duminică, 10 mai 2020

Arhivar întârziat la „Casa Pâinii”(II)

 După cum am povestit zilele trecute aici, mai pe la începutul săptămânii, am reintrat în activitate, după o lună de stat efectiv în casă. Mărturisesc că la început, neştiind despre ce este vorba, am fost destul de bulversată, intrigată, oarecum panicată. Explicabil... Trăim vremuri tulburi, în care orice expunere, orice contact cu ceilalţi îimplică un risc de contagiune şi de îmbolnăvire. Plus că orice jurnal de ştiri, cuprinzând date statistice referitoare la îmbolnăviri și decese și îndemnul la izolare pe cât posibil, ne poate induce o stare de panică vecină cu paranoia, în cazul persoanelor cu un sistem nervos mai labil.
În momentul în care am fost scoși din casă pentru a ni se da de lucru, am primit situația ca pe o potențială expunere. Am încercat să mă calmez, zicându-mi că fiind mai mult între noi, colegii, expunerea va fi potențial mai mică. Și cum cu șefii nu te pui am zis să răspund apelului.
După cum am povestit, ni s-a dat de lucru. Mai mare ciuda când am aflat că eram puși să lucrăm cu hârțoage care, de fapt și de drept, nu țineau neapărat de activitatea noastră obișnuită. Nu este ceva extrem de dificil, dar extrem de migălos și solicitant pentru ochi, degete (prin scrisul prelungit) și prin potențiala expunere la praful și eventualele mucegaiuri din hârtiile vechi. Plus că, în condiții normale, nu ar fi stat în atribuțiile noastre să facem această treabă.
Treptat am realizat că practic nu aveam încotro. Pe la mijlocul săptămânii, în timp ce scriam de zor, am început să pun în balanță părțile bune și părțile mai puțin bune ale activității.
  1. Primul disconfort l-am prezentat deja: expunere la virusul care circulă prin aer, la alergenii din hârtiile vechi, la suprasolicitarea ochilor și mâinilor/degetelor prin scrisul prelungit ore în șir, zi de zi. După vreo două zile am simțit însă că încep să-mi intru în ritm, așa că mi-am zis că efortul n-o fi chiar așa de mare, că pot să mă obișnuiesc cu activitatea și cu ideea...
  2. Un alt aspect a apărut când, după vreo două zile, pe la mijlocul săptămânii, am primit cu toții fluturașii de salariu. Când am aruncat o privire, am constatat că urma să încasăm sume ceva mai mici. In cazul meu, ceva peste 600 de lei, chiar și ceva mai mult, ținând cont că între timp am trecut la altă treaptă de vechime, așa că salariul poate fi ceva mai mare. Deci diferența de salariu, în minus, ar putea să se apropie de aproximativ 750 de lei. La prima vedere nu păreau a fi penalizări aplicate, deci putea fi altceva. M-am gândit că ar fi putut fi salariu de concediu sau șomaj tehnic, dar tot ceva nu ieșea la socoteală. Lucrurile s-au lămurit până a doua zi. Salariul era cel normal, dar fără sporuri și indemnizația de hrană, ceea ce era firesc și logic, întrucât stătusem cu toții acasă aproape o lună întreagă. Tot era bine, căci salariul ne mersese și în luna aprilie. Asta era un lucru bun totuși, și putea fi și mai bine dacă eram în activitate acum, chiar dacă este o activitate care poate nu ne-a convenit la început, căci puteam lua salariul întreg sau mai aproape de întreg ca ultima dată. Ceea ce este oarecum mai bine.
  3. Să zicem că activitatea actuală, în sine, nu prea este convenabilă. Oricum, până la toamnă, în cel mai bun caz, nu prea avem cum să revenim la activitatea normală decât pentru o scurtă perioadă de timp. Ca atare, pentru a ne primi salariul cuvenit, ar trebui să lucrăm cumva, ceva. Iar munca asta ar putea părea una nu foarte dificilă și, în plus, una care ne poate crea un antrenament și niște deprinderi pe care le putem folosi în viitor în activitatea curentă.
  4. Pornind de la ceea ce spusesem mai devreme... Într-un fel, activitatea aceasta, voită sau mai puțin voită, m-a scos, cel puțin pe mine, dintr-o izolare care, prelungită, nu știu dacă îmi poate face bine  Este adevărat că în luna în care am stat acasă, am avut ocazia să citesc mai mult, să mă odihnesc cât de cât, dar m-a ucis incertitudinea revenirii prea curând la o activitate normală. Dar activitatea asta de acum m-a scos oarecum din fața calculatorului, a televizorului și a plictiselii. Evident, încercam să înlătur plictiseala prin prelungirea unor activități pe care le-aș fi putut face în casă, dar la un moment dat nu ar fi ținut nici schema asta. Așa că acum mi se oferea ocazia să fac și altceva.
  5. Un avantaj ar putea fi imaginea despre mine pe care aș fi putut-o oferi șefilor în toată această perioadă: imaginea unui om dispus să muncească orice sau aproape orice în limita a ceea ce știe sau a ceea ce poate învâța să facă din mers și într-o perioadă scurtă de timp. Adică ceva destul de diferit de imaginea de „oaie neagră” pe care, se pare, am căpătat-o în decursul ultimilor ani. Și asta poate fi în avantajul meu, tocmai pentru a-mi construi o imagine pozitivă vis-a-vis de șefi și față de „colegii cârcotași”.
Activitatea continuă și săptămâna viitoare. Cel puțin... Apoi Dumnezeu cu mila, poate ni se va mai da de lucru pentru o vreme, până vom reveni la normal. Vom vedea ce va fi în continuare. Ținem legătura... Și continuăm poveștile cu altă ocazie.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

***

 Sfasietoarea poveste a Iuliei Hasdeu, nascuta pe 14 noiembrie 1869 “Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire”...