Ce să faci când te plictisești și te simți inutil și singur – guest post Cristina Gherghel

Îți amintești când nu era decât un canal de televiziune, care transmitea numai câteva ore pe zi?
Sau n-ai avut norocul (sau nenorocul – depinde din care perspectivă privești) să te naști pe timpul lui Ceaușescu?
A trecut ceva vreme de atunci – în decembrie se împlinesc exact 30 de ani. Deși eram doar un copil, îmi amintesc ca și cum ar fi fost ieri. Îmi amintesc pentru că acei ani din „Epoca de aur” m-au marcat pe vecie. De aceea am și scris „14 nuanțe de roșu”.
Și câte nu s-au schimbat în acest timp… . Pe atunci, nu știam ce-i plictiseala, nu auzisem de nimeni care se plictisea. Copiii, dacă nu-și făceau temele, ieșeau în stradă să joace fotbal ori de-a v-ați-ascunselea. Părinții erau la serviciu. Când nu erau la serviciu, stăteau la coadă la ouă, lapte, carne, pâine ș.a.m.d. Și la coadă se socializa, se legau noi prietenii și se discuta despre orice mișca prin cartier.
Bătrânele croșetau, împleteau sau coseau. Bătrânii se strângeau la crâșmă să-și povestească tinerețile. Cum să te plictisești? Când?! Erau prea multe de făcut. Și nu erai niciodată singur.
Nici eu nu aveam cum să mă plictisesc. Nu aveam timp să mă gândesc la asta, căci mintea-mi era mereu ocupată cu povești, în timp ce mâinile trebăluiau prin curte sau prin pământ. Dacă mă urmărești, îmi știi povestea.
De când cu telefoanele, sutele de canale la televizor, internetul etc., lumea se simte din ce mai singură și se plictisește îngrozitor.
Rețelele de socializare ne-au acaparat întru totul. Nu mai ieșim în lume, ne izolăm din proprie inițiativă și nici măcar nu ne dăm seama de asta. Dar vrem cu disperare să aparținem unui grup… cuiva, să avem cât mai mulți prieteni, de aceea suntem mereu online. Așteptăm cu sufletul la gură „like-uri” la ceea ce distribuim și când acestea nu apar, ne simțim și mai ignorați, și mai inutili și plictisiți de toate. Atât de mulți și-atât de singuri… .
Însă ar putea să fie altfel, dacă noi am decide să ne schimbăm tabieturile. Sunt infinite lucrurile pe care ai putea să le faci ca să alungi plictiseala. Eu îți dau câteva idei, care ar putea să-ți schimbe viața.

• Ca iubitor de lectură, îți propun să citești. Încearcă mai multe genuri, mai mulți autori. Nu te da bătut la primul semn de neplăcere și disconfort. Nu ți s-a întâmplat niciodată să guști dintr-un aliment și să-l găsești dezgustător, iar la a doua gustare, a treia sau a patra, să gândești exact opusul? Dar asta a fost posibil doar dacă nu te-ai dat bătut din prima. Din nefericire, mulți oameni fac asta.
• Învață o limbă străină, să cânți la un instrument, să faci fotografii, să împletești (croșetezi, coși etc.) să desenezi, să pictezi, să dansezi etc. Dansul te scoate din depresie. Încearcă.
• Ia un caiet vechi și scrie. Scrie orice îți trece prin minte. Nu contează că faci greșeli – eu fac cu nemiluita. Nu trebuie să devii scriitor profesionist dacă nu vrei. Trebuie doar să-ți umpli timpul cu ceva. Acesta este secretul sensului de apartenență.
• Plimbă-te prin parcuri, păduri și pe câmpii. Observă tot ce mișcă, admiră vegetația.
• Vizionează documentare. Ești pasionat, poate, de istorie, geografie, anatomie, biologie etc? Pe YouTube sunt miliarde de documentare. Gratis. Știi cum trece timpul când treci de la un documentar la altul? Orele par secunde. Te prinde noaptea și chiar Crăciunul.
• Înscrie-te la un curs. Trebuie să existe ceva care să-și placă să faci. Dacă nu, e o problemă gravă. Dar eu zic că nu ai descoperit încă ce-ți place să faci. Ce dacă ai 70 de ani? Nu-i târziu niciodată să faci ceva care te entuziasmează.

De cele mai multe ori, ne plictisim pentru că ne gândim doar la noi și devenim leneși și fără poftă de viață, deprimați sau chiar sinucigași. Nu renunța la viață înainte de a fi pus pe altcineva, care are nevoie de ajutor – în afară de tine – pe primul loc. Dacă uităm de noi, nu avem cum să ne plictisim, să ne simțim singuri și nefolositori.

• Dedică-ți timpul liber să vizitezi bolnavi, bătrâni, orfani și oameni care nu au pe nimeni. Sunt atâtea case de bătrâni, orfelinate, spitale pline până la refuz de oameni singuri, abandonați și uitați de toți. Stai de vorbă cu ei, citește-le ceva, ascultă-le poveștile. Nici nu știi cât bine le faci lor, dar, mai ales ție.
• Trebuie să ai un vecin care are nevoie de o mână de ajutor. Poate are de dus coșul de gunoi, de plătit o factură, de rezolvat o problemă, de cumpărat medicamente sau chiar de făcut curat ori de gătit ceva. Mulți oameni bătrâni și bolnavi nu sunt în putere să gătească. O supă caldă este hrană nu numai pentru trup, dar și pentru suflet. Nici nu-ți închipui câtă satisfacție îți poate da orice gest făcut din mărinimie, pentru altcineva. Te vei simți mândru că ești om, norocos că ai putut face ceva pentru cineva, care o duce mai rău și, de cele mai multe ori, e mai singur decât tine.
• Du-te să faci curat pe stradă, în parc, în podul sau garajul casei tale. Nu știi câte lucruri interesante poți găsi.
• Fă voluntariat într-o bibliotecă.
• Îngrijește-te de animale. Ele simt exact ca tine.

