miercuri, 3 octombrie 2018

Te vreau mai aproape de inima mea!


Este deja toamna! Si imaginea naturii in continua schimbare a culorilor ma impinge spre nostalgia trecutului. Stau cu o cana de ceai cald si aburind in fata si ma gandesc la tine. Esti departe si totusi aproape de mine. Am sufletul plin de sperante ca ne vom vedea curand si totusi am inca un regret... Ma rugasesi sa fim singuri impreuna, doar noi doi, fie si macar pentru cateva zile. Imi doream asta si incercam sa fac un plan... Dar planul nu s-a concretizat inca. Era bine sa se fi realizat in timpul verii, cat eram mai libera. Si totusi mereu a intervenit candva, asa ca am convenit impreuna sa amanam planurile macar pentru cateva luni,pana anul viitor, pentru a incerca sa intru intr-un ritm nou de viata care sa ma tina macar cativa ani linistita si intr-o previzibilitate a viitorului care sa imi permita sa fac ceva planuri pe o durata mai lunga de timp.
Da! Mi-as dori sa calatorim undeva, departe... Doar noi doi... Singuri... Intr-un loc romantic. Cum ar fi, de pilda, Parisul...
Fișier:Paris July 2011-30.jpg Putem patrunde triumfal, dar anonimi, pe sub Arcul de Triumf la fel cum s-au intors, invingatoare, armatele franceze in Parisul eliberat. Putem patrunde triumfali intr-un oras al indragostitilor, din care vrem si noi sa facem parte pentru un timp.
Fișier:Tour Eiffel Wikimedia Commons (cropped).jpg Nu vom rata desigur vestitul turn Eiffel, simbolul Parisului. Sigur nu ne vom putea abtine sa urcam pana in varful sau, de unde vom admira intreaga panorama a orasului.
Fișier:Paris-liberte-eiffel.jpg Sa nu uitam ca francezii au daruit americanilor Statuia Libertatii, amplasata in New York, la intrarea dinspre mare in metropola, pe insula Ellis.
Statuia Libertății din Paris este replica statuii cu același nume din New York, dăruită americanilor de Franța.
Replica, care are înălțimea de 11,50 m, este amplasată la capătul din aval al insulei Île des Cygnes de pe Sena, la nivelul podului Grenelle, în apropiere de locul unde se găsea atelierul sculptorului Frédéric Auguste Bartholdi. [1]
Île des Cygnes este o insulă artificială, lungă de 890 m dar îngustă, de numai 11 m, care se întinde între Pont Bir-Hakeim și Pont de Grenelle.
Statuia, care a fost oferită orașului Paris de comunitatea francezilor stabiliți în SUA, pentru a comemora centenarul Revoluției franceze, a fost inaugurată în 1885, ca model din ipsos. Varianta turnată a fost terminată în 1889. Pe cărticica pe care o ține în mâna stângă sunt înscrise datele Revoluției Americane și ale celei franceze: « IV Juillet 1776 = XIV Juillet 1789 ». La inaugurarea statuii, Bartholdi și-a exprimat nemulțumirea pentru faptul că statuia, amplasată cu fața spre est, întoarce spatele Americii.
În 1937, cu ocazia Expoziției universale, statuia a fost întoarsă cu fața spre vest, ca o satisfacție postumă pentru Bartholdi. În 1990, statuia a fost restaurată și acoperită cu o patină de culoarea bronzului.


 Nu vom uita sa vizitam muzeele Parisului, macar cateva dintre ele, cum ar fi: Luvrul, muzeul Orsay, muzeul Rodin, muzeul Picasso.
Vom strabate bulevardul Champs-Élysées, dorind sa intram macar intr-o seara in celebra "moara rosie": Moulin Rouge... Obositi de mers, vom face cate o pauza de cafea intr-una dintre cafenelele din Montmartre. Nu vom rata ocazia de a vizita atelierele unor artisti importanti.
Chiar daca nu suntem studenti la Sorbonna, universitatea de prestigiu cu traditie de secole, nu vom ocoli Cartierul latin.
Si, de ce nu?, vom pasi pe aleile gradinilor Versailles la fel ca regii, reginele, printii si printesele Frantel impreuna cu membrii curtii regale.
Cum vom putea face un asemenea city-break in Paris? Ne vom folosi de una din numeroasele oferte citybreak alegand un city break Christian Tour.
De transport nu ne facem grija, atata timp cat avem bilete de avion Christian Tour,iar pentru cazare ne vom folosi de unul dintre numeroasele hoteluri Christian Tour
Planul fiind facut, ne putem gandi ca realizarea sa este ca si asigurata pe jumatate. Grija noastra este de a ne mentine dragostea mereu vie.
Articol scris pentru  SuperBlog 2018

luni, 1 octombrie 2018

O garderoba de nota 10!

