$$$

 La câteva săptămâni după explozia inițială de la Cernobîl din aprilie 1986, oamenii de știință sovietici au realizat că pericolul nu trecuse, ci abia începea. Miezul reactorului, o masă topită de combustibil nuclear, grafit și beton, numită corium, ardea la temperaturi extreme și topea încet planșeul de beton pe care stătea.

Sub acest planșeu se afla un rezervor uriaș de apă și pânza freatică. Calculele fizicienilor arătau un scenariu de coșmar: dacă lava radioactivă intra în contact cu apa, s-ar fi produs o explozie termică masivă (o explozie de abur), estimată la 3-5 megatone. Aceasta ar fi vaporizat restul combustibilului din celelalte trei reactoare și ar fi trimis un nor radioactiv care ar fi făcut nelocuibilă o mare parte din Europa timp de secole.

Pentru a preveni acest scenariu apocaliptic, soluția aleasă a fost una rudimentară, dar eroică. Trebuia săpat un tunel pe sub reactor și instalat un schimbător de căldură pe bază de azot lichid, care să înghețe pământul și să răcească miezul de jos în sus. Deoarece utilajele grele nu puteau fi folosite din cauza radiațiilor care prăjeau circuitele electronice și a spațiului îngust, autoritățile au apelat la minerii de cărbune din Tula și Donbas. Aceștia au fost aduși la fața locului fără să li se spună exact riscurile, dar au înțeles rapid gravitatea situației.

Condițiile de muncă din tunelul de 150 de metri lungime erau infernale. Minerii lucrau în schimburi de 3 ore, 24 de ore din 24. În interiorul tunelului îngust, temperatura depășea constant 50 de grade Celsius, iar ventilația era aproape inexistentă, aerul fiind toxic și greu de respirat. Echipamentul de protecție împotriva radiațiilor era inutil și insuportabil din cauza căldurii. Pentru a putea rezista efortului fizic, minerii au luat o decizie extremă: au renunțat la haine.

Mărturiile și fotografiile de arhivă arată că acești oameni au săpat tunelul lucrând la bustul gol sau chiar complet dezbrăcați, purtând doar cizme și coifuri. Ei sperau că lipsa hainelor îi va ajuta să nu leșine de căldură, deși pielea lor absorbea radiațiile alfa și beta care veneau din tavanul tunelului, direct de la reactorul topit de deasupra. Au scos pământul radioactiv cu lopata și cu roaba, exact ca în secolele trecute, în timp ce deasupra lor tehnologia nucleară a secolului XX scăpase de sub control.

Misiunea a fost îndeplinită în timp record, o lună și jumătate, față de cele trei luni estimate. Tunelul a fost terminat, iar sistemul de răcire instalat. Istoria a arătat ulterior că miezul s-a răcit singur înainte de a topi planșeul final, așa că sacrificiul lor nu a fost tehnic necesar pentru oprirea exploziei, dar la acel moment nimeni nu putea garanta acest lucru.

Prețul plătit de acești oameni a fost uriaș. Se estimează că unul din patru mineri care au lucrat în acel tunel a murit înainte de a împlini vârsta de 40 de ani, răpuși de cancer sau boli cauzate de expunerea masivă la radiații, rămânând eroii tăcuți care au săpat în iad pentru a salva pământul de la suprafață.