Mă opresc aici cu ideile. În „Ce ești azi, ai decis ieri”, voi oferi mai multe, pe teme diferite. Nu uita că atunci când dai, primești. Și nu mă refer la lucruri materiale. Averea nu este totul, averea nu-i nimic dacă nu ești fericit.
Din ceea ce am înțeles eu din studierea constantă a comportamentului uman, așa cum am scris mai înainte, plictiseala, sensul de singurătate sau de inutilitate, ne copleșesc atunci când ne gândim doar la noi. Lipsa de ocupație este primul motiv pentru care ne plictisim. Și asta știi și tu. În momentul în care decidem să uităm de noi și să ne ocupăm de alții, toate aceste sentimente negative și destructive dispar ca prin miracol.
Dacă nu mă crezi, fă măcar un lucru din ceea ce am scris în acest material. De preferință, ajută pe cineva care are cu adevărat nevoie. Ține-i de urât. Ascultă-i doleanțele. Mângâie și încurajează. Gătește și fă curat. Nimic nu ne ridică moralul mai mult ca altruismul.
Interacționarea cu alte persoane ne alungă singurătatea și tristețea cronică.
Când stăteam la coadă ore-ntregi, pe vremea comunismului, mă gândeam că-i timp pierdut și-mi era ciudă. Gândind în retrospectivă, cred că a fost unul dintre puținele lucruri bune care ni s-au impus. La coadă, intram în contact cu nenumărate persoane. Povestirile lor ne țineau în suspans. Nu aveam timp să ne plictisim, căci povestirile nu stagnează și nu dispar, dimpotrivă, evoluează mereu. Și câte nu am auzit atunci… .
Mi-e dor.
Și ție? Citește „14 nuanțe de roșu: Amintiri din Epoca de Aur”.
Dacă ai apreciat, de ce nu te alături celor care dau valoare muncii mele?
Blog-urile mele sunt enciclopedii de idei și sfaturi practice și utile.

• https://ceestiaziaidecisieri.blogspot.com
• https://devorbacucristinag.blogspot.com
• https://autoriromanidecitit.blogspot.com

CRISTINA GHERGHEL

Experiențele trăite la maximum, amintiri pentru o viață!

Dintotdeauna am fost o fire oarecum independentă. Şi probabil că, având o anumită doză de inteligență superioară mediei și o memorie excepțională, ceva din subconștientul meu mi-a spus: „Experimentează viața!”
Mi-aș fi dorit ceva mai multe experiențe cu adrenalină. Dacă aș fi fost o fire sportivă, aș fi sărit cu parașuta, aș fi făcut sporturi extreme... Dacă aș fi avut pasiunea cailor-putere, aș fi căutat plăcerea în cursele de raliu...  Dar nu a fost să fie. Sportul nu a fost punctul meu forte, așa că am căutat „riscul” într-o meserie grea, dar frumoasă: medicina. Și într-adevăr, adrenalina pulsează din plin sânge atunci când cauți cu tot dinadinsul cauzele bolilor și soluțiile cele mai potrivite pentru tratament.
Dar în viață nu poți trăi doar cu adrenalina pulsând prin vene. Îți trebuie relaxare, tocmai ca să îți încarci bateriile cu energie. Iar relaxarea se obține trăind din plin multiple experiențe cu romantism.
Romantismul în experimentezi prin variate moduri. Primul tip de astfel de experiențe romantice trăite a fost furnizat de lectură. De cărți. Și, în paralel, de filme. Adesea cărțile și filmele se îmbinau și se completau reciproc. Cărțile pot fi ecranizate, iar scenariile filmelor se pot transforma cu ușurință în cărți. Adesea am citit un roman după ce am văzut ecranizarea sa. Mă atrăgea ideea de a vedea dacă între film și carte exista vreo diferență; în plus, citind cartea după ce văzusem deja ecranizarea sa, revedeam în paginile cărții, printre litere și cuvinte, scenele filmului, revedeam personajele mișcându-se, vorbind, trăind. Așa mi s-a dezvoltat un stil anume de a citi cărțile, „cinematografic” aș putea spune. Practic nu citeam cartea în sine, ci o transformam într-ul film 3D, foarte aproape de realitate, combinat cu mirosuri, gusturi, senzații tactile. Aproape în același timp am combinat literatura cu cinematografia și cu muzica, căutând cea mai potrivită combinație dintre imagine și muzică, ca o formă ceva mai elaborată a sunetelor și a combinației dintre ele. Adesea m-am imaginat în pielea fiecărui personaj în parte, încercând să experimentez modul lor de a gândi, de a simți, de a acționa. Vroiam să retrăiesc experiențele lor prin prisma vremurilor pe care le trăiam zi de zi, încercând să îmi imaginez cum ar fi decurs viața lor în zilele pe care le trăiam eu în prezentul fiecărei etape a vieții mele, raportat la modul meu de gândire din fiecare etapă de viață.
Experiențele mele de până acum au intrat în cotidian, deși nu au devenit banalitate. Dacă ar fi să retrăiesc senzațiile unei experiențe noi împreună cu cineva extrem de drag mie, aș încerca să îl provoc la o întoarcere în timp, fără a părăsi în totalitate lumea zilelor noastre. Ce poate fi mai frumos decât o călătorie în timp și spațiu, într-un tărâm de poveste, într-un castel medieval construit în mijlocul unei naturi aproape sălbatice, nestrăbătute de picior de om, în care liniștea și curățenia mediului înconjurător este la ea acasă. În tot timpul petrecut aici să fii rupt de lume, de zbuciumul vieții cotidiene, de tehnologia modernă care ne acaparează timpul și viața, de șefii care ne caută pentru a ne împovăra cu sarcini în plus și de prietenii care ne cer cu disperare atenția, o atenție acaparatoare, aproape toxică. Ce poate fi mai odihnitor și mai plăcut decât o cină romantică într-un decor din timpuri ce ni se păreau de mult apuse, într-o lumină difuză și plăcută, eventual la lumina lumânărilor sau a făcliilor, savurând bucate gătite după rețete de pe vremea bunicilor și chiar înaintea lor. Hrană simplă, dar extrem de gustoasă și de sănătoasă... Și apoi o plimbare la lumina lunii, sub un cer senin și înstelat, care să ne încarce cu liniște, aer curat și lumina pură a stelelor.
Întors în realitatea cotidiană, aș vrea să păstrez măcar un strop din această experiență romantică. Fie și pentru a putea visa mai departe la acea realitate frumoasă, departe de lumea dezlănțuită în care îmi duc viața de zi cu zi.
Articol scris pentru SuperBlog 2019

