vineri, 30 august 2024

***

 Școlile și grădinițele vor începe din nou, în curând.

Așa că vă rog să stați cu copiii dvs timp de 5 - 10 minute și să le explicați: 

🖊 că a fi foarte înalt, scund, dolofan, slab, negru sau alb nu este o glumă, nu râdem de alți copii!

🖊 nu este nimic rău în a purta aceiași pantofi în fiecare zi. 

🖊 un rucsac folosit poartă aceleași vise ca o geantă nouă.

🖊 Învățați-i să nu excludă pe cineva pentru că sunt „diferiți” sau nu au aceleași oportunități ca ceilalți. 

🖊 învățați-i să fie empatici cu cei care au nevoie, să își ajute colegii la nevoie sau să le ofere o parte din mâncare celor care nu au pachețel de acasă. 

🖊 Explicați-le că tachinarea doare... și că merg la școală pentru a ÎNVĂȚA, NU pentru a concura! 

TU ŞI EU AVEM ACEEAȘI VALOARE!

EDUCAȚIA ÎNCEPE ACASĂ...

🚌 🎒 🍎 📚 🖊📝


T ext preluat.

miercuri, 28 august 2024

***

 CUM SA FACI UN BĂRBAT FERICIT!!!

1. Fă mâncare;

2. Fă dragoste cu el;

3. Nu-i pune întrebări;

4. Lasă-l în pace.


CUM SĂ FACI O FEMEIE FERICITĂ:

1. Fii prietenos

2. Fii cu ea tot timpul

3. Iubește-o

4. Fii frumos

5. Fii fermecător

6. Fii bun în bucătărie

7. Fii atletic

8. Fii electrician

9. Fii instalator

10. Fii mecanic,

11. Tâmplar,

12. Decorator,

13. Stilist,

15. Poet,

16. Psiholog,

17. Eliminator de bug-uri,

18. Psihiatru,

19. Cuminte,

20. Un bun ascultător,

21. Organizator,

22. Un tată bun,

23. Frumos mirositor,

24. Empatic,

25. Cult,

26. Sensibil,

27. Atent,

28. Seducător,

29. Deștept,

30. Amuzant,

31. Creativ,

32. Atrăgător,

33. Puternic,

34. Înțelegător,

35. Tolerant,

36. Prudent,

37. Ambițios,

38. Capabil,

39. Curajos,

40. Hotărât,

41. Sincer,

42. Garant

43. Verifică totul!

44. Fii uneori sac de box

45. Să nu ai prieteni

NU UITA SĂ:

46. O lauzi des

47. Să-i oferi cadouri

48. Să descrii cu acuratețe

49. Să-i deschizi ușa mașinii

50. Să nu o stresez

51. Nu te uita la alte femei.

52. Ridică capacul toaletei.

53. Fii profesor de informatică.

54. Nu sforăi!

55. Nu-ți usca picioarele cu un prosop.

SI DE ASEMENEA:

56. Nu uita niciodată:

* ziua ei de naștere

* aniversările

* aniversarea primului sărut

* aniversarea primei întâlniri

* ziua de naștere a mamei ei

* Ziua Îndrăgostiților și să-i fii credincios

BONUS:

Și nu uita niciodată, chiar dacă ai dreptate, greșești mereu!

marți, 27 august 2024

***

 CĂPTUȘIND  ÎN  ZORI  CENUSI


              autor - CORNELIA  CLAIDJOGLU  ( Cornelia Crista )                  🇷🇴


În șoapte de aramă căptușind în zori cenuși,

Pe brațe-aș vrea să-mi vii lunci arzătoare;

Când stelele pe boltă-și pun pe mâini mănuși 

La inceput de beznă, lumi sunt, surprinzătoare.


Gându' nu-mi bea singur dintr-un pahar cu vin.

Cuceritor și tainic amorul tău îl gust;

Vibrând în călimară cu pulsul său divin 

Ce-a căpătat un sens, ce-n sânge il pregust.


O rază-apusă-i fir de liliac într-o trezire 

Când primăvara mea colindă după brazi,

Ca să-i întindă-n minte un pod peste zidire

Ca o blagoslovire în mitra cu bastarzi. 


Umilă soartă sângerie mă-nșiră la visare,

În goană după tine călcând păduri cu tălpile

Ce se aprind precum cărbunii, de dogoare,

Metresă binecuvântată ce-ți sărută aripile.


În nelumea din dumbravă lupii nuzi cu vălul galben,

Lutul nostru îl înfășă în etern sculptând jăratec,

Eu cu nurii mei sălbatici diagramă-ntr-un goblen

Te privesc în gând activ ca atomul din amestec.


💖


BÉLELVE   A  SZÜRKE  HAJNALT                                                               🇭🇺


   

            szerző - CORNELIA CLAIDJOGLU (Cornelia Cristea)

            fordítás - KONSANSZKY LÁSZLÓ


A szürke hajnalban a sárgaréz bélés suttogásában,

Karomon égő réteket szeretnék;

Amikor a csillagok a boltozaton a kezeikre  kesztyűt húznak,

A sötétség kezdetén meglepő világok vannak.


Arra gondolva, ne igyál egyedül egy pohár borból.

Hódító és titokzatos, szerelmed megízleli;

Rezegni a tintatartóban isten  lüktetésével,

Ami értelmet nyert, micsoda  vérbeli  előíz.


A sugár-naplemente egy lila szál az ébredésben,

Amikor tavaszi énekem a fenyők után énekel,

Gondolatban hidat  építeni az épület felett,

Mint egy istenkáromlás a géppuskában a köcsögökkel.


Alázatos, véres sors az álmodozáshoz köt,

Üldözlek, talpakkal taposom az erdőt

Ami úgy ég, mint a szén a tűzben.

Az áldott úrnő  megcsókolja szárnyaidat.


Az alvilágban a ligetben a meztelen farkasok sárga fátyollal,

Agyagunk beburkolja őt örökké a sárkányt faragva,

Én a vad vejeimmel a diagram szőnyegen,

Úgy nézek rád aktív gondolatban, mint az atom a keverékben.


💖


ПОДКЛАДКА  В  СЕРОМ  РАССВЕТЕ                                                       🇷🇺


               

               автор - КОРНЕЛИЯ  СЛАИДЙОГЛ У  (  Корнелия  Кристеа ) 

               перевод - ЛАСЛO КОНСАНСКИ


В седой заре в шепоте латунных подкладок,

Я хочу горящие луга на своих руках;

Когда звезды на своде надели на руки перчатки,

На заре тьмы находятся удивительные миры.