De cate ori se schimba anotimpul, ma cuprinde un soi de spaima cumplita. Nu pentru ca nu mi-ar placea schimbarile naturii... Ador natura in variatele ei ipostaze; si incerc sa ma adaptez la toate necazurile si inconvenientele care ma pot scoate din confortul si starea de bine in care mi-ar placea sa traiesc in fiecare clipa. Nu mi-e teama de schimbarile in sine ci de dificultatea cu care, in ultimul timp, mi se pare mereu ca ma confrunt in adaptarea vestimentatiei la schimbarile vremii.
Problema nu este ca nu am haine deloc sau foarte putine. Dulapurile din casa, ce mai?, intreaga casa este plina cu haine si incaltaminte. Problema este ca tot ce am achizitionat de-a lungul anilor simt ca nu mai mi se potriveste ca si masuri la proportiile de acum ale corpului. Sau ca nu se mai potrivesc hainele intre ele, ca textura si culoare. Si astfel trebuie sa le potrivesc atat marimea cu corpul cat si intre ele ca si anotimp sau ocazie.
Uneori ma intreb: Ce ar trebui sa avem in garderoba personala, ca minim necesar, tocmai ca sa putem sa ne adaptam cu usurinta situatiilor diferite, dar fara sa ne incarcam inutil dulapurile? Sa incercam sa facem o lista, asa cum am face pentru cumparaturi...
1. O rochie elegantă macar (sau mai multe) adaptabila pentru cat mai multe situatii: birou, ocazii deosebite, concediu... etc. etc. etc...
2. Un pardesiu pentru zilele racoroase de primavara/toamna
3. Un palton pentru zilele friguroase de iarna.
4. Accesorii diverse de tipul posetelor/gentilor adaptate atat pentru job cat si pentru timpul liber, dar si alte accesorii de marochinarie (curele), palarii adaptate sezonului, esarfe, fulare, manusi...
 5. Incaltaminte diversa, adaptata sezonului si situatiei, fie ca este vorba de pantofi, sandale sau ghete.
6. Accesorii de tipul bijuteriilor, fie a celor de valoare, fie a celor "de efect", simple, cochete.
7. Pantaloni/tinute sport pe care le putem imbraca in zilele de vacanta, in excursii, plimbari in natura.
8. Ciorapi, lenjerie intima, adaptate sezonului si situatiilor diverse...
9. Incaltaminte sport de tip New Balance, potrivita atat ca incaltaminte sport cat si incaltaminte purtata in zilele solicitante (mers pe jos, stat in piciare)
10. Genti de voiaj diverse potrivite pentru perioadele in care calatorim mai departe de casa.
Am uitat ceva? Se prea poate. Fiecare dintre noi are nevoi diverse. Unii poarta mai mult vestimentatie sport sau casual, altii, dimpotriva, prefera lucrurile elegante. Unii nu tin neaparat sa iasa in evidenta, altii prefera vestimentatie mai mult sau mai putin excentrica.
Nu stiu daca se poate face o lista comleta si adecvata a tot ceea ce trebuie sa existe in garderoba proprie. Necesitatile se pot schimba oricand, la fel si garderoba,
Articol scris pentru SuperBlog 2018