Tehnologia premium outdoor, din prezent în viitor

În urmă cu ceva ani, sosind acasă de la cumpărături, tatăl meu îmi arată o iritație, e drept nu prea accentuată, de pe unul din antebrațe. Este adevărat că purta o bluză cu mânecile ceva mai scurte care îi lăsa pielea descoperită până spre cot, poate chiar și puțin mai sus. Este la fel de adevărat că vremea se cam apropia de toamnă, așa că diminețile începeau să devină ceva mai răcoroase. Plus că mediul ceva mai uscat favoriza prezența prafului sau a particulelor de origine vegetală în cantitate ceva mai mare în aerul înconjurător. Ca atare am presupus că ar fi putut avea o intoleranță sau chiar o alergie la temperatura mai scăzută, la praf sau pulberi vegetale, deci ceva din mediul exterior cu care pielea descoperită ar fi putut veni în contact. Cum problema nu părea a fi atunci prea gravă, am tratat doar simptomele, care s-au ameliorat rapid.
După câtva timp, într-o dimineață m-am speriat când i-am văzut fața, care începuse să i se umfle: ochii, obrajii, dar mai ales buzele (și probabil gura întreagă avea să se umfle dacă situația s-ar fi agravat înainte de a interveni în timp util). „Probabil iar ai o alergie la ceva cu care organismul a venit în contact”, i-am spus. „Și ce este de făcut?”, a întrebat ușor speriat, vorbind cu ceva greutate. „Nu am nimic în casă pentru așa ceva. Îmbracă-te repede și hai la drum. Până ajung la servici găsim noi o farmacie pe drum. Intrăm și luăm ceva, suficient cât să încercăm să rezolvăm problema și să ne mai rămână și pentru altă dată.”
Până la școala la al cărei cabinet trebuia să ajung în acea zi nu făceam mai mult de jumătate de oră de mers pe jos, oricât de lejer aș fi mers. Trecând prin centrul orașului, oricum ar fi fost, nu se putea să nu găsesc o farmacie în drumul nostru.
Din fericire pentru mine, dar mai ales pentru el, unele farmacii aveau deja instalate firme luminoase care, montate în mod vizibil perpendicular pe peretele clădirii, atrăgeau atenția de departe celor care circulau pe trotuar într-un sens și în celălalt. Am reușit astfel să intrăm aproape din mers într-o farmacie, de unde am cumpărat o cutie întreagă din medicamentul pe care îl socoteam cel mai potrivit în situația respectivă și i-am administrat pe loc prima pilulă, care și-a făcut efectul în doar câteva ore, poate chiar mai puțin.
Din fericire, de-a lungul timpului au apărut afișaje electronice pentru farmacii pe peretele oricărei clădiri în care se află o farmacie, fie umană. fie veterinară. Lucru îmbucurător și extrem de util, căci de o farmacie putem avea nevoie destul de des, adesea în regim de urgență. Nu sunt adeptul automedicației, nu îndemn pe nimeni să cumpere medicamente la întâmplare. Dar oricare dintre noi, în condițiile unor probleme acute de sănătate, poate avea nevoie de o intervenție promptă pentru a rezolva problema. Nu este neapărată nevoie întotdeauna să apelăm serviciul de urgență sau să ajungem în camera de gardă a unui spital, deși în cazuri extreme apelăm și la acest tip de servicii medicale. În cazuri destul de grave, dar nu extreme, putem apela la ajutorul medicului de familie, sau, în lipsa lui, dacă este posibil, la ajutorul vecinului de bloc care este medic și în măsură să ne poată ajuta la o nevoie. Medicul ne poate recomanda un tratament de moment, urmat sau nu de un tratament de mai lungă durată. Sau, ieșiți proaspăt din spital sau din cabinetul unui medic, trebuie să procurăm medicamentele necesare tratamentului pe care să îl luăm mai departe acasă. Ca atare trebuie să ajungem la o farmacie de unde să ne cumpărăm medicamentele necesare. De multe ori cam știm localizarea farmaciilor din orașul unde locuim, sau măcar o parte dintre acestea. Dacă nu cu precizie, măcar cu aproximație destul de bună. În condițiile în care ne grăbim să ajungem cât mai repede și mai precis la farmacie, o astfel de firmă luminoasă poziționată vizibil pe peretele acesteia ne poate atrage atenția de la distanță și ajungem imediat la farmacia respectivă ca printr-o aterizare la punct fix. Asta poate însemna economie de timp, evitarea pe cât posibil a stresului.
Este extrem de probabil ca reclamele luminoase să evolueze în timp. În primul rând ca vizibilitate, ținând de poziționarea acestora, de luminozitatea puternică, de contrastul de culori, de particularitățile legate de promovarea outdoor a fiecărei firme în parte. În plus, tehnologia LED este extrem de eficientă ca și consum de energie, fiind, în principiu, din acest punct de vedere destul de prietenoasă cu mediul înconjurător. Folosită inteligent, ne poate ajuta în orientarea la fața locului în găsirea magazinului necesar la un moment dat, fie zi fie noapte, fie în condiții de vizibilitate redusă.
Articol scris pentru SuperBlog 2019