Имея это в виду, не выпивайте бокал вина в одиночку.

Покоряющая и загадочная, твоя любовь вкушает это;

Вибрировать в чернильнице с пульсацией Бога,

Что имело смысл, какое кровавое предвкушение.


Луч-закат - пурпурная нить в кильватере,

Когда моя весенняя песня поет за соснами,

Думая о строительстве моста через здание,

Как кощунство в автомате с ублюдками.


Смиренная, кровавая судьба привязывает к мечтам,

Я гонюсь за тобой, топчу лес подошвами

Который горит, как уголь в огне.

Блаженная госпожа целует твои крылья.


В преисподней, в роще, волки голые в желтых покрывалах,

Наша глина окутывает его, навсегда вырезая дракона,

Я с моими дикими зятьями на диаграммном ковре,

Я смотрю на тебя в активной мысли, как на атом в смеси.


💖


PODSTAVA  U  SIVOJ  ZORI  OD TAD ...                                                      🇭🇷


                                                

              autor - CORNELIA CLAIDJOGLU ( Cornelia Crista )

              prevod - LASLO KONŠANSKY


U sivoj zori u šapatu mjedene obloge,

Želim goruće livade na svojim rukama;

Kad zvijezde na svodu stave rukavice na ruke,

U zoru tame su iznenađujući svjetovi.


Imajući to na umu, nemojte popiti čašu vina sami.

Osvajajuća i tajanstvena, tvoja ljubav kuša;

Da vibrira u tintarnici pulsiranjem Boga,

Što je imalo smisla, kakav prokleti predokus.


Zraka-zalazak je purpurna nit na javi,

Kad moja proljetna pjesma zapjeva za borovima,

Razmišljajući o izgradnji mosta preko zgrade,

Kao bogohuljenje u mitraljezu s gadovima.


Skromna, krvava sudbina veže se za sanjarenje,

Ja te gonim, tabanima šumu gazim

Koja gori kao ugljen u vatri.

Blažena gospodarica ljubi ti krila.


U podzemlju u gaju vukovi goli sa žutim velom,

Naša ga glina obavija zauvijek klešući zmaja,

Ja sa svojim divljim zetovima na dijagramskom tepihu,

Gledam te u aktivnoj misli kao atom u smjesi.


💖

***

 Pe o canapea învechită şi plină de praf stătea un trup

neînsuflețit de femeie, cu o coroniță

strălucitoare pe cap şi înveşmântat într-o

rochie vişinie de catifea, cu margini aurii.

Un coridor întunecat şi îngust se prezenta

în față, iar pe pereți atârnau câteva tablouri antice, cu rame de culoarea bronzului şi

doar unul mai mic, aşezat între ele, în

partea de sus, era înrămat cu o ramă de

argint vechi. Un cufăr împăienjenit,

rostogolit pe covorul de mătase murdărit

de trecerea timpului, le atrase atenția. Era

o linişte tulburătoare, dar nici unul dintre

ei nu îndrăznea să o rupă. Tavanul

dărăpănat se degrada văzând cu ochii şi

era cât pe-aci să cadă peste ei, iar mobila

scârția din toate colțurile. Girl se asigură

că harta este la locul ei în rucsac şi scose

burduful cu apă, trase pe gât ultimele

picături şi respiră o secundă. Marth

deschide cufărul şi găseşte în interiorul

acestuia mai multe bijuterii şi pietre rare,

fel şi fel de perle neînsemnate, înşirate

într-un lung colier, apoi îşi aținti privirea

spre o fotografie, alb-negru, veche,

semnată Arthur. Îl cheamă pe Girl şi,

împreună, se îndreptară spre coridorul

strâmt şi lipsit de lumină, dar mai întâi

aprinseră cele două torțe ce le aveau la

îndemână.

Cu ochii îngroziți de spaimă şi cu

urechile ciulite, tresăreau la cel mai mic

zgomot auzit. Două bufnițe maronii,

pătate, cu ochii mari, ce le ocupau o mare

parte din craniu, scoaseră un scâncet şi îşi

luară înfuriate zborul. Fâlfâitul fioros al

aripilor făcu să le treacă fiori de moarte şi

să tremure din toate încheieturile. Își 

ziseră că alt semn rău avea să apară,

conform legendei, dar trebuiau cu orice

preț să găsească drumul spre iarba magică,

singura care putea să deschidă uşile

încuiate şi să aducă ținutul la fel cum era

odinioară.

– Marth, mai avem apă? întrebă Girl,

însetat.

Îi întinse butelca goală şi zâmbi,

răutăcios.

– Nu mai avem de băut! Iorg, cel care

era cel mai tânăr dintre ei, băgă mâna în

geanta lui, care aproape îi căzuse de pe

umăr, şi scoase plosca ce era pe jumătate

plină şi i-o întinde, să ia o înghițitură.

Făcliile împrăştiau o căldură intolerabilă

şi stropii reci ai transpirației se prelingeau

pe hainele lor murdare. Traversau temuți,

fără ca vreunul dintre ei să ştie încotro se

îndreaptă. Credeau cu sfințenie în desenul

de pe hartă. Pe unul dintre culoare, zăcea

cadavrul unui bărbat ce nu intrase încă în

putrefacție, dovadă că nu părea să fie de

multă vreme acolo. Peste el, un baros

mare, îi acoperea brațul stâng. Girl scoate

din nou harta şi însemnă încă o dată locul

unde îşi ancorase corabia. Deodată, se auzi

un glas, nişte gemete şi rămaseră cu toții

stană de piatră. Au încremenit, dar păstrau

tăcerea pentru a auzi mai bine de unde

provine glasul. Marth se îndepărtă vrei doi

metri şi zări trupul leşinat al unei fete

tinere, ce purta pe cap o diademă împodobită numai cu aur şi pietre strălucitoare,

iar de jur împrejurul ei ardeau făclii în

sfeşnice de aur, lucrate fin. Piciorul,

brațele şi cupele erau dintr-o bucată. Purta

o rochie lungă de culoarea murei, croită

strâmt pe trupul subțire, cu mânecile lungi

şi brodate cu dantelă neagră.

– Iorg, adu repede apă.

Iorg scoase repede plosca cu apă şi o

stropi de față, iar trupul ei a început să se

mişte. Bărbatul se apleacă şi, speriat, o

cuprinde de mijloc, ridicându-i trupul

rămas fără vlagă.

Îşi continuau drumul, iar în fața lor,

apăreau de fiecare dată tot felul de

ciudățenii, iar un hol minuscul adăpostea

o mulțime de obiecte pestrițe, din alte

epoci, ce compuneau pictura unui hotar

fantomatic. Fata, care abia putea să

meargă, îi privi neîncrezătoare, iar privirea ei ascundea o durere şi nu mai avea

puterea să o mascheze.