duminică, 2 septembrie 2018

Oportunitatea numita Superblog

Cam asa ar fi putut arata masuta de la capatul patului din dormitorul meu, plasata pe post de noptiera. Exagerez, desigur nu sunt atat de multe carti stivuite intr-un mod mai mult sau mai putin (dez)ordonat. Dar tot sunt destul de multe carti stivuite intr-un echilibru mai mult sau mai putin (in)stabil. Nu ca nu ar avea loc in biblioteca. Nici pe departe, desi si pe unele rafturi incep sa se formeze gramezi de carti stivuite aparent aiurea, carti ce isi schimba periodic locul pe masura ce sunt citite si (ras)citite. Explicatia ar fi ca de ceva vreme m-am pus serios pe citit. Si daca tot am de regula ceva mai mult timp liber in cursul verii, trag tare sa citesc cat mai mult in perioada vacantelor lungi de vara.
  Cineva mi-a spus ca as avea excesiv de mult timp liber. Cu alte cuvinte ca nu as avea aproape nimic de facut in afara de citit. Mai ales ca in ultimele saptamani citesc preponderent noaptea. Exista insa cateva explicatii logice. De ce noaptea? Simplu: pentru ca este mai multa liniste. Si tocmai de aceea pentru ca nu ma intrerupe nimeni. Asa ca pot citi in liniste si pace neintrerupt. Si asta se vede in numarul cartilor citite (pe bune!) si in numarul sutelor (chiar miilor!) de pagini parcurse cu privirea de-a lungul timpului.
De ce totusi ma incapatanez sa citesc atat de mult? Nu pentru ca nu as avea altceva de facut. Nu! As putea gasi multe alte lucruri de facut in timpul liber. Povestea este ceva mai lunga. Poate ca v-am povestit ca am inceput sa citesc inca inainte de a merge la scoala. Copil cu ceva probleme de sanatate de la varste fragede, nu prea ma atragea zbantuiala pe afara. Nu ca as fi stat doar in casa, stateam destul de mult in aer liber, dar duceam o viata mai linistita, ca sa nu spun mai sedentara.Asa ca principala mea preocupare era lectura. Citeam cartile din biblioteca personala, dar eram si "abonata" bibliotcii publice municipale. Cat timp am fost eleva, am citit in disperare. Cum citeam mereu predominant cartile corespunzatoare varstei  dar si carti pentru varste ceva mai "avansate" cu cativa ani, dar nu prea multi, adesea epuizam stocul de carti de la un moment dat. Cum in ceea ce priveste cartile de acasa nu ma avantam prea mult la carti pe care (inca!) nu le puteam "digera" suficient si deci nu aveam rabdare sa le citesc, ajungeam destul de des sa imprumut de la biblioteca publica. Initial la sectia pentru copii, unde dupa 2-3 ani cel mult bietele bibliotecare aproape ca nu stiau ce sa-mi mai dea de citit, asa ca la un moment dat mi-au spus politicos: "De acum ia muta-te tu la sectia pentru adulti!". Zis si facut: m-am inscris la sectia de adulti, unde, ce-i drept, cartile erau ceva mai multe. Asa ca m-am avantat in lectura. Dupa 2-3 ani insa am simtit ca aproape nu prea mai aveam ce citi, asa ca incepuse "vanatoarea" de carti inca necitite. Norocul meu a fost ca a trebuit sa recitesc si cartile din programa scolara obligatorie, asa ca imi ocupam timpul, din ce in ce mai redus, destinat lecturii de placere; asta si pentru ca intrasem la un liceu cu profil real/tehnic, si trebuia sa ma ocup mai intens de studierea matematicii, fizicii, chimiei si disciplinelor tehnice. Dupa absolvirea liceului, am rupt-o cu biblioteca publica. Ma saturasem de lecturile obligatorii si in plus vizam intrarea la facultatea de medicina si aveam destul de mult de invatat.
  Intr-un final am intrat la facultatea de medicina. Se schimbase si statutul meu: eram studenta la o facultate grea, unde trebuia sa asimilez o cantitate enorma de informatii intr-un ritm infernal. Dar pentru inceput am incercat sa citesc cat mai mult si de placere. Mai ales ca piata de carte incepea sa ia avant si incepusem sa cumpar carti in disperare pe masura ce aveam suficienti bani. Asa ca biblioteca personala s-a marit considerabil.Dar curand cititul de placere a inceput sa cunoasca un declin din ce in ce mai mare, caci aveam de citit multa literatura de specialitate. Dar tot gaseam timp si bani sa cumpar carti, atat de specialitate cat si beletristica.
