_$$$

 CONSTANTIN HÂRJEU

Generalul Constantin Hârjeu (10 decembrie 1856 – 24 mai 1928) a fost „… un militar cu o cultură vastă, un spirit critic ascuțit și un echilibru remarcabil al gândirii.” – Nicolae Iorga.

Constantin Hârjeu a fost un general inginer de armă geniu, membru al Academiei Române și ministru al Războiului între 1912-1913.

Provenind dintr-o familie cu tradiție în capitala țării, Hârjeu a continuat studiile militare după terminarea liceului, înscriindu-se la Școala de ofițeri din București, pe care a absolvit-o în 1 iulie 1876 ca șef de promoție, fiind avansat totodată la gradul de sublocotenent. A participat la Războiul din 1877-1878, iar în perioada următoare a urcat în gradele armatei, devenind locotenent în 1879, căpitan în 1883 și maior în 1888.

Începând cu 1884, datorită performanțelor sale remarcabile, a fost numit profesor la Școala Specială de Artilerie. În 1890, a fost numit comandant al Regimentului I de Geniu și profesor la Școala Superioară de Război, unde i s-a încredințat cursul de telegrafie. Datorită abilităților sale excelente ca ofițer și cadru didactic, a fost promovat la gradele de locotenent-colonel (1891), colonel (1895) și general de brigadă (1904). Pentru meritele sale în îndeplinirea misiunilor, a fost distins cu multiple ordine și medalii, printre care: „Virtutea Militară”, „Steaua României”, „Coroana României”, „Crucea Trecerei Dunării” și altele.

În paralel cu activitatea sa militară, Constantin Hârjeu a fost un profesor eminent și prolific, contribuind cu lucrări de istorie și teorie militară și colaborând la publicații de specialitate. A avut un rol semnificativ în pregătirea participării României la Expoziția Militară Universală de la Paris din 1900 și a susținut numeroase conferințe publice. La 27 mai 1909, a fost ales membru corespondent al Academiei Române.

Lucrarea sa de referință, un tratat despre arma geniului, a fost extrem de apreciată de Academia Română, care i-a acordat Premiul „Năsturel-Herescu”. Această lucrare a avut un impact semnificativ nu doar în armata română, dar și în armata franceză, fiind elogiată ca „un adevărat monument în onoarea armei geniului românesc”, datorită documentării vaste, metodei riguroase de redactare și importanței sale din punct de vedere tehnic și istoric.