– Faceți cale întoarsă, dacă vreți să

rămâneți în viață! îi sfătui ea.

Buf! Buf! se auzi din nou. O făptură

monstruoasă, cu două capete, fără nas şi

fără urechi, îi atacă. Înmărmuriră de

groază, iar Girl ridică barosul, opunându-se în luptă şi îi zbură capetele,

lăsând arătania să zacă într-o baltă de

sânge de culoare gălbui-vinețiu.

– Vreau să rămânem vii, se adresă

grupului.

– Grăbiți paşii! De o parte şi de alta a

pereților stâncoşi ai Marelui Templu

zăceau trupuri descompuse ale ostaşilor,

intrate în putrefacție fără ritualuri de

înmormântare. Călcau peste oase şi

înaintau sufocați de mirosul înțepător al

hoiturilor. Girl se uită din nou pe hartă şi

le zice că trebuie să ajungă într-unul din

cele patru turnuri ale cetății.

– Îndreptați-vă într-acolo! Și le făcu

semn cu mâna dreaptă să ajungă la scări.

Pătrund aliniați pe un culoar de acces

către parterul orb al turnului-donjon şi

sparg cu barosul lacătul uşii de fier ce le

bloca intrarea. În pivnița abandonată, mai

multe depozite de alimente şi băuturi

stricate erau răvăşite şi roase de o mulțime

de şobolani roşcovani, cu cozi foarte lungi,

invadatori ce-şi însuşiseră rolul de unici

stăpâni ai locului. O fereastră biforă, de

dimensiuni medii, lumina insuficient încăperea. Doi păianjeni negri, uriaşi, cu

picioare groase şi gâtul alungit îşi țesuseră

pânză de mătase de jur împrejur şi îi

priveau inactivi. Au aşezat făcliile în cele

două sfeşnice aurite de pe pereții pivniței

şi se odihniră vreme de mai multe minute.

Iorg deschide câteva sticle şi umple cu vârf

butelcile pentru a-şi face provizii de apă.

dintr-odată, o duhoare le invadă nările.

– Marth, simți mirosul?

– Da, cred că sunt morți îngropați aici,

dedesubt.

– Să plecăm! Aruncară iute o privire

în jur şi părăsiră încăperea lăsând poarta

deschisă.

– Pe aici, zise Girl şi îşi îndreptă paşii

spre un hol larg cu multe uşi, unele

deschise, altele închise.

Pe ruinele pereților din dreapta

stăteau agățate desene cu personaje

schițate, iar peretele opus era gol. Strângeau din dinți la foşnetele hainelor şi

pocnetele oaselor ce le confirma prezența

a mai multor morți cu spiritele captive în

rămăşițele lor pământeşti. Cadavrele emiteau sunete gah! gah! şi parcă încercau să

le vorbească. Cu torțele aprinse şi

tremurând de spaimă simțeau tensiunea

accelerând cu viteză în ei.

lyle era palidă, iar părul bălan, cu

bucle mari, îi cădea uşor peste umerii goi

şi albi ca spuma laptelui. Ochii îi erau

împodobiți cu cearcăne întunecate şi puțin

tulburi, iar în azurul din adâncul lor zăreai

zbuciumul valului Mării de Sânge.

Epuizați, păşeau greoi pe cimentul rece ca

gheața cu încălțămintea făcută franjuri.

Deși nu se aşteptau la alte necazuri erau

conştienți că aveau încă de străbătut un

drum greu şi anevoios, cu multe noi

încercări. Și-au rotit capul cercetând locul

din jurul lor şi zăriră o încăpere cu o uşă

deschisă, de oțel rece, ce era vopsită în gri.

Se apropiară de colț şi văzură prin beznă

podeaua murdară. Un pat dublu, cu perne

cusute manual, dintr-o pânză naturală de

bumbac, cu motive vectoriale, era aşezat

pe podeaua din lemn masiv din mijlocul

dormitorului. Un fotoliu cu brațele din

stejar curbat făcea parte din mobilierul

antic al locuinței. Interiorul acesteia era de

asemenea umbrit de câteva sculpturi în

piatră, picturi portret şi porțelanuri fine.

Deasupra fotoliului, pe o fereastră

întredeschisă, antică şi de demult, adie o

pală de vânt, iar printre crăpături o planetă

fosforescentă ce ținea loc de Soare,

răspândea o lumină slabă.

Ochii lui Marth se îndreptară iute spre

uşa de culoare albă a băii care tocmai se

deschidea şi se închidea scârțiind. Se

apropie la un metru distanță şi văzu o

siluetă ce se apleca în afară, apoi se

retrăgea rapid.

– E timpul să o luăm din loc! lyle țipă

şi se sprijină câteva clipe de peretele

deteriorat al odăii, cade, se ridică şi o ia la

fugă.

Porniră din nou cu paşi rătăciți pe

holul sedițios al donjonului şi pătrund în

cea de-a doua încăpere, care era goală;

doar o ladă de metal stătea grea, aruncată

pe jos şi un singur covor devastat de valul

de invadatori, cu amprente de sânge uscat.

– Să deschidem cutia! zise Girl.

– Mai bine nu, îi răspunde Marth.

– Eu zic să o deschidem, poate găsim

ceva unelte ce ar putea să ne fie de

trebuință, ceva util. Girl scoate o agrafă

metalică curbată pe care o folosi pentru a

suci butucul, iar cu cea de-a doua agrafă

împinge rând pe rând bolțurile cu arcuri.

Ridică cu sufletul la gură capacul lăzii,

însoțit de particulele proaspete ale transpirației, şi o fulgerare albă ca o armată de

licurici străbătu încăperea, lăsând fiori de

coşmar în urma sa. Aproape că leşină de

spaimă când văd bucățile ciopârțite de

corp omenesc, strânse grămadă. Într-o

margine, un teanc de hârtii erau tăvălite

într-un dosar fără şină. Îl apucă cu

degetele şi-l trage afară grăbit şi înfricoşat

şi se zgârie adânc la mână. Șiroaie de

sânge lacome izvorau din pielea rănită.

lyle scoate îndată o bandă de pansament

din trusa sanitară ce abia a reuşit să o

găsească în învălmăşeala de pe fundul

traistei de piele şi îi leagă strâns mai multe

f âşii. Girl, ignorând sângele ce traversa

prin pansamentul alb încerca să descifreze

scrisul cu litere mari de mână de pe colile

îngălbenite. Dintr-odată simte o mişcare

ca un fâlfâit de aripi deasupra capului.