Atat in timpul facultatii, cat mai ales dupa absolvirea ei, am inceput sa invat sa imi reorganizez timpul astfel incat sa pot citi mai eficient. Atat literatura de specialitate cat si din alte domenii, mai ales beletristica, unde ramasesem mult in urma. Ramanerea in urma s-a accentuat la un moment dat din cauza unor probleme de sanatate... Stresul profesional si personal a dus la epuizare. Astfel incat la un moment dat am clacat. Si de aceea, pentru a "economisi" rezervele de energie ale organismului, din ce in ce mai reduse, aproape ca am renuntat la lectura. Si asta a durat multe luni... chiar ani... La un moment dat mi-am zis ca nu se mai poate si trebuie sa fac ceva. Intai din punctul de vedere al sanatatii: am incercat sa remediez problemele mai "zgomotoase" si mai deranjate, apoi problemele de fond, asa ca am inceput sa imi revin fizic. Numa ca am realizat ca de ceva vreme nu mai citisem aproape deloc. Am realizat si ca, desi nu uitasem alfabetul si citeam absolut corect tehnic, textul nu mai avea aproape nici o semnificatie pentru mine. In vremurile bune, in timp ce ciiteam cartile, aproape ca lectura nu era... propriu zis lectura. Era ca si cum nu as fi citit o carte ci as fi vazut un film. Mai mult chiar... Parca actiunea se desfasura aievea in jurul meu, personajele pareau reale. Si aproape ca ma puneam eu insami rand pe rand in pielea si in viata personajelor. Lectura se facea intr-un stil aparte, ca intr-o viziune cinematografica. Acum insa (adica acum cativa ani) viziunea cinematografica a lecturii disparuse in neant. Aproape ca alunecam spre un analfabetism functional. Asa ca am hotarat sa iau masuri.
  Am intrat aproape cu frica cu privirea pe rafturile bibliotecii. Acum biblioteca personala era formata din "ramasitele" a doua biblioteci. Unele carti mai vechi, de stricta specialitate fusesera donate; oricum nu erau prea mari sanse sa le voi fi citit vreodata. Altele fusesera vandute, date cadou sau imprumutate altora si neaduse inapoi. Incepusem sa cumpar carti noi, la pret mai accesibil (cum ar veni la reduceri), sau incercasem sa le castig la diferite concursuri online, dar erau mult prea putine corespunzator cu dorintele si necesitatile mele de a citi. Asa ca biblioteca mea personala arata in proportie destul de mare ca un anticariat destul de bine asortat cu carti, dar carti aparute cu destul de multi ani in urma. Nici cartile clasice nu se gaseau in cantitate suficienta in biblioteca, desi erau destul de multe, iar cartile de aparitie recenta erau inca aproape inexistente. Asa ca scopul meu era format din cel putin doua parti: sa citesc cat mai mult din ceea ce aveam deja pe rafturi si sa achizitionez si sa citesc cat mai multe carti noi.
Am inceput sa citesc cate o carte. La inceput cam cu teama. Nu stiam cum voi reactiona la lectura. Primele carti le-am citit ca un robot. Corect, dar aproape fara sa inteleg nimic. Mi-a trecut prin minte ca trebuia sa schimb tactica. Asa ca am luat rand pe rand cateva carti pe care le citisem cu placere... in adolescenta... Si le-am citit nu in ritmul meu normal de pe vremuri, ci mai pe indelete. In timp perseverenta a inceput sa isi faca efectul: acum, dupa cateva rafturi de carti citite deja, am inceput sa revin la stilul aproape cinematografic de lectura. Si la ritmul alert de citit din vremurile bune.
  Acum consider ca farmecul personal nu iti este dat doar de aspectul exterior, ci si de aspectul mintii. De comportamentul format prin lectura. De modul de exprimare...
Acum mi-am indreptat gandurile si la altceva: daca pe langa citit m-as apuca si de scris. Informatiile nu trebuie asimilate si stocate, ci si impartasite si cu ceilalti. M-am gandit la un moment dat sa accept provocarea scrierii unei carti publicabile. Dar inca parca nu am curajul de a scrie. Inca nu am indrazneala si impulsul necesat trecerii peste pragul scrierii primelor pagini. Si aici cred ca trebuie adoptata o strategie aparte prin care sa "pacalesc" creierul sa inceapa sa lucreze asa cum as vrea. Competitia Superblog pare sa poata face parte dintr-o astfel de strategie. Am mai participat si la cateva dintre editiile precedente si stiu ce presupune o astfel de participare: obligatoriu un ritm anume de scris, dupa anumite cerinte si totusi stimuland imaginatia sa creeze. Daca voi raspunde cu brio provocarii poate ca as putea spune: "Pot sa scriu candva si o carte! Pot sa imi impun acest lucru!" Asa ca astept cu mare bucurie provocarea Superblog.