„Trăim în România și asta ne ocupă tot timpul!”... Timp avem berechet. Dar democrație?

Recunosc! Postarea de ieri de pe blog am scris-o cu un gust amar. Simțeam că mă aflu pe teren minat, că ar fi trebuit cumva să reacționez oarecum la situația creată, dar nu o puteam face fără riscul de a nu mai putea controla situația. Să plecăm de la această situație, fără a bate prea multă monedă pe acest caz punctual, și să ducem discuția pe un teren mult mai larg de discuție. Mă refer la ceva ce ne dorim cu toții de la viața noastră în bucata noastră, mai mică sau mai mare, de societate și anume democrația. Și mi-aș dori ca la această discuție să putem participa cu toții, în număr cât mai mare, ca la un veritabil referendum, la care suntem chemați să ne spunem părerea despre anumite aspecte sau probleme apărute la un moment dat în societatea în care trăim.
Nu am intenția ca această postare să fie considerată o petiție online pe care v-aș fi invitat să o semnați cu toții, dar m-aș bucura să vă implicați cât mai mulți in postarea de comentarii la finalul articolului. Atunci când va fi postat și va apărea pe blog... și în online...
Să pornim așadar discuția noastră despre democrație atât la modul general cât și particularizând la una sau mai multe situații concrete ca să ne putem înțelege mai ușor. Pentru a putea face mai multe legături cu tema de discuție, vă propun în deschidere următorul citat:

„Când un guvern se teme de cetățeni, e democrație.
Când cetățenii se tem de guvern, este dictatură.”