2019

***

 Cornelia Cristea și universul gotic al „Copilei cu aripi de corb”


Într-o eră în care poeții contemporani adesea îmbrățișează stiluri minimaliste și introspective, Cornelia Cristea reînvie spiritul gotic într-un mod care amintește de vremurile romantismului întunecat. Gotic este un termen care are multiple sensuri, dar în contextul literar și artistic, se referă în general la un stil caracterizat prin elemente întunecate, mister, suprarealism și emotivitate intensă.

Volumul de poezii, „Copila cu aripi de corb”, publicat în 2024 la editura Semper Fortis din Zărnești, este o adevărată odisee prin tenebrele sufletului și ale lumii.

Cornelia se remarcă printr-un stil liric dens, îmbogățit de imagini metaforice și simboluri care evocă atât melancolia cât și intensitatea emoțională caracteristică goticului. Fiecare poem este o incursiune într-un univers crepuscular, unde lumina și întunericul se împletesc într-un dans mistic, iar sufletele rătăcite caută alinare în mijlocul frământărilor lor.

Structura volumului este un labirint al trăirilor interioare, unde cititorul este invitat să se piardă și să se regăsească în versuri care vorbesc despre iubire, pierdere, dorință și eternitate. Limbajul său poetic, bogat și rafinat, transformă experiența lecturii într-o călătorie inițiatică, în care fiecare cuvânt deschide porți către înțelesuri profunde și neașteptate.

Cornelia surprinde esența goticului, şi îi adaugă o notă personală, imortalizând în versuri zbuciumul și frumusețea efemerului. „Copila cu aripi de corb” este un testament al sensibilității și al talentului unei poete care știe să transforme întunericul în artă.

Poemul „SPRE UMBRELE DE IERI” de exemplu, este o meditație profundă asupra nostalgiei și regretului, evidențiind lupta interioară a eului liric. Structura versurilor și imaginile poetice sunt bogate în simbolism, cu accent pe intertextualitate, semiotică și interpretare hermeneutică.

Cornelia folosește un limbaj evocator, plin de metafore vizuale. Fumul de lumânări și ceața care se ridică sunt imagini ce sugerează trecerea timpului și efemeritatea existenței. În ochii fantomatici și odaia mică, se conturează un spațiu claustrofobic, un locus al memoriei și al introspecției: „Din fum de lumânări o ceață se ridică, / În ochii fantomatici mirați înspre fereastră, / Cu sufletu-mi imens, într-o odaie mică, / Încerc să descifrez nemărginirea noastră.”

Simbolistica crucii de piatră și a batistelor impregnate de obsesii și plâns intensifică sentimentul de durere și pierdere: „Pe crucea mea de piatră obrajii se apleacă, / Obsesia-mi nebună încape-ntr-o batistă, / Atunci când plânsul meu privirile îmi seacă, / Nici eu nu pot concepe cât pot să fiu de tristă.”

Cortina trecutului și semnarea divorțului de dragostea eternă marchează momentul de conștientizare și detașare, deși rămâne ambivalența sentimentelor, reflectată în invocarea Dumnezeirii și înfruntarea umbrelor de ieri: „Și trag din nou cortina trecutului din pernă, / Împac în urma mea tristeți cu fericiri, / Semnez pe nopți divorțul de dragostea eternă,/Iar tu-mi păzești destinul din alte-nchipuiri./ Invoc Dumnezeirea să mă dezleg de tine. / Te las să-nvingi războiul purtat pentru plăceri, / Amân pe mâine frica, iar mâine nu mai vine, / Iar eu rămân întinsă spre umbrele de ieri...”

Din punct de vedere stilistic, poezia este un exemplu clar de utilizare a unor tehnici moderne, cum ar fi fluxul de conștiință și ambiguitatea deliberată, care permit multiple nivele de interpretare. Tema centrală a nostalgiei și a luptei cu propriul trecut este tratată cu subtilitate, iar finalul deschis, cu amânarea fricii și rămânerea în umbrele trecutului, sugerează un ciclu interminabil al introspecției și al resemnării.

Cornelia Cristea explorează teme similare în întreaga sa colecție. În „CONFESIUNI”, visul și realitatea se contopesc, creând un peisaj oniric unde poetul se pierde în propria insomnie: „Visam strident sub bolta de lumină, /În așternutul meu de insomnii; / Părea că sunt o veche clandestină, / Plutind între enigme și stafii.”

„ÎNSINGURARE” reflectă izolarea și dorința de conexiune: „Prânzu-i pregătit, iubite, și te-aștept înfometată, / Am să-ți cad apoi fierbinte, cu pasiunile în pernă... / Însă n-ai venit nici astăzi și privesc întunecată,

Masa plină de bucate și de umbra ta eternă... / iar „DENUNȚ” explorează dualitatea dintre răutate și dorință de eliberare: „Sărut cu gândul ochii tăi, / Respir adânc, ca o pisică, / Eu sunt cruzimea din călăi, / Atunci când trupul îl despică.”

Poeziile sale sunt impregnate de o melancolie dulce-amară și o explorare profundă a condiției umane.

„FERICIRILE UITATE S-AU ÎNTORS ÎN CHIP DE BRUTĂ” este un alt exemplu de utilizare a imagisticii bogate și a simbolismului, descriind întoarcerea fericirii într-o formă brutală și neașteptată: „Fericirile uitate s-au întors în chip de brută,/ Prinsă-n clești, durerea mea s-a întins să le sărute, / Și-am sorbit însingurarea ca pe-o datorie mută, / Și din tainele discrete și din cele cunoscute...” în timp ce „CU PALMELE ÎNTINSE” captează așteptarea și speranța unei iubiri redescoperite: „Să-mi vii în vara asta crudă, / Că-s prinsă-n focuri necuprinse, / Iar ploile din nou îmi udă, / Spre tine, palmele întinse...”

Cornelia Cristea reușește să transforme fiecare poezie într-un microcosmos al emoțiilor umane, făcând din „Copila cu aripi de corb” un volum captivant pentru cei care iubesc poezia gotică și introspecția lirică. 


Adriana Crăciun

***

 Mi-e sufletul cavou 


 Constantin Oprişan


Mi-e sufletul cavou de gheață,

În care doarme-ntins un mire

Ucis în fapt de dimineață,

În ochi c-o altă amintire.


În jur, fecioarele nebune

Mai poartă candelele stinse;

Le arde-n pieptul de cărbune

Misterul vieții necuprinse.


