Arhivar întârziat la „Casa Pâinii”(III)

 S-a terminat și a doua săptămână de muncă de „scriitor de opisuri”. Este adevărat că la inceput m-am speriat puțin de ideea expunerii la potențiala infecției cu coronavirusul de tip nou, dar mi-am zis totuși să risc să ies din casă și să merg la muncă, fie ce-o fi; poate riscul va fi mai mic dacă suntem doar între noi. Apoi am încercat un sentiment de furie; ideea de muncă administrativă, de arhivă, de scriptologie, la prima vedere nu-mi venea bine. Dar, așa cum am mai spus, nu prea este bine să te pui cu șefii.

După vreo două zile de scris aproape forțat, timp in care mi-am cam zdrelit degetele, mai ales cel mare de la mâna dreaptă, din cauza ținerii prea strânse a pixului între degete (nota bene: consum aproape un pix pe zi), discutând între noi, mi-am spus, mai bine zis ne-am spus că nu e chiar așa de rău. În condițiile de acum, altceva de lucru nu avem nici unul dintre noi, iar această muncă, de ce să nu recunoaștem, nu este solicitantă decât pentru degetele implicate. Pixul scrie, timpul trece, leafa merge... Și ne exersăm caligrafia „în viteză”...

Înainte de terminarea programului, m-am forțat să termin tot ceea ce aveam de scris pentru săptămâna aceasta, fără ajutorul altcuiva, ca să nu mă fac chiar de râsul curcilor, mi-am luat porția pentru săptămâna viitoare și, cât scriam ultimele pagini, mă uitam la teancul pregătit pentru saptămâna care urmează. La prima vedere, nu părea la fel de mare ca ceea ce fusese până acum. Așa că în ultima oră de program, după ce terminasem rația ce o avusesem până acum, m-am apucat de primul dosar din teancul nou primit. Nu de alta, dar e bine să iau avans că... cine știe...

Am scris ceva-ceva... Mai lejer, nu contra cronometru ca până acum, că nu mă mai grăbea nimeni. Mă gândeam că exercițiul acesta prinde bine ca și antrenament și experiență de viață. Îți antrenezi nu numai mâna, ci și ochii și mintea pentru lucruri noi. Îți antrenezi voința de a face lucruri care, poate, nu îți plăceau înainte dar pe care, poate, trebuie să le faci la un moment dat și bine și repede. Îți îmbunătățești imaginea în ochii colegilor dar și a șefilor (oare?!?)... Dar cu siguranță îți îmbunătățești imaginea în propriii ochi: capeți încredere în tine, în ceea ce poți face.

Am constatat că, dincolo de faptul că încă mă mai doare cumplit degetul mare, începe să îmi placă să scriu. Și asta cred că se va vedea în săptămânile care urmează. Am constatat că nu este nevoie să stau acasă săptămâni intregi până încep să mă tâmpesc de plictiseală. Și mă gândesc cum este oare să ajungi să încasezi salariul întreg în condiții de criză. Chiar dacă faci ceva pentru care nu te-ai pregătit, dar care ești capabil să înveți din mers repede și bine. Am constatat că se poate să te reinventezi tocmai pentru a câștiga banii necesari traiului, că poți să te adaptezi să trăiești, să muncești și să faci lucruri la care nu te-ai mai gândit de mult timp că le poți face, că poți ajuta să faci lucrurile să meargă, chiar dacă nu ești in prima linie. Am constatat că poți apărea în mod neașteptat în ochii celorlalți fiind tu însuți/însăți și nu ceea ce se așteptau ceilalți să fii.

Urmează încă o sîptămână de „scârța-scârța pe hârtie”... Cel puțin... Dar cândva toate acestea se vor termina și vor fi lăsate în urmă. Și pun pariu că ne va fi atât de dor de săptămânile acestea... Atât de dor...