$$$

 Înainte de 1989, România deținea un statut internațional surprinzător pentru mulți dintre tinerii de astăzi, fiind un exportator major de tehnologie industrială complexă către țări din Africa, Orientul Mijlociu și Asia. În cadrul economiei planificate de atunci, statul investise sume colosale în dezvoltarea industriei grele, a ingineriei și a unor institute de proiectare de elită. Această bază tehnică solidă a permis țării noastre să concureze pe piețele externe nu doar cu materii prime, ci cu soluții integrate de înaltă complexitate, oferind instalații industriale livrate la cheie. Capacitatea de a proiecta și de a construi obiective de anvergură de la 0 a transformat România în 1 partener strategic pentru numeroase națiuni care se aflau în plin proces de dezvoltare și care aveau nevoie de o infrastructură solidă pentru a-și susține propriile economii naționale.

Spre deosebire de simplele tranzacții comerciale cu utilaje izolate, exporturile românești din acea perioadă însemnau construcția completă a unor obiective industriale gigantice. Procesul începea cu faza de proiectare detaliată realizată de experții din țară, continua cu execuția propriu-zisă a construcției pe teren străin și se finaliza cu punerea în funcțiune a instalațiilor și, foarte important, cu instruirea personalului local. România livra pe atunci rafinării de petrol sofisticate, fabrici de ciment cu capacități mari de producție, combinate chimice complexe, centrale electrice și uzine metalurgice de o importanță vitală. Proiecte de o amploare impresionantă au fost realizate în state precum Egipt, Algeria, Irak, Iran sau Nigeria, demonstrând flexibilitatea și competența specialiștilor români în adaptarea tehnologiei la condiții climatice și sociale extrem de diverse.

Pe aceste șantiere uriașe din străinătate au lucrat 1000 de specialiști români, de la ingineri și proiectanți până la tehnicieni și muncitori calificați, care petreceau adesea ani la rând departe de casă pentru a duce la bun sfârșit aceste contracte. Din punct de vedere economic, aceste parteneriate erau esențiale deoarece aduceau României valută forte, 1 element extrem de prețios pentru o economie care se afla în mare măsură izolată de piețele financiare occidentale. De multe ori, modalitățile de plată reflectau realitățile geopolitice ale vremii, astfel că România primea în schimbul tehnologiei sale petrol, materii prime esențiale sau alte produse necesare industriei interne. În alte cazuri, statul român acorda credite pe termen lung beneficiarilor, consolidându-și astfel imaginea de furnizor global de tehnologie și partener de încredere pentru lumea a 3-a.

După anul 1990, odată cu tranziția bruscă de la economia planificată la cea de piață, marea majoritate a acestor capacități industriale și a institutelor de proiectare care le susțineau au dispărut sau au fost dezmembrate. Totuși, moștenirea acelei perioade de expansiune tehnică nu a fost complet ștearsă de trecerea timpului.

Chiar și în prezent, în diverse regiuni din Africa sau din Orientul Mijlociu, există fabrici și instalații construite de români în anii 1970 sau 1980 care continuă să funcționeze și să producă, fiind o dovadă vie a durabilității și a preciziei ingineriei românești de altădată. Aceste unități industriale rămân martori tăcuți ai unei epoci în care specialiștii noștri ridicau coloși de oțel și beton în locuri îndepărtate, punând bazele unor industrii care funcționează și la 40 de ani de la inaugurare.