O noapte grea, materială,

De nepătruns, încet se lasă,

Prinzându-și aripa reală

În părul moale de mătasă.


Se lasă ceața prin unghere,

Mai neagră negura se cerne

Pe frunți de marmoră-n tăcere,

Simbol al liniștii eterne.


Le va-mpietri sub lespezi plânsul,

În boabe mari cât diamantul,

Ducând alăturea cu dânsul,

În piept și-n inimă, neantul.


,,Este omul care a trăit iadul în închisorile Piteşti, Gherla şi Jilava. Vinovăţia de a fi fost legionar a spălat-o cu vârf şi îndesat, timp de 11 ani. A fost cel mai schingiuit dintre toţi deţinuţii, spun martorii oculari ai supliciilor la care a fost supus. Sângele său a stropit la propriu celulele prin care a trecut.


Sunt mai multe mărturii scrise ale celor care l-au cunoscut în închisori. Toate la un loc compun portretul unui om cu caracter integru, plin de bunătate şi un creştin adevărat până în ultima clipă.


Ultimul an din viaţă l-a petrecut la Jilava. Martor la moartea lui Oprişan, părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa a povestit în cartea "Tinerii vremurilor de pe urmă. Ultima şi adevărata răzvrătire" (Ed. Sofia, 2002):


"În celula mea era un om, Costache Oprişan, ai cărui plămâni erau slăbiţi de tuberculoză (...) Nici de vorbit nu vorbea prea mult. Dar fiecare cuvânt pe care îl rostea era un cuvânt sfânt, numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iertare. Îşi rostea rugăciunile, şi ce impact puternic avea asupra noastră când îl auzeam rostind acele rugăciuni şi aflam cât de mult suferea! Nu era deloc uşor. (...) Un sfânt locuia în celulă cu noi. Simţeam prezenţa Duhului Sfânt în jurul său. O simţeam pur şi simplu. Chiar şi în ultimele sale zile, când nu mai era capabil să vorbească, nu a încetat să-şi arate bunătatea faţă de noi. Îi puteam citi în ochi lumina spirituală şi dra­gostea. Faţa sa era inundată de dragoste. Era complet dăruit oamenilor, fiind şi foarte inteligent - uimi­tor de inteligent. Nu vorbea prea mult despre el însuşi. Vorbea în schimb despre credinţă, despre dragoste, despre rugăciune. Se ruga tot timpul. Nu era deloc uşor să fii în celulă tot timpul cu aceiaşi oameni. (...) Nu a spus niciodată vreo vorbă urâtă despre torţionarii săi, iar nouă ne vorbea depsre Iisus Hristos. (...) Constantin era gata să moară. M-am uitat la el. Faţa îi era complet slăbită. Ochii îi erau deschişi şi am văzut deasupra ochilor săi ceva ca o perdea de ceaţă. M-am speriat foarte tare. Am simţit că va muri şi voi fi singur în celula lui. Mi-am pus mâinile pe ale sale şi i-am zis: «Constantine, nu muri! Nu muri! Vino înapoi! Vino înapoi!». (...) Am avut sentimentul că fusese pregătit să păşească în lumea de dincolo, iar eu îi cerusem să se întoarcă în celulă. Aceasta îl în­spăimânta şi de aceea a început să plângă. (...) Constantin Oprişan plângea fiindcă eu îl silisem să se întoarcă. După câteva minute a murit".


Gardienii au luat trupul numai piele şi os şi l-au dus. Unul dintre colegii de celulă i-a pus o floare albastră pe pieptul gol sub care bătuse inima plină de Hristos a lui Constantin Oprişan. Înainte de a muri, rostise cuvintele:''


"Voi muri, dar după moarte  mă voi ruga lui Dumnezeu pentru voi!".

***

 Proză 


Edgar Allan Poe 


Restriştea are multe chipuri. Felurite sunt nenorocirile pe pământ, încununând ca un curcubeu nemărginita zare, culorile lor sunt tot atât de variate, tot atât de deosebite ca ale curcubeului, şi totuşi la fel de apropiate şi contopite, încunună zarea fără margini ca un curcubeu! Cum se face că din atâta frumuseţe am scos o pildă de ceea ce e urât? Din simbolul păcii ceva asemenea suferinţei? Dar, aşa cum în morală răul e urmarea binelui, tot astfel din bucurie s-a născut durerea, fie că amintirea fericirii trecute este durerea zilei de astăzi, fie că suferinţele clipei de faţă se obârşesc din extazele care ar fi putut fi cândva.

Numele meu este Egaeus... Pe al neamului meu nu-l voi da în vileag. Nu se află în toată ţara zidire mai binecuvântată de veacuri decât sursele şi posomorâtele metereze ale aşezării mele strămoşeşti... Stirpea noastră a fost numită o stirpe de vizionari. Şi în multe amănunte izbitoare, în înfăţişarea castelului familiei mele, în frescele salonului celui mare, în tapiseriile de prin dormitoare, în ciopliturile stâlpilor ce susţin bolta sălii de arme, dar mai ales în galeria tablourilor vechi, în aspectul bibliotecii şi, în sfârşit, în conţinutul cu totul straniu al acestei biblioteci se găsesc mărturii mai mult decât grăitoare, care adeveresc această credinţă.

Amintirile anilor mei dintâi sunt legate de această încăpere şi de cărţile ei, despre care nu voi mai pomeni nimic. Aici a murit mama. Aici m-am născut eu. Dar cu totul zadarnic e să spun că n-aş fi trăit şi mai nainte vreme, că sufletul nu ar avea şi viaţă anterioară. O tăgăduieşti oare? Să nu dezbatem problema. Încredinţat eu însumi, nu caut să conving pe alţii. Există, de altfel, o anume amintire a unor forme aeriene, a unor ochi plini de lumină spirituală şi de înţeles, a unor sunete melodioase dar triste, o amintire ce nu se lasă alungată; o amintire nedesluşită, şovăielnică, nestatornică şi schimbătoare ca o umbră; şi, ca de o umbră, îmi va fi cu neputinţă să mă dezbar de ea câtă vreme va străluci soarele raţiunii mele.

