$$_

 Barajul Porțile de Fier I (Dunăre), este cel mai mare baraj hidroenergetic din România și unul dintre cele mai mari din Europa. Construit împreună cu Serbia, schimbând complet navigația pe Dunăre. Acest proiect transfrontalier colosal a fost inaugurat oficial în 1972, după opt ani de eforturi inginerești intense, reprezentând un exemplu de colaborare tehnică între două state vecine. Structura traversează fluviul de la un mal la altul, conectând localitatea Gura Văii din România cu Sip din Serbia, printr-o barieră de beton și oțel care a îmblânzit unul dintre cele mai sălbatice sectoare ale Dunării.

Înainte de ridicarea barajului, zona cunoscută sub numele de Clisura Dunării era un coșmar pentru navigatori. Apele fluviului treceau prin stânci ascuțite și praguri periculoase, formând vârtejuri puternice care puneau în pericol navele. În anumite sectoare, vapoarele aveau nevoie de locomotive de remorcare pe mal pentru a putea înainta împotriva curentului extrem de rapid. Construcția barajului a ridicat nivelul apei cu peste 30 de metri în amonte, acoperind stâncile și creând o cale navigabilă sigură și adâncă.

Sistemul de navigație a fost rezolvat prin construcția a două ecluze uriașe, câte una pe fiecare mal al fluviului. Acestea funcționează ca niște lifturi hidraulice gigantice, permițând convoaielor de nave să urce sau să coboare diferența de nivel creată de baraj. Ecluza românească are o cameră impresionantă, lungă de 310 metri și lată de 34 de metri, permițând trecerea simultană a mai multor barje și reducând timpul de tranzit de la câteva zile (cât dura traversarea dificilă în trecut) la doar o oră.

Centrala electrică este integrată în corpul barajului și este proiectată simetric. Fiecare țară administrează propria sa sală a mașinilor, echipată inițial cu câte șase hidroagregate de mare putere. Turbinele folosite sunt de tip Kaplan, cele mai mari de acest fel instalate vreodată pe Dunăre, având un diametru al rotorului de aproape 10 metri. Puterea instalată totală a sistemului depășește 2000 MW, asigurând o pondere semnificativă din necesarul de electricitate al ambelor țări.

Formarea lacului de acumulare a avut implicații geografice majore. Lacul se întinde pe o lungime de aproximativ 130 de kilometri, ajungând până aproape de Belgrad. Volumul imens de apă, de peste 2 miliarde de metri cubi, acționează ca un regulator natural, prevenind inundațiile în aval și asigurând un debit constant pentru turbine, indiferent de variațiile sezoniere ale precipitațiilor.

Unul dintre costurile culturale ale acestui proiect a fost dispariția insulei Ada Kaleh. Situată în mijlocul Dunării, această insulă locuită predominant de o comunitate turcă, cu o climă mediteraneană unică unde creșteau smochini și trandafiri, a fost scufundată complet de apele lacului de acumulare. Înainte de inundare, locuitorii au fost strămutați, iar unele vestigii istorice, inclusiv părți din cetatea veche și moscheea, au fost demontate piatră cu piatră, cu intenția de a fi reconstruite pe insula Șimian, un proiect de prezervare a memoriei locului.

Pe lângă Ada Kaleh, ridicarea nivelului apei a necesitat mutarea întregului oraș Orșova, precum și a mai multor sate riverane. Vechea vatră a orașului, portul și infrastructura rutieră și feroviară au fost reconstruite pe un amplasament mai înalt, pe terasele munților. Atunci când nivelul lacului scade foarte mult în anii secetoși, turlele vechii biserici din Orșova Veche mai pot fi zărite ieșind din apă, ca o mărturie tăcută a așezărilor care au cedat locul progresului energetic.

Impactul ecologic asupra faunei piscicole a fost ireversibil, în special pentru sturioni. Barajul a blocat drumul de migrație al acestor pești preistorici (morunul, nisetru), care obișnuiau să înoate din Marea Neagră până în amonte de Porțile de Fier pentru a depune icre. Oprirea migrației a dus la scăderea drastică a populației de sturioni sălbatici în Dunărea superioară, deși s-au făcut eforturi ulterioare pentru repopulare artificială în zonele accesibile.

Construcția propriu-zisă a implicat devierea cursului fluviului prin batardouri (baraje temporare) uriașe, pentru a putea lucra „la uscat” în albia râului. Cantitatea de beton turnată a fost colosală, iar soluțiile tehnice pentru ancorarea barajului în solul aluvionar au fost premiere mondiale la acea vreme. Inginerii au trebuit să rezolve problema disipării energiei apei la trecerea prin deversoare, pentru a preveni