                                            — Thomas Jefferson

 Simțim că trăim în România în orice colț al țării ne-am duce viața. Pentru că ceea ce se vede la scară largă la nivelul întregii țări este doar vârful aisbergului. Baza aisbergului, adică ceea ce se află sub linia de plutire, implicit sub limita vizibilității în cazul în care nu pătrundem în profunzimea oceanului de probleme, este situația trăită de fiecare dintre noi în mediul în care trăim, în comunitatea localității de baștină, în comunitatea formată la locul de muncă... și așa mai departe. Este primul contact al nostru cu societatea românească și reprezintă, poate, peste 90% din masa mare a aisbergului. Adică a societății. De aceea încerc să mă plasez la acest nivel, de unde pot extrapola situațiile descrise la nivelul întregii țări.
Suntem la locul de muncă. Teoretic, ar putea fi socotit „punctul zero al democrației” pentru fiecare dintre noi în parte. Putem fi șefi și subordonați; întotdeauna există o ierarhie. Sunt persoane care iau decizii și sunt persoane cu rol de execuție. Poți fi totodată și șef și subordonat în același timp, căci oricât de „șef” ai fi, întotdeauna va fi sau se poate ivi un șef mai mare ca tine căruia trebuie să te subordonezi. Dincolo de ierarhie însă trebuie să fie comunicare. Multă comunicare. Și colaborare. Și înțelegere reciprocă. Altfel problemele pot apărea în orice moment. Și odată cu problemele apar și tensiunile și conflictele la locul de muncă și nu numai. Poate că aici este una din sursele problemelor și tensiunilor la care mă simt supusă aproape zi de zi la locul de muncă. Șefi care se consideră „prea șefi” și încearcă să se impună prin duritate prost înțeleasă, uitând că în comunicarea cu colaboratorii lor, subordonați sau nu, ar trebui să folosească un limbaj verbal și non-verbal blând, folosind cuvinte magice de tipul „te rog” sau „mulțumesc”. Subordonați care, știindu-se cu musca pe căciulă din cauza unei prestații potențial mai slabe la locul de muncă, pot fi considerați șantajabili și folosiți, uneori oferindu-se ei singuri, ca potențiali „informatori” pentru cei situați deasupra lor pe scara ierarhică, lucru care se poate dovedi extrem de mârșav. Și aici se pune problema, venind vorba de citatul menționat mai sus, cine trebuie să se teamă de cine... Iar rezolvarea poate veni de la felul cum ne putem impune fiecare părerea și opiniile personale, cum reușim să ne folosim de inteligența și de tactul nostru diplomatic pentru a comunica în mod eficient cu ceilalți.
Să revenim la democrație. Democrația este, în traducere literală, „conducere de către popor”. Etimologia cuvântului este de origine greacă, de la demokratia, prin alăturarea lui demos, „popor” + kratos, „putere”, rezultând astfel „puterea poporului”. Cu alte cuvinte, puterea ar trebui să se afle în mâinile noastre, ale tuturor. Evident, dacă suntem conștienți de asta. Însă, de aproape 30 de ani, România se află într-o lungă tranziție, de la un regim totalitar, închis, la principiile democratice importate din Occident. Să dezvoltăm puțin... Cei care ne aflăm acum la a doua si la a treia tinerețe am trăit din plin acel regim totalitar închis. Am trăit și ne-am format în el. Atunci alții gândeau pentru noi și luau decizii pentru noi, fără să fie nevoie să ne implicăm în luarea unor decizii care ar fi contravenit sistemului. Exista riscul de a ne fi fost „spălate creierele” și de a ne fi fost anesteziată voința de a ne implica activ în viața societății și altfel decât se dorea de la vârful conducerii. Cei care am supraviețuit fără a fi mulați exact și definitiv pe calapodul acelei epoci am fost forțați de împrejurări și de legile implacabile ale supraviețuirii să ne adaptăm la situație, să ne comportăm în aparență respectând regulile acelor vremuri impuse din exteriorul nostru și totodată să ne menținem sufletul și mintea cât mai limpezi și mai nealterate.
  Evadând din regimul totalitar, am intrat într-o lungă, mult prea lungă perioadă de tranziție. Problema este că tranziția nu presupune atât asimilarea noilor valori ci, mai ales, schimbarea atât a mentalităților colective cât, mai ales și cu mult mai mult, a mentalității fiecăruia dintre noi în parte. Trebuie să învățăm din ce în ce mai mult să ne implicăm în viața publică oricând și prin orice mijloace disponibile în mod legal și firesc. Să ne implicăm și să acționăm în mod inteligent și cu bun simț pentru a obține cât mai multe beneficii pentru noi ca persoane și ca societate în ansamblu, fără însă a afecta interesele vreunuia din cei din jurul nostru și nu numai. Să ne implicăm în primul rând pentru că nimeni în afară de noi înșine nu trebuie să ne decidă destinul. Este extrem de democratic să ne exprimăm doleanțele prin petiții adresate celor îndrituiți să le rezolve. Și este extrem de democratic să îți exprimi doleanțele prin petiții online, ca niște scrisori deschise lansate în spațiul public, cu impact mult mai masiv asupra opiniei publice.
Este extrem de democratic și extrem de important să participăm activ la procesul electoral. Deși nu este o obligație legală, este un drept constituțional de care ne putem folosi în procesul de decizie legat atât de alegerea în poziții cheie a celor ce pot și trebuie să ia decizii importante privind societatea în ansamblu și tot ceea ce privește pe fiecare membru al societății în sine. Iar dacă aleșii noștri nu își respectă îndatoririle mandatului cu care au fost învestiți, există posibilitatea de a fi schimbați atât prin același proces electoral cât și prin puterea „agorei”, adică a spațiului public.
Și să nu uităm că, dacă în „ograda” noastră suntem atât societate în ansamblul ei cât și ca indivizi unici fiecare în felul lor dar trăind împreună într-o armonie mai mult sau mai puțin perfectă, în afara țării suntem sau ar trebui să fim toți ca unul, adică un popor unit în acțiunile și prin atitudinea noastră, tocmai pentru a ne exprima opiniile și a ne apăra interesele. Și asta tocmai pentru că, atât înăuntrul țării cât și în afara ei, noi suntem cei care trebuie să decidem pentru noi înșine și nu ar trebui să lăsăm pe alții să decidă în numele nostru și pentru propriile lor interese.
Democrație... Oare câți dintre noi înțelegem semnificația acestui concept și acționăm ca atare? Într-o vreme eram din ce în ce mai puțini cei care luam atitudine și ne implicam ca atare. Ne trezeam la realitate și acționam doar atunci când miza acțiunilor noastre ni se părea suficient de mare ca să se merite să acționăm. Nu realizam adesea că întotdeauna miza poate fi cu mult mai mare decât credem și cu mult prea mare pentru a ne permite să nu ne implicăm. Poate că nici acum nu realizăm încă faptul că și cel mai mic detaliu apărut în fața și în viața noastră contează și poate face diferența între bine și rău, între viață și moarte, între sănătate și boală, între integritate fizică și infirmitate... și așa mai departe. Poate că tocmai asta trebuie să învățăm: să ne schimbăm mentalitățile, să ne adaptăm atitudinea și acțiunile la ceea ce dorim de la viața noastră și destinul nostru ca indivizi și națiune.
Articol scris pentru SuperBlog 2019

Te simți singur și ai impresia că nu te înțelege nimeni? – guest post Cristina Gherghel