În această cameră m-am născut. Şi astfel, trezindu-mă din lunga noapte a ceea ce doar părea, fără să fie însă, nefiinţă, pentru a cădea deodată în chiar inima unui ţinut fermecat, într-un palat al închipuirii, pe tărâmurile ciudate ale cugetării şi erudiţiei monahale nu e de mirare că mă uitam în jurul meu cu o privire uimită şi înfrigurată, că mi-am petrecut copilăria între cărţi şi mi-am risipit în visuri tinereţea; dar ceea ce pare ciudat e că, după trecerea anilor, amiaza vieţii mele de om matur m-a găsit tot în castelul părinţilor. Ceea ce e cu deosebire ciudat e stavila abătută asupra izvoarelor vieţii mele. Uimitoare a fost acea întorsătură petrecută în caracterul celor mai obişnuite gânduri ale mele, schimbându-le cu totul. Realităţile acestei lumi mă impresionau ca nişte vedenii, şi numai ca vedenii, pe când bizarele gânduri din ţara viselor ajunseră nu numai hrana vieţii mele de toate zilele, ci însăşi adevărata mea viaţă, întreagă şi unică.

Berenice îmi era vară, şi am crescut împreună în castelul părintesc. Dar am crescut fiecare într-alt fel; eu, bolnăvicios şi cufundat în tristeţe; ea, sprintenă, graţioasă, clocotind de energie. Ea, cu plimbările ei peste dealuri; eu, cu studiile mele de călugăr. Eu, trăind o viaţă lăuntrică a inimii, dedat trup şi suflet celor mai adânci şi migăloase meditaţii; ea, zburdând fără de grijă prin viaţă, fără să se gândească la umbrele din calea ei sau la zborul tăcut al orelor cu aripi de orb. Berenice! O strig pe nume: Berenice! Şi din surele ruini ale aducerii-aminte, mii de iviri tulburătoare se înalţă la sunetul acesta. Ah! Icoana ei e vie înainte-mi, ca-n zilele dintâi, ale luminoasei şi zglobiei ei veselii... Ah! Minunată şi totuşi fantastică frumuseţe! Ah! Silfă a boschetelor din Arnheim ! Ah, Naiadă a fântânilor! Şi apoi? Apoi totul e spaimă şi mister. O poveste ce nu trebuie rostită. Boala, o boală cumplită, s-a abătut ca o vijelie peste trupul ei. Şi chiar în timp ce o priveam, duhul rău al prefacerilor a răpit-o, cotropindu-i minţile, deprinderile şi firea, şi tulburându-i în chipul cel mai viclean şi mai groaznic felul de a fi al făpturii! Vai! Prăpădul a venit şi s-a dus. Dar ea victima unde era? N-o mai cunoşteam. Sau n-o mai recunoşteam drept Berenice!

Din nesfârşita înlănţuire de suferinţe iscate de acea cumplită boală dintâi, care a dus la o schimbare atât de grozavă în făptura fizică, şi morală a verişoarei, amintesc pe cea mai dureroasă şi necruţătoare în felul ei, şi anume: un fel de epilepsie, care nu arareori se sfârşea printr-un somn cataleptic, ce semăna aidoma cu moartea, şi din care se trezea adeseori pe neaşteptate. Între timp, propria mea boală fiindcă mi s-a spus că nu o pot numi altfel propria mea boală creştea cu repeziciune şi lua în cele din urmă chipul unei monomanii de o formă nouă şi nemaiauzită, înrăutăţin-du se clipă de clipă, ceas de ceas şi punând treptat stăpânire pe mine, într un fel cu totul de neînţeles. Această monomanie, dacă trebuie s-o numesc astfel, consta într-un neastâmpăr bolnăvicios al acelor proprietăţi ale minţii, denumite în limbajul metafizic facultatea de atenţie. E aproape sigur că nu sunt înţeles; dar mă tem într-adevăr că prin nici un mijloc n-aş putea trezi în judecata cititorului obişnuit o idee corespunzătoare despre acea stare de surescitare nervoasă a minţii lacome de a cunoaşte, şi cu care puterile mele de pătrundere (pentru a nu vorbi în termeni tehnici) se străduiau şi se cufundau în contemplarea chiar şi a celor mai neînsemnate amănunte ale universului.

Să stau pe gânduri ceasuri îndelungate, neobosit, cu atenţia îndreptată asupra vreunui citat neînsemnat de pe marginea sau din textul unei cărţi, să rămân cufundat o bună parte dintr-o zi de vară, în umbra ciudată ce cădea pieziş pe tapiserie sau pe podea... Să mă pierd o noapte întreagă priveghind flacăra înaltă a unei lămpi sau jarul din vatră, să visez zile întregi mireasma unei flori; să îngân fără oprire un oarecare cuvânt, până ce sunetul, prin necontenita lui repetare, înceta să mai înfăţişeze minţii mele vreun înţeles, să pierd orice simţ al mişcării sau al existenţei fizice printr-o nemişcare deplină, în care stăruiam multă vreme, cu îndărătnicie, acestea erau câteva dintre cele mai obişnuite şi mai puţin primejdioase rătăciri pricinuite de o anume stare a facultăţilor mintale, rătăciri care nu sunt, desigur, ceva nemaiîntâmplat, dar care sfidează orice analiză sau explicare.

N-aş dori totuşi să fiu înţeles greşit. Neobişnuita, stăruitoarea şi bolnăvicioasa atenţie, stârnită astfel de lucruri neînsemnate prin firea lor, nu trebuie să fie confundată cu înclinarea spre visare, acea înclinare comună tuturor oamenilor şi în voia căreia se lasă mai ales cei ce au o imaginaţie înflăcărată. Nu era nici o dezvoltare dincolo de margini sau o exagerare a acestei înclinări, aşa cum s-ar fi putut crede la început, ci era, din capul locului, ceva cu totul deosebit prin însăşi esenţa ei. Într-o asemenea împrejurare, visătorul sau cercetătorul, plin de avânt, atras de un lucru care, îndeobşte, nu e lipsit de însemnătate, pierde din vedere, puţin câte puţin, acel lucru, într-un vălmăşag de sugestii şi deducţii, aşa încât, la sfârşitul unei asemenea visări, adesea plină de voluptate, găseşte acel incitamentum , sau, cu alte cuvinte, cauza primă a rătăcirii sale, cu totul pierdut şi uitat. În ceea ce mă priveşte, porneam totdeauna de la un lucru neînsemnat, cu toate că acesta căpăta, datorită viziunii mele nesănătoase şi răsfrânt de ea, o însemnătate imaginară. Făceam prea puţine deducţii, dacă le făceam; şi aceste puţine deducţii se învârteau cu îndărătnicie în jurul punctului de plecare, luat ca centru. Meditaţiile nu erau niciodată plăcute, şi la sfârşitul visărilor mele, departe de a pierde din vedere cauza primă, ele căpătau, dimpotrivă, acel interes peste măsură de exagerat ce alcătuia trăsătura caracteristică a bolii de care sufeream. Într-un cuvânt, dintre toate puterile minţii, atenţia era la mine puterea cea mai înteţită, aşa cum la visătorul obişnuit este speculaţia. Cărţile mele din vremea aceea, chiar dacă nu-mi agravau de-a dreptul suferinţele, aveau, se va vedea, prin cuprinsul lor nelogic şi fantastic, o mare asemănare cu trăsăturile caracteristice ale bolii înseşi. Îmi amintesc foarte bine, între altele, tratatul nobilului italian Caelus Secundus Curio , De Amplitudine Beati Regni Dei, marea operă a sfântului Augustin , Cetatea Domnului, şi De Carne Christi, a lui Tertulian , în care fraza paradoxală "Mortuus est Dei filius; credibile est quia ineptum est; et sepultura resurrexit; cerum est quia impossibile est" m-a absorbit cu totul timp de mai multe săptămâni de cercetări trudnice şi fără de folos.