joi, 2 august 2018

Tabu...?!?

Si apropo de lectura... Sa fac o paranteza... Sau o paralela.. Sau ambele? Sa incercam sa vedem ce va iesi  Decideti voi.
In urma cu cativa ani am acceptat provocarea de a posta (si) pe un blog colectiv. Dupa mine si alaturi de blog au mai venit si altii. Adusi de mine si nu numai... Din pacate lucrurile au degenerat si blogul a fost inchis de cel care il pornise. Ceea ce era frumos initial se pierduse de ceva vreme Unii veniti nu s-au implicat (mai) deloc. Poate si din lipsa de timp; pe unii (putini!) pe care ii mai intalnisem prin blogosfera erau prinsi in proiecte personale, fie ca era vorba de blogul propriu, fie ca era vorba (si) de altceva (cu siguranta!)... Pe masura ce si unii din cei care mai postau relativ constant se retrageau treptat din lipsa de timp si energie, cei ramasi au monopolizat oarecum postarile. Din pacate incurajati si de mine, caci vroiam totusi sa mentin blogul activ. Aparusera disensiunile, retragerile in umbra... Si totul a pierit pana la urma. Astazi nu m-as mai implica in ceva comun, mai ales pe durata lunga. Este greu sa controlezi reactiile unui conglomerat de personalitati diferite; de aceea ceea ce fac prefer sa fac de una singura. Macar boacanele mi le asum si mi le rezolv singura pe cat se poate.
Dar nu asta ar fi ideea.... Sa ma explic oarecum... In timp ce activam pe acel blog colectiv am discutat in privat si cu o parte dintre cei de pe acolo. In special cu cei cooptati de mine. Si care scriau (totusi!) bine spre exceptional. Printre ei: un absolvent de filologie (romana-franceza), profesor in Pascani, un (ulterior) absolvent de liceu si (aici vreau sa ajung!) un "boboc" de clasa a noua, proaspat licean.Care scria totusi bine spre foarte bine. Cand am intrat in vorba cu el, primul soc l-am avut cand am aflat ca era inca doar un copil. Clasa a noua spre a zecea.Al doilea soc a fost dupa ce am aflat ca este ahtiat dupa citit. Si nu propriu zis pasiunea sa pentru lectura a fost socul pentru mine ci genul de carti citite. Daca mai toti tinerii de azi citesc cartile "la moda", gen "Harry Potter", carti despre vampiri si varcolaci, el incepuse sa citeasca cartile altor autori: Balzac, Kafka, Proust... ca sa enumar doar cativa. Nu spun ca m-ar oripila cartile despre vrajitori, vampiri, varcolaci si hobbiti, dar cred ca le-as citi doar in clipele de relaxare si doar de dragul povestii propriu-zise. Mai degraba as accepta provocarea unor carti clasice; si aici clar ca as avea de unde alege pe saturate. Aici chiar ca m-as potrivi cu pustiul. Dar ceea ce mi-a atras atentia au fost cel putin doua lucruri:
- atractia lui pentru carti "grele", nu atat ca dificultate, desi dificultatea unora nu este de neglijat, ci ca importanta. Marturisesc ca si eu, desi sunt amatoare de asemenea carti, nu m-as fi repezit la ele intotdeauna din prima, ci as fi ales oarecum momentul sa ma apuc de lectura acestor carti: adicatelea sa fiu cat de cat odihnita si cu mintea limpede, dar si cu o stare de spirit potrivita pentru a ma concentra in intelegerea acestor carti
- dorinta lui de a incadra cartea si scriitorul intr-un anumit curent literar, trecand deci dincolo de simpla lectura a cartilor respective...
Momentul acesta a fost acum vreo... zece ani. Marturisesc ca uneori si uit de el, desi ramane totusi pe undeva in mintea mea. Mi l-am reamintit acum cand am intalnit pe o retea de socializare un alt personaj. Probabil copil, probabil ceva mai mic ca celalalt. Pusese omul o intrebare de genul: "Va rog sa imi recomandati noi titluri de carti pe care le pot citi"... I-am recomandat un titlu la intamplare; mi-a raspuns ca nu a auzit de carte si mi-a sugerat sa ii spun despre ce e vorba. I-am raspuns vag in 2-3 cuvinte, in mesaj privat. Am simtit o usoara dezamagire in raspunsul lui (totusi politicos!) de multumire si m-am gandit ca s-ar putea sa fie vorba totusi despre un copil, asa ca recomandarea mea era putin cam deplasata, tinand cont de varsta. I-am mai sugerat mai multe titluri pe care le citisem in gimnaziu si in liceu. Raspunsul lui? Desi politicos, simteam o usoara respingere de genul: "Tineti cont ca am totusi o varsta. Cartile clasice inca nu sunt genul meu. Probabil ca vor fi candva, dar acum nu." "Ok", i-am raspuns. "Sa inteleg ca acum preferi genul fantasy. Cand eram eu cam de varsta ta nu existau (inca!) aceste carti. Dar aveam altele: fantasy, de aventuri, politiste (si i-am exemplificat cu autori, chiar titluri de carti), La randul lor, parintii nostri aveau alte carti din aceeasi categorie. Ai putea sa incerci sa le abordezi fara probleme, daca nu acum, cel mult peste cativa ani". In final m-a respins oarecum brutal, neacceptand alte sugestii de acest gen.
Acum stau si ma gandesc. E adevarat ca fiecare dintre noi este obisnuit la un moment dat sa citeasca unul sau mai multe genuri de carti. Genuri care se pot schimba in timp, in functie de dispozitie si de obisnuinta fiecaruia dintre noi cu un anumit mod de a gandi. Si cu functionarea intr-un anumit mod al circuitelor noastre neuronale. Dar ca sa ramai oarecum "blocat" in starea prezenta si sa nu accepti ca, peste un timp, sa fii provocat de un alt gen de carti si sa accepti aceasta provocare, inseamna sa ramai "blocat" pe ideea ca esti acum inca mic si vei ramane mic in continuare si nu vei mai creste, asa ca trebuie sa te comporti ca atare.Inseamna ca, fiind "blocat" in prezent, sa nu admiti ca au existat si in trecut carti pe care sa le poti citi cu placere. Inseamna ca, fiind "blocat" in prezent, sa nu admiti ca peste cativa ani, mai multi sau mai putini, sa apara alte genuri de carti sau sa revina in atentia publicului cartile mai vechi, Iar cartile pe care le citesti acum "in draci", cu mare placere si spor, sa treaca usor pe un plan secund. Inseamna ca nu ai incredere in modul de a gandi al unuia mai mare ca varsta decat tine, care a trecut candva prin acelasi sistem de gandire ca si tine si care iti intelege modul de a gandi si de a reactiona, dar mai stie si cum a evoluat mai departe in viata.
Cred ca in asemenea situatii este bine sa avem cu totii rabdare sa comunicam si sa ne intelegem. Si sa nu ne incapatanam sa insistam in propriile pareri. Cine stie? Poate are dreptate si celalalt de langa noi...