Știi momentul acela în care-i spui cuiva de ce ești amărât și acel cineva dă din cap în semn că nu înțelege?
De câte ori nu ți s-a întâmplat asta?
De multe ori, sunt sigură. Rețelele de socializare sunt pline de astfel de doleanțe.
Există oameni care se plâng din orice motiv și sunt permanent nemulțumiți, bolnavi și cătrăniți. Dacă e soare nu e bine, dacă plouă e și mai rău – dacă-s într-o țară străină vor acasă, dacă-s acasă vor să plece unde văd cu ochii și tot așa. Nici nu-și dau seama că se plâng, deoarece o fac atât de des încât li se pare o simplă conversație. Dar tu stai și asculți la nesfârșit aceleași cuvinte, aceleași probleme, aceleași temeri… Iar dacă îndrăznești să le spui că schimbarea vremii nu stă în puterile oamenilor, dar restul da, se uită la tine ca la nebun. „Cum să râd când afară-i înnourat și plouă, iar eu n-am în casă ouă?!”
Cunosc o mulțime de astfel de oameni. Mult prea mulți. Vampiri energetici, așa sunt numiți acești semeni mereu mâhniți. Și, dacă ești o ființă sensibilă, acești vampiri te trag în jos, te influențează, te afectează și te deprimă – adică-ți consumă toată energia.
Pe de altă parte, există oameni care țin totul în ei și zâmbesc în fiecare moment, deși cară pe umeri greutăți incredibile. Nu se plâng, deși sunt grav bolnavi și fiecare zi este o luptă pe care ar putea să o piardă. Iar dacă o dată îndrăznesc și ei să-și deschidă inima sângerândă și mintea zdruncinată, mai mult ca sigur, unii nu vor înțelege și se vor simți neconfortabil în fața durerii adevărate.
Și când acei oameni, care nu se plâng decât în momentul în care totul se dărâmă în jurul lor ca un castel de nisip, realizează că nimeni nu dă doi bani pe ceea ce simt, se izolează, ridicând un perete între ei și restul lumii. Se închid în ei și-și văd de treaba lor.
Că ești singur, în doi sau în grup, viața merge înainte.
Aș putea să scriu la infinit despre singurătate, despre ziduri și castele de nisip, despre vreme și despre oameni care se plâng la nesfârșit – de parcă ar recita o poezie, despre cei care sunt constrânși să asculte – că, altfel, iese scandal, despre cei care suferă în tăcere și zâmbesc angelic când totul înăuntrul lor urlă de durere, dar nu vreau să te plictisesc. În cartea „Ce ești azi, ai decis ieri” dezvolt pe larg aceste subiecte – dacă ești interesat.
Oamenii se împart în multe categorii și sub categorii. Cei care se plâng permanent, cei care o fac din când în când (cum este normal), cei care țin totul în ei, cei care ascultă, cei care se prefac că ascultă (sau ascultă, dar nu aud), cei care suferă pentru calvarul altora și cei care nu dau o ceapă degerată pe necazurile altcuiva.
Chiar aseară m-am uitat la un film în care am auzit o frază de genul: „Majoritatea suferă pentru cei dragi, dar, în general, oamenii sunt complet insensibili la problemele celor din jur.”
Dar cine admite asta?
Ne supărăm de moarte când vedem că ceilalți nu ne înțeleg, dar permite-mi să întreb:
— Tu îi înțelegi pe ceilalți?
Nu trebuie să răspunzi în fața altora, uită-te în oglindă și fii cinstit cu tine însuți/însăți. Numai oglinda îți va ști secretul. Și oglinzile nu vorbesc.
Dacă ai răspuns că-i înțelegi, permite-mi să-ți pun o altă întrebare:
— De unde știi că ai înțeles exact ceea ce altcineva ți-a destăinuit?
Adevărul adevărat este că oamenii nu ne pot înțelege, pentru că fiecare dintre noi este unic în felul său. Fiecare dintre noi simte, gândește și acționează diferit. Fiecare dintre noi are visuri, planuri, dorințe, idei, credințe, priorități etc. complet diferite de aproapele nostru… .
— Când cineva îți spune că-i crapă inima dacă vede un șoarece, tu, care nu te temi de acești mici patrupezi, ce faci? Ce simți? Nu râzi?
Multe persoane suferă de fobii – frici incontrolabile – cum ar fi frica de spații închise, de injecții, de oameni etc.
Noi râdem de ei și le explicăm că nu au de ce să fie terifiați, că nimeni n-a murit sufocat într-un lift. Dar dacă am avea noi fricile lor, cum ne-am simți când temerile noastre sunt călcate în picioare?
Și asta-i valabil în orice context.
Cum să înțeleagă cineva de ce vreau să fiu scriitoare și ce simt când cititorii îmi lasă recenzii negative?
Nici măcar un scriitor care are exact aceleași experiențe ca mine nu poate înțelege.
Știi de ce. Pentru că nu simțim și nu gândim la fel!
Eu vreau să-mi vând cărțile ca să mă pot îngriji de mama mea și să-mi plătesc facturile. Poate celălalt scriitor vrea să câștige bani ca să meargă în vacanță sau să-și ia o bijuterie din aur. Pentru el nu este chestiune de viață și de moarte, pentru mine este!
Iată de ce este imposibil ca altcineva, în afară de noi, să ne înțeleagă. Numai noi știm de ce facem ceea ce facem. Numai noi știm ce simțim cu adevărat. Și, câteodată – poate de multe ori – nici noi nu avem habar de ce suntem atât de nenorociți când avem un acoperiș deasupra capului, un pat în care să dormim și pâine pe masă… . Dar când necazurile se adună ori nu se mai termină, parcă, niciodată ne împrăștiem pe pământ ca praful în văzduh. Și suntem singuri. Complet singuri.
De aceea nu avem dreptul să judecăm sau să criticăm pe nimeni pentru trăirile, alegerile și acțiunile lor. Nu știm ce-i în inima altora. Nu știm ce bătălii dau în fiecare zi, nu știm pentru cine și ce muncesc. Când judecăm, o facem din prisma noastră, pe baza sentimentelor, a priorităților noastre și a lucrurilor în care credem noi. Și asta nu-i corect. Fiecare dintre noi cară în cârcă griji și nevoi individuale. Ce-i greu pentru noi e ușor pentru alții și invers.
Dar mai ales, nu ar trebui să ne simțim deprimați sau poate ofensați de moarte că alții nu ne înțeleg. Nu au cum să ne înțeleagă, chiar dacă (unii) fac eforturi uriașe.
Putem să plângem cu cei care suferă, puteam să-i ajutăm, să-i încurajăm, dar n-avem cum să-i înțelegem cu adevărat. Important este să nu luăm în derâdere temerile și nevoile lor.
Și la fel de important este să ne ferim de vampirii energetici, adică de cei care-n loc să caute soluții la probleme, să accepte vremea și să-și asume responsabilitatea acțiunilor, se plâng de câte-n lună și-n stele și-și varsă năduful pe noi. De parcă viața noastră ar fi lipsită de nevoi sau nu am avea destule lucruri și persoane de care trebuie să ne îngrijim. Căci vampirii energetici se dezvoltă când sunt ascultați. Iar alții (sensibili și empatetici) se sufocă, striviți de necazurile lor (despre care nu știe nimeni, poate) și de multe altele care nu le aparțin.
Fii om cu oamenii.
Dacă ai apreciat, te aștept pe rețelele de socializare, YouTube și pe bloguri:

• https://www.facebook.com/autorcristinag
• https://www.youtube.com/c/AuthorCristinaG
• https://scriitorcristinag.blogspot.com

CRISTINA GHERGHEL

Prin Europa cu mașina

Mult timp mă bătuse la cap vărul meu stabilit în Germania să îi fac o vizită. Nu o dată a venit în România să își vadă rudele rămase în țară; nu întotdeauna ne întâlneam, dar atunci când ne vedeam ne întâlneam ori la mine acasă, ori la apartamentul lui. Nu era nici o problemă, locuim în România în județe vecine, eu în Neamț, el în Suceava.
Până la urmă am hotărât să pornesc la drum spre el, în Germania. Nu am ales călătoria cu avionul, căci este adesea cam complicat să ajungi la un aeroport din care să plece curse spre Germania, spre un oraș cât mai aproape de destinația aleasă. Ca atare am ales să pornesc cu mașina personală, chiar dacă trebuie să străbat întreaga țară până la granița de vest, de unde să pornesc prin Ungaria și Austria până hăt departe în Germania.
Și acum hai să facem bagajele și să pregătim mașina pentru drum. Nu am optat niciodată pentru mașini străine atâta vreme cât performanțele acestora, raportate la prețul de achiziție și la posibilitatea de mentenanță, inclusiv accesibilitatea pieselor de schimb, nu îmi satisfac cerințele. Așadar voi parcurge distanța cu „bătrâna” mea tovarășă și prietenă, eterna aristocrată Dacia.
Distanța de parcurs este lungă și cine știe ce se poate întâmpla pe traseu. Așa că m-am străduit să protejez cât mai bine „inima” mașinii, adică motorul, cu un scut de motor metalic. Caroseria se mai protejează ea, se mai ciocănește, se mai îndreaptă, te ține, dar dacă motorul cedează la drum lung, aproape ai murit și tu odată cu mașina ta.
Așadar am verificat mașina la sânge. Nu eu însămi, ci la un atelier auto specializat și bine dotat. Am reparat toate micile deficiențe, am curățat-o, i-am schimbat toate acele piese și accesorii care probabil nu m-ar fi ținut la drum lung și am blindat motorul cu ditamai scutul metalic de protecție.
Între timp am început să îmi fac bagajul. Pune una, pune alta... Nu este ca șă cum aș pleca pentru o noapte sau două. Așa că am pus lucrurile unul peste altul până s-a adunat un teanc imens, mai ales că pusesem și ceva cadouri pentru cei de acolo. „E clar”, mi-am spus. „Nu încap toate astea în mașină, chiar dacă nu mă urc nici eu în ea. Trebuie să adaug o cutie de portbagaj auto suplimentară pentru bagaje”. Zis și făcut. Am atașat un cârlig de remorcare pentru Dacia la mașină și am fixat la el cutia suplimentară de portbagaj. Acum puteam să așez la locul cuvenit fiecare lucru de care aveam nevoie la drum.
Încă cu ceva timp înainte de a pleca la drum am încercat să tatonez terenul la nivel de țară, de România, dar mai ales situația de „afară”. Am încercat să îmi fac o idee despre aprovizionarea ritmica cu combustibil pentru caii putere de sub capota bătrânei mele Dacii... Și nu doar combustibil, căci „herghelia” avea nevoie nu numai de aprovizionarea cu sursa de energie (combustibil, acumulator), ci și de întreținere, eventual schimbarea uleiului, cauciucurilor, pieselor ce ar fi putut să cedeze pe parcurs. Ca atare ar fi trebuit să aleg traseul cu cele mai multe benzinării și în plus să mă informez despre atelierele de reparații și întreținere auto unde aș fi putut să îmi „tratez” mașina în cele mai bune condiții si fără prea mari bătăi de cap, în condițiile în care vroiam să ajungem, și eu și mașina, cât se poate de întregi acasă și în deplină stare de funcționare.
Acum totul pare pregătit de drum. Bagajele sunt făcute, șoferul și mașina lui sunt apți de drum. Ca atare punem cheia în contact, tot ce avem nevoie la îndemână și... LA DRUM!!!!
Articol scris pentru SuperBlog 2019

Interviu cu Ioana Badea, juriul Farmacia La Preț Mic

Salut! Sunt Ioana Badea și sunt Digital Marketing Manager la Farmacia la Preț Mic încă de la lansarea conceptului, în 2017. Sunt super-pasionată de tot ce înseamnă digital și de cum ne poate ajuta în creșterea calității vieții cotidiene. Împreună cu echipa de online mă ocup de strategia și promovarea FLPM-ului, coordonarea activităților de marketing și identificarea noilor oportunități de dezvoltare ale proiectului FLPM.ro.