S-ar părea astfel ca, descumpănită fiind numai de lucruri fără însemnătate, raţiunea mea se asemăna cu acea dârză stâncă oceanică pomenită de Ptolemeu Hefestion, care stătea dârză în faţa loviturilor îndârjite ale oamenilor şi a furiei sporite a valurilor şi vântului, cutremurându-se doar la atingerea florii numite narcisă. Şi cu toate că unui gânditor neatent i s-ar părea cu desăvârşire neîndoios că zdruncinarea pricinuită în fiinţa morală a Berenicei de nemiloasa ei boală mi-a hărăzit mie nu puţine prilejuri să-mi exercit înteţită şi anormala mea putere de meditaţie a cărei natură am lămurit-o cu destulă anevoinţă lucrurile totuşi nu s-au petrecut câtuşi de puţin astfel. În răstimpurile de luciditate ale infirmităţii mele, nenorocirea Berenicei mă îndurera, desigur, şi, simţind până în adâncul inimii acea nimicire a nobilei şi mândrei ei făpturi, mă gândeam adesea cu amărăciune la tainicele mijloace prin care o atât de stranie prefacere se întâmplase pe neaşteptate. Aceste gânduri însă nu izvorau din boala mea, ce nu-mi da pace, ci erau la fel cu cele care ar fi putut încolţi, în aceleaşi împrejurări, în mintea oricărui om. Potrivit specificului ei, atenţia mea bolnavă era îndreptată asupra schimbărilor mai puţin însemnate, dar cu atît mai surprinzătoare, petrecute în starea fizică a Berenicei, în ciudata şi îngrozitoarea deformare a fiinţei ei.

În zilele cele mai fericite ale frumuseţii ei fără seamăn, fără doar şi poate că n-am iubit-o nici o clipă. În viaţa mea stranie şi bolnăvicioasă, sentimentele nu mi-au pornit din inimă, şi totdeauna pasiunile mi-au venit pe căile spiritului. În cenuşiul zorilor, în umbrele preferate la amiază în pădure şi noaptea, în tăcerea din bibliotecă, ea îmi trecuse domol pe dinaintea ochilor şi nu o văzusem ca pe o Berenice însufleţită şi vie, ci ca pe una din visuri... Nu o văzusem ca pe o fiinţă pământească, din carne şi din oase, ci ca pe abstracţia unei asemenea fiinţe... Nu ceva vrednic de admiraţie, ci numai de adâncire prin analiză; nu ceva ce trebuie iubit, ci simplu prilej şi obiect al unor meditaţii pe cât de neînţelese, pe atât de fără rost. Iar acum mă înfioram în preajmă-i şi păleam la apropierea ei. Şi, totuşi, pe când mă jeluiam amarnic din pricina stării ei de deznădăjduită decădere, mi-am adus aminte că m-a fost iubit multă vreme şi că o dată, într-un ceas rău, îi vorbisem de căsătorie.

În sfîrşit, se apropiase şi ziua cununiei noastre, când, într-o după-amiază din iarna anului..., într-una din acele zile neobişnuit de calde, ceţoase şi liniştite, care sunt doicile frumosului Alcyon , şedeam (crezându mă singur) în sala bibliotecii. Dar când mi-am ridicat ochii, am văzut că Berenice se află de faţă.

Oare închipuirea mea nepotolită sau pâcla ce domnea în atmosferă, sau poate umbrele amurgului din încăpere, ori vălurile cenuşii ce-i înfăşurau trupul dădeau naştere acelor contururi nedesluşite şi şovăielnice? N-aş putea spune. Nu a rostit o vorbă; iar eu pentru nimic în lume n-aş fi spus un cuvânt. Fiori de gheaţă mă străbăteau. O teamă de neîndurat mă apăsa... O curiozitate fără astâmpăr a pus stăpânire pe sufletul meu... Şi, prăbuşindu-mă în fotoliu, am rămas o vreme nemişcat, ţinându-mi răsuflarea, cu ochii aţintiţi asupra ei. Era vai! nespus de slabă şi nici urmă din fiinţa de altădată nu i se mai desluşea în vreo trăsătură. În cele din urmă, privirile mele arzătoare căzură pe chipul ei. Fruntea îi era înaltă şi foarte palidă şi ciudat de senină. Şi părul ei, odinioară negru-corb, o acoperea în parte, umbrindu-i adâncitele tâmple cu nenumărate bucle, în clipa aceea de un blond-aprins, a cărui culoare fantastică era întru totul nepotrivită cu melancolica ei înfăţişare. Ochii erau lipsiţi de viaţă şi de strălucire şi păreau lipsiţi şi de pupile; fără de voie, m-am ferit de căutătura lor sticloasă, spre a privi buzele subţiate şi zbârcite. Ele s-au întredeschis şi, într-un zâmbet plin de ciudă, de înţelesuri, dinţii Berenicei celei schimbate mi s-au arătat încetul cu încetul. De ce n-a dat Dumnezeu să nu-i fi văzut niciodată, sau, după ce i-am văzut, să fi murit!