miercuri, 1 august 2018

Ahtiat dupa lectura... Si nu numai...

Inainte de a pleca in vacanta m-am apucat de (re)citit cartile din biblioteca. Si asta inca cu mult inainte, poate sa fie si un an si mai bine. Motivul? Multa vreme am avut probleme de sanatate. Neglijate ani de zile, voit sau nu... Timp in care am tras de mine pana la limita epuizarii. Rezultatul? Aproape ca nu mai puteam face mare lucru... De parca acum as fi mai breaza...
Cand mi-am dat seama ca eram pe marginea prapastiei cu propria-mi sanatate, am intrat in actiune. De fapt iincepusem sa imi rezolv problemele de ceva ani, dar cumva anapoda, de la coada la cap. Adicatelea am inceput sa imi temperez sistemul nervos care zbarnaia ca o struna intinsa la maximum pana aproape de punctul de rupere. Si partial am incercat cat de cat sa incerc sa imi inlatur starile de dezechilibru, care partial stateau undeva la baza problemelor. Ulterior am trecut la suplimente alimentare (vitamine si minerale), incepand cu fier si continuand cu altele, care aveau drept scop marirea capacitatii organismului de a se oxigena, hrani si de a-si repara eventualele leziuni produse.
Cum in anii cat stateam fleasca, in suc propriu, sau cum vreti sa spuneti, nu prea apucat sa imi tin creierul in activitate (aproape ca nu citeam mai deloc, mai mult ma "jucam" cu rebusul), ajunsesem sa ma intreb daca cumva mai stiu sa citesc. Exagerez nitel; literene nu le-am uitat. Dar aproape ca dadusem intr-un soi de analfabetism functional: imi dadeam seama ca stiam sa citesc corect textele, dar daca intelegeam ceva sau retineam cele citite sau eram capabila ra seproduc ceva fie si doar in mintea si imaginatia mea... slabe sperante. Poate ca nu ajunsesem chiar in asemenea stadiu, dar... Candva eram capabila sa citesc orice text intr-o maniera oarecum cinematografica, adica nu doar citeam textele ca atare, ci in timp ce citeam parca nu vedeam textul propriu zis al cartii, ci ecranizarea sa. Totul parea un film 3D in care personajele se miscau in jurul meu, vorbeau, intr-un cuvant traiau. Si nu doar personajele, ci traia toata actiunea. In ultimul timp eram aproape incapabila de a citi intr-o asemenea maniera. Simteam ca ma cretinizez pe zi ce trece. Asa ca am hotarat sa pun capat acestei situatii.
De indata ce am simtit ca organismul incepe sa se inzdraveneasca, am inceput sa incerc sa citesc carti. Am citit o carte... doua... mai multe... Parca citeam un nonsens de texte, desi simteam ca citesc corect. Treptat am incercat sa citesc intr-un ritm mai lent, incercand sa inteleg si sa retin ceva. Aproape nici o schimbare, chiar daca reluam aceeasi pagina, iar si iar si iar.
Atunci am schimbat tactica. Imi trebuiam carti mai usoare si oarecum cunoscute. Am inceput sa reiau cartile copilariei si adolescentei mele. Am inceput cu "Toate panzele sus!". Citita intr-un ritm mai lent, mai pe indelete. Mi-a trebuit ceva rabdare, dar nu m-am lasat. Si a mers. Oarecum. "Perfect!" mi-am zis. Am luat alta carte: "Singur pe lume". In 3-4 zile si nopti am terminat-o. A mers si asta. Am luat apoi cateva din romanele lui Dickens. Le-am digerat rand pe rand.Si am vazut ca incepuse sa mearga.
Au urmat alte si alte carti. Merge parca din ce in ce mai bine, desi simt ca nu e perfect. Dar pana ce termin de citit, recitit si rascitit toate cartile pe care le am acum in biblioteca mai este cale lunga.
Posibilitati sau intentii de a ma opri? Nici o sansa. In fond am destule carti in casa. Si se mai pot achizitiona si altele: exista librarii, anticariate. Exista carti in format electronic de descarcat gratuit de pe internett. Exista concursuri cu premii in carti; nu castig eu la toate, dar sanse de noroc sunt. Exista publicatii online ce se actualizeaza zilnic. Asa ca pot citi nonstop. Si cand ma plictisesc de citit in anumite momente promit ca ma apuc eu de scris. Fie si pentru a reciti candva cele scrise.