Când și cum a apărut Farmacia La Preț Mic? Și… cât de mic?
Farmacia la Preț Mic a apărut în urmă cu doi ani, inițial doar în varianta de farmacie online. Scopul nostru a fost orientat exclusiv către beneficiul pacienților, și anume să redefinim conceptul de ‘preț mic’ în zona magazinelor online de profil farmaceutic și să oferim prețuri extrem de avantajoase la toate produsele disponibile în FLPM. Ne-am bucurat să vedem că motivul înființării acestui concept a fost foarte apreciat și, ulterior, am deschis prima noastră farmacie fizică în zona Dristor.
Din acel moment, Farmacia la Preț Mic a devenit un concept de succes, care are în prezent un site eficient, rapid și în continuă dezvoltare, 9 farmacii fizice și zeci de mii de pacienți mulțumiți de serviciile și produsele noastre. Ne place să credem că avem cele mai mici prețuri din România și avem foarte mulți pacienți fericiți care ne confirmă acest lucru.
Cum vă diferențiați pe piața farmaceutică din România?
Principala caracteristică a noastră rămân, așa cum spune și numele brandului, prețurile foarte mici FLPM oferă prețuri avantajoase tuturor pacienților din România, la toate produsele noastre: suplimentele, dermatocosmetice, produse pentru mama și copilul, produse bio sau tehnico-medicale. În plus, găsiți aceleași prețuri mici și în farmaciile noastre fizice.
De asemenea, la FLPM punem accent foarte mare pe experiența consumatorului și investim în mod constant în dezvoltarea site-ului www.flpm.ro pentru prezentarea informațiilor de calitate într-un mod atractiv și pentru un proces de comandă facil și rapid.
Suntem o farmacie online autorizată de Ministerul Sănătății, avem asistență telefonică pentru comenzi telefonice sau pentru informații suplimentare, procesare rapidă a comenzilor (dacă faci comandă de luni până vineri până la ora 15, coletul pleacă din depozit în aceeași zi și poate ajunge la tine a doua zi), prețuri foarte mici și pentru transport prin curierat rapid, plata ramburs la primirea coletului sau plata online, promoții și oferte speciale, reduceri și surprize pentru toți pacienții.

• 

• 

• 

• 

Care sunt cele mai apreciate produse ale voastre?
Avem multe subcategorii de produse apreciate de pacienții FLPM, printre care se numără dermatocosmeticele de la cele mai mari branduri, precum Vichy, Avene, La Roche Posay, Bioderma sau Cerave, suplimentele pentru sănătatea articulațiilor cum ar fi Celadrin, Roboflex, Movial, produsele pentru mămici și bebeluși de la Avent, Johnson’s Baby, Topfer, Pampers, produse bio pentru starea de bine a întregului organism de la Organic India sau Republica Bio etc. Va invităm să descoperiți întregul portofoliu pe flpm.ro. Veți fi surprinși de varietatea portofoliului.
E sezonul virozelor. Ce ne recomandați ca să ne menținem sănătatea și vitalitatea?
Ca în orice alt sezon, e foarte important să încercăm să urmăm regulile de bază ale unei alimentații sănătoase, cu multe legume și fructe, de preferat de sezon, și să acordăm mereu o atenție deosebită hidratării adecvate. Știm că uneori e dificil, însă ar trebui să avem grijă, de asemenea, în mijloacele de transport în comun sau locurile aglomerate și să evităm contactul cu persoane răcite. În plus, la începutul sezonului rece, pot fi un ajutor suplimentele pentru creșterea imunității cu extracte naturale din plante, cum este nouă gama extinsă de la Alive cu formule special create pentru fiecare membru al familiei.
Cum ați decis să participați la SuperBlog 2019, în calitate de sponsor? Ce obiective de comunicare aveți?
Hotărârea am luat-o, în primul rând, pentru că ni se pare o competiție foarte dinamică și creativă (felicitări pentru concept!) și pentru că ne dorim foarte mult să ne asociem brandul cu un conținut de calitate și, mai ales, real. Iubim creativitatea, apreciem poveștile adevărate, cu bune și cu rele, din viața de zi cu zi a fiecăruia. Desigur ne dorim ca FLPM să fie cunoscut de cât mai multe persoane și să demonstrăm atuurile de care suntem atât de mândri că le avem în domeniul farmaceutic online. Toate astea împreună cu ocazia să descoperim zeci de bloggeri talentați? Decizia a fost ușor de luat!
Ce sfaturi aveți pentru concurenți, mai ales pentru cei la prima participare?
Cel mai mare sfat al nostru este să fie autentici! Motivul pentru care am plecat la drum cu Farmacia la Preț Mic este faptul că am înțeles real nevoile oamenilor și încercăm permanent să venim în întâmpinările lor. Suntem deschiși și sinceri, avem răbdare și acordăm atenție tuturor pacienților. Așa că asta ne dorim și de la Super Bloggerii din competiție! Să fie sinceri și creativi!

Filed Under: Interviuri, SuperBlog 2019 Tagged With: Digital Marketing Manager, Farmacia La Pret Mic, FLPM, interviu, Ioana Badea, juriu, marketing, superblog, SuperBlog 2019