$$$

 Pe data de 11 martie 2011, Japonia a fost lovită de un triplu dezastru: un cutremur masiv de 9 grade, urmat de un tsunami devastator și criza nucleară de la centrala Fukushima Daiichi. Valul uriaș a trecut peste digurile de protecție și a inundat generatoarele diesel de rezervă ale centralei. Fără electricitate, pompele de răcire s-au oprit. Temperatura în reactoare a început să crească necontrolat, iar miezul radioactiv a început să se topească. Situația era critică: presiunea trebuia eliberată manual și apa trebuia pompată din exterior, altfel o explozie ar fi contaminat o mare parte din Japonia, inclusiv Tokyo.

În timp ce autoritățile au ordonat evacuarea a peste 170.000 de oameni din zonă, inclusiv a majorității celor 750 de angajați ai centralei, a devenit clar că cineva trebuia să rămână în urmă. Cineva trebuia să intre în zona morții pentru a manipula valvele și a lupta cu infernul.

Atunci s-a format grupul cunoscut ulterior drept „Cei 50 de la Fukushima”, deși numărul lor a crescut ulterior prin rotație. Ceea ce a impresionat o lume întreagă a fost componența acestui grup. Mulți dintre cei care s-au oferit voluntari nu erau tineri recruți, ci ingineri pensionari și muncitori în vârstă, unii trecuți de 60 de ani.

Yasuteru Yamada, un inginer pensionar, a organizat „Corpul Veteranilor Calificați”, recrutând sute de vârstnici gata să înlocuiască muncitorii tineri în zonele cu radiații mari. Logica lor a fost una de un pragmatism emoționant, specific culturii japoneze.

Ei au argumentat că radiațiile au nevoie de 15-20 de ani pentru a dezvolta forme letale de cancer. Fiind deja bătrâni, ei ar fi murit oricum din cauze naturale înainte ca boala cauzată de radiații să îi ucidă. În schimb, tinerii aveau toată viața înainte, puteau face copii și reprezentau viitorul națiunii. „Noi ne-am trăit viața”, au spus ei. „Nu este corect ca tinerii să fie expuși la ceva ce le va distruge viitorul”.

Condițiile de muncă au fost infernale. Îmbrăcați în costume de protecție albe, cu măști integrale care le îngreunau respirația, acești oameni au lucrat în întuneric total (curentul fiind tăiat), la temperaturi ridicate, printre dărâmături, având la ei doar lanterne.

Dormeau pe podelele clădirilor administrative, mâncau doar biscuiți și conserve raționalizate și știau că fiecare oră petrecută acolo le scurtează viața. Presa i-a numit „Kamikaze Nucleari”, făcând referire la spiritul de sacrificiu al piloților din Al Doilea Război Mondial.

Datorită eforturilor lor supraomenești, reactoarele au fost stabilizate, apa de mare a fost pompată pentru răcire și s-a evitat o reacție în lanț catastrofală. Deși mulți dintre ei au suferit ulterior probleme de sănătate, sacrificiul lor a salvat milioane de oameni. Povestea lor rămâne unul dintre cele mai pure exemple de altruism din istoria modernă.