Vacanta la munte...

  Imi era dor sa ies din casa pe timpul verii. Cu atat mai mult cu cat as da cu cea mai mare placere starea de mormant inert a pietrelor si betonului din oras pe parfumul pamantului, vegetatiei si aerului proaspat al naturii. Poate ca nu intamplator verdele este culoarea mea preferata: tocmai acea nuanta schimbatoare de verde tipica vegetatiei bogate in clorofila. tocmai verdele proaspat al naturii, sunetele padurii sau ale unui parc si mirosul pamantului, al plantelor, al apei proaspete de izvor imi incarca bateriile si imi dau puterea sa merg mai departe, mereu mai departe.
Cineva ma intrebase: Vatra Dornei... Ce se poate vizita acolo? Ce ai de vazut? Ei bine... Nu ai de vazut ceva anume. Doar natura si climatul de munte, padurile amestecate de foioase si conifere, aerul curat, Dorna curgand cand lin cand vijelios, un parc populat de veverite prietenoase care se apropie atat de mult de tine uneori incat parca ar vrea sa iti manance cateva nuci din palma. Este o statiune linistita, dar si aglomerata uneori, in care iti satisfaci nevoia de a sta, pur si simplu, de a te plimba agale de ici pana colo, de a te detasa de alergatura cumplita din timpul anului.
  Am plecat cu trenul. Da, domnilor si doamnelor, din fericire inca mai exista si mai circula trenuri in Romania.Acele trenuri care, in ciuda dotarilor inca la limita, iti trezesc nostalgii cu zgomotul rotilor in miscare care parca iti canta in ureche si in tot corpul, ritmic, acelasi refren: "Te duc, te-aduc..." Nu a fost tren direct (am schimbat in Pascani), dar in decursul a catorva ore am avut timp sa admiram peisajul.
Pe masura ce inaintam spre munte parca pamantul se ridica luand in cap verdele padurilor, Sa nu credeti ca padurile acopera muntii chiar peste tot; au mai ramas petice goale ("ca de pecingine", cum ar spune tata), in care muntele este ca si dezbracat de protectia padurii care are rolul ei, tinand pamantul in loc sa nu alunece la vale dupa prima ploaie mai zdravana. Si la munte ploua, nu gluma.Si nu numai ca padurea, cu radacinile ei puternic infipte in sol, tine pamantul bine sa nu alunece la vale, ci si retine pentru o vreme, prin ramurile sale bogate in frunze, mai toate picaturile de ploaie ce se scurg din cerul plin de nori.
  Ici si colo... Cate o gospodarie. De pe pamantul ce nu poate fi cultivat eficient se strange fanul folosit in hrana animalelor. Dupa prima recolta de fan cosita se strange a doua recolta (otava), mai fina si mai delicata, uneori chiar si a treia coasa, deci al doilea rand de otava.Toata recolta de fan este depozitata, pentru a ajunge pana in primavara, cand animalele sunt urcate din nou pe munte la pascut.
La un moment dat simt ca tata imi da un ghiont, aratandu-mi ceva pe geam. Imi apar in vedere doua piscuri alaturate, aproape gemene. Zambesc... "Adam si Eva!"... "Ia spune, care este Adam si care este Eva? Repede...". " Pai sa cercetam putin Adam ar trebui sa aiba vreo coasta ciuntita."...
In fine, ajungem la Vatra Dornei. Iesim din gara, traversam strada si ne repezim la primul hotel. Aveam la dispozitie un teanc de vouchere de vacanta, pe acelea ne bazam sa le cheltuim pentru cazare si masa. "Raman eu aici cu bagajele, urca tu la receptie si vezi care-i treaba", ii spusei tatei. Taca s-a urcat pe niste trepte spre receptie, eu am ramas cu o valiza si o sacosa, grele ca naiba pentru mine. Zgribulita, caci incepuse sa picure, am incercat sa ma trag cumva spre perete, langa niste ghivece cu arbusti decorativi. De parca as fi putut reusi sa ma apar de ploaie.Nu trecee mult si coboara tata... "E plin..." Mai intra alaturi, la o agentie de informare de turism... Iese la fel de nalamurit. Traverseaza apoi strada la o mica (aparent!) pensiune de patru stele. De unde iese la fel de dezamagit... "Nu primesc vouchere"... Norocul nostru face sa treaca pe langa noi o doamna cu o coala de hartie in mana, intr-o folie de plastic. "Sunteti tot cu vouchere ca si mine?" intra in vorba amabila. "Da..."... "Asa nu aveti spor. Ducetiva ceva mai incolo, este o agentie de turism. Desi nu prea sunt locuri, statiunea este cam plina acum (urma sa aflam mai tarziu ca erau zilele orasului, cu tot felul de manifestari organizate de municipalitate, plus copii care venisera in grupuri organizate), aveti mai multe sanse sa gasiti un loc."
