$$$

 Când un copil îndrăznește să vorbească cu Dumnezeu

Există un moment în acel film în care tăcerea apasă mai greu decât orice cuvânt, un moment în care un copil vorbește cu Hristos cu o naturalețe dezarmantă, ca și cum acest dialog ar fi cel mai firesc lucru din lume, iar tocmai această simplitate face ca scena să rămână adânc întipărită în sufletul celui care o privește.

În anul 1955, Spania era o țară rănită, săracă, încă în căutarea unei voci capabile să aline fără să mintă, iar din acest context se naște filmul Marcellino pane e vino, regizat de Ladislao Vajda, un cineast care cunoștea prea bine durerea Europei postbelice și care a ales să o spună printr-o poveste simplă, aproape dezarmantă prin lipsa artificiilor.

Marcellino este un copil crescut într-o mănăstire franciscană, curios, singur, flămând de afecțiune înainte de a fi flămând de pâine, iar lupta lui nu este una eroică, ci profund umană, aceea de a da un nume absenței, de a umple golul lăsat de o mamă pe care nu a cunoscut-o niciodată; într-un pod interzis, în fața unui crucifix, el începe un dialog care nu are nimic solemn și totul autentic.

Pe Marcellino îl întruchipează Pablito Calvo, un copil de doar șase ani, care nu joacă precum un mic prodigiu construit artificial, ci ascultă, privește și răspunde cu naturalețea celui care nu a învățat încă să prefacă emoția, iar tocmai acest lucru face filmul atât de credibil, pentru că pâinea și vinul oferite lui Isus nu sunt simboluri complicate, ci limbajul sincer al unui copil care împarte ceea ce are.

Momentul decisiv nu vine cu efecte speciale și nici cu miracole spectaculoase, ci cu o alegere narativă curajoasă, aceea de a trata credința ca pe o relație intimă, fragilă, expusă durerii, iar această sobrietate este cea care face filmul să lovească direct în inimă, cucerind publicul și critica și ajungând până la Festivalul de la Cannes, unde este prezentat în competiție.

Succesul filmului traversează granițe, vorbește deopotrivă credincioșilor și celor care nu cred, și rămâne viu tocmai pentru că nu predică, ci arată, arată un copil care nu cere explicații cerului, ci companie, prezență, o voce care să nu-l lase singur.

Poate de aceea, după atâtea decenii, Marcellino continuă să emoționeze, pentru că ne amintește că, în cele mai întunecate momente ale vieții, nevoia cea mai profundă nu este să înțelegem totul, ci să știm că cineva ne ascultă.

Uneori, credința nu începe cu răspunsuri, ci cu un dialog simplu și sincer, rostit din singurătate.

#MarcellinoPaneEVino #FilmClasic #Copilărie #Credință #CinemaCuSuflet

Crezi că, în momentele cele mai grele, ceea ce căutăm cu adevărat nu sunt explicațiile, ci sentimentul că nu suntem singuri?