***


O uşă care se închidea m-a distras şi, ridicând ochii, mi-am dat seama că verişoara mea plecase din odaie. Dar, vai! Spectrul alb şi înfiorător al dinţilor ei nu-mi părăsise chilia răscolită a creierului şi nici nu avea s-o mai părăsească. Nici o pată cât de mică pe suprafaţa lor, pe smalţul lor nici o umbră, şi nici o crestătură pe marginile lor care în scurta clipa cât i-a dăinuit zâmbetul să nu fi fost de ajuns pentru a mi se întipări în minte. Îi vedeam acum şi mai desluşit decît îi zărisem mai înainte. Dinţii! Dinţii! Erau ici şi colo, şi pretutindeni; vizibili, la îndemâna mea; lungi, subţiri şi nespus de albi, cu buzele palide schimonosindu-se în jurul lor, ca în chiar clipa când mi s-au arătat dintâi. Atuncea s-a dezlănţuit întreaga furie a nebuniei mele şi am luptat zadarnic împotriva înrâuririi ei ciudate şi de neînvins. Din nemărginitul număr de lucruri ce se aflau pe lume, nu aveam în gând decât dinţii. După ei tânjeam cu o dorinţă bezmetică. Tot ceea ce mă mai preocupa, toate felurile de alte interese pe care le mai aveam au fost absorbite de aceasta contemplare unică. Ei şi numai ei, singuri şi de sine stătători, mai erau de văzut pentru ochiul minţii mele. În fiinţa lor stingheră şi individuală, ajunseră să fie însăşi viaţa gândului meu. Mă uitam la ei în orice lumină. Îi întorceam în toate felurile. Le cercetam fiecăruia firea. Luam seama la toate ciudăţeniile. Meditam asupra alcătuirii lor. Mă gândeam la alterarea întâmplată în natura lor. Mă înfioram închipuindu-mi că au putinţa de a simţi şi a suferi, şi că mai au, chiar şi fără gură, o putere de expresie morală. S-a spus, cu drept cuvânt, despre domnişoara Salle ,,que tous ses pas etaient des sentiments" , iar despre Berenice eu credeam cu dinadinsul ,,que toutes ses dents etaient des idées" . Ah! Des idées!

Acesta era gândul nesocotit care m-a pierdut! Des idées! Ah, de aceea le doream atât de nebuneşte! Simţeam că, numai punând stăpânire pe ele, mi-aş recăpăta pacea, redobândindu-mi şi raţiunea.

Şi asupra mea se lăsă seara; şi apoi întunericul veni şi se aşeză şi se duse iar, şi ziua se arătă din nou, şi beznele unei a doua nopţi se adunară în jurul meu, şi eu tot mai şedeam neclintit în acea singuratică încăpere, mereu adâncit în gânduri şedeam, iar spectrul dinţilor îşi păstra fără preget cumplita-i putere asupră-mi, plutind cu cel mai viu şi hâd relief printre umbrele şi luminile schimbătoare din odaie.

Într-un târziu, un ţipăt de groază şi deznădejde străbătu visările mele. Apoi, după un răstimp, a urmat un zvon de glasuri tremurătoare, întretăiate de gemete stinse, de jale şi durere. M-am ridicat din fotoliu şi, deschizând una din uşile bibliotecii, am găsit în anticameră o servitoare care, printre hohote de plâns, îmi spuse că Berenice nu mai era în viaţă. Fusese cuprinsă de un atac de epilepsie dis-de-dimineaţă. Şi acum, când se înopta, mormântul era gata pentru aceea care avea să-l locuiască, şi toate pregătirile de înmormântare fuseseră încheiate.


***


M-am regăsit în bibliotecă şezând iarăşi singur şi şezând. Mi se părea că m-am trezit de curând dintr-un vis tulbure şi zbuciumat. Ştiam că este miezul nopţii şi-mi dădeam bine seama că, încă după asfinţitul soarelui, Berenice fusese pogorâtă în mormânt. Dar despre tot ce se petrecuse în acel jalnic răstimp nu aveam o cunoaştere lămurită şi clară. Cu toate acestea, memoria mi-era plină de groază cu atât mai înfiorătoare cu cât era mai nedesluşită, şi o spaimă cu atât mai cumplită cu cât era mai neînţeleasă. Era o pagină înfricoşătoare în cartea vieţii mele, scrisă pe de-a-ntregul cu amintiri întunecate, hâde şi neînţelese. Mă străduiam să le tălmăcesc, dar în zadar. Din când în când, însă, ca sufletul unui sunet ce s-a dus, ţipătul ascuţit şi tremurat al unui glas de femeie părea că-mi răsună în auz. Săvârşisem o faptă, ce-a fost oare? Îmi puneam întrebarea cu glas tare, şi ecourile odăii îmi răspundeau în şoaptă: Ce-a fost oare?"

Pe masă, lângă mine, ardea o lampă, şi în apropierea ei se afla o cutiuţă. Nu avea nimic deosebit şi o văzusem adeseori, mai înainte, căci aparţinea medicului familiei; dar cum de a ajuns acolo, pe masa mea, şi de ce mă cutremuram privind-o? Aceste lucruri nu meritau de fel să fie luate în seamă, şi ochii mei într-un târziu căzură pe paginile deschise ale unei cărţi şi pe o frază subliniată. Erau cuvintele ciudate dar simple ale poetului Ibn Zaiat: Dicebant mihi sodales şi sepulchrurti amicae visi-tarem, curas meas aliquantulum fore levatas". De ce atuncea când le-am citit mi s-a zburlit părul în cap şi sângele mi-a îngheţat în vine?

-a auzit o bătaie uşoară în uşa bibliotecii şi, galben, ca ieşit din mormânt, un slujitor intră în vîrful picioarelor. Privirile îi erau rătăcite şi pline de spaimă. Îmi vorbi cu glas tremurător, sugrumat şi stins. Ce-a spus? Am auzit câteva fraze întretăiate. Spunea despre un ţipăt sălbatic ce sfâşia tăcerea nopţii, despre cum s-au adunat laolaltă slujitorii, cum au cercetat de unde venea sunetul, şi apoi glasul său se făcu răspicat şi înfiorător când îmi pomeni despre o violare de mormânt, despre un trup ciopârţit, ce respira încă, palpita încă, era viu încă!

Se uită ţintă la veşmintele mele... Erau pline de noroi şi mânjite de sânge închegat. N-am zis nimic, şi el m-a luat uşor de mână: purta întipărită urma unor unghii omeneşti. Mi-a atras atenţia asupra unui obiect rezemat de perete; timp de câteva clipe l-am privit: era o lopată. Cu un răcnet, m-am repezit la masă şi am pus mâna pe cutia care se afla acolo. Dar n-am avut puterea s-o deschid şi, în tremurul meu, mi-a lunecat din mâini şi a căzut greoi şi s-a sfărâmat în bucăţi... Şi din ea, cu un zgomot metalic, s-au rostogolit câteva instrumente de chirurgie dentară, de-a valma cu treizeci şi două de lucruşoare albe ca fildeşul, care s-au ri sipit, ici şi colo, pe podea.

***

 Sfasietoarea poveste a Iuliei Hasdeu, nascuta pe 14 noiembrie 1869 “Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire”...