"Unde este agentia?" "In directia aceea", ne arata strada paralela cu gara si calea ferata. "Nu sunt mai mult de 500 de metri pana acolo". "Fugi, raman eu cu bagajele. Te astept"... Ma trage cu tot cu bagaje spre zid si pleaca. Iar eu astept... si astept... si astept... Ce era in gandul meu... Numai nervi si ganduri negre... "Cine m-a pus sa accept voucherele?" Dar stiti cum e o vorba... "No news, good news" (Nici o stire inseamna ca sunt stiri bune). Cum trageam cu ochiul spre strada, lungindu-mi gatul ca o girafa, il vad venind. Cum reuseste si el sa ma vada, ridica mainile in sus, parand bucuros. Intr-o mana avea o foaie de hartie A4 invelita intr-o folie de plastic. Ajunge aproape de trecerea de pietoni din coltul strazii ca sa vina spre mine, aratand spre pensiunea de alaturi. "Am reusit. Aici...". Ajuns spre mine mi spune: "Intr-adevar, statiunea e cam plina, nu prea sunt locuri. Dar era o doamna draguta care a incercat sa ma serveasca, dand telefoane pe unde se putea. Aici alaturi erau ultimele doua camere llibere. Avem opt nopti cazare si masa in bonuri valorice de 500 de lei"...
Zis si facut. Ne-am cazat si in seara aceea am stat in camera. Spalat, mancat, desfacut bagajele, putin televizor si apoi somn. Pana dimineata.
A doua zi am coborat la masa si, dupa o prima orientare, am luat micul dejun. Apoi am luat-o la picior prin oras. Un tur rapid prin centru, apoi am virat spre parc.
Dupa ce am trecut peste calea ferata, am trecut peste podul de peste Dorna. "Ia uite-acolo", zice tata. Ce sa vezi... Pe Dorna, la scaldat, mai multe carduri de rate salbatice. Aceasta imagine am admirat-o in toate zilele.
Am traversat apoi inca o strada si am urcat putin, intrand in parc. Nu ne-am dus prea mult inainte si ne-am asezat pe o bamca. Nu trece prea mult timp si au aparut veveritele jucause dintre copaci. Probabil simtisera oportunitatea capatuirii cu ceva mancare. Atata mi-a trebuit. "Sa mor daca nu le fac cateva poze", am zis. Si am alergat mai rau ca un copil cu telefonul setat pe facut poze dupa ele.
  Si prinde in obiectiv pe una care se catara intr-un copac...
Mai prinde una pe pamantul gol de langa copac... Ce mai, ma invarteam ca un titirez sa le prind in imagine.
  Si numai bine ce apare una langa mine pe trotuar. "Buna, Mariana... Hai, fa pe vedeta si zambeste, sa dai bine in poza"..
M-am linistit apoi pe banca, sa vad ce am reusit sa prind... Am mai sters din poze si am prelucrat pe cat se poate ce mai ramasese. Si mi-a ramas cate ceva.
Intr-o dimineata ne-am luat picioarele la spinare si am pornit, tot cu trenul, spre Vama. Aveam niste veri la Vatra Moldovitei, mai precis in Paltinu. Tot cu trenui pana la Vama, de unde ne-a luat varul tatei cu masina lui. L-am cunoscut personal, ca nu il vazusem pana acum. Am stat la taclale pana dupa amiaza, apoi ne-am intors la Vatra Dornei. De a doua zi ne-am reluat programul obisnuit. Plimbarea pe centru, apoi in parc.
Nu am plecat acasa pana nu am mai facut cateva poze. Catedrala ortodoxa din parc...
  ...Si inca cateva imagini ale copacilor...
La un moment dat "La comedia e finito...". Ne-am intors acasa tot cu trenul. Si cu aceleasi imagini admirate pe geam...
... Nu fara a-i saluta din mers pe Adam si pe Eva, care stateau la taclate impietriti intru vesnicie.
La revedere, Vatra Dornei! Ne revedem curand...

***

 Sfasietoarea poveste a Iuliei Hasdeu, nascuta pe 14 noiembrie 1869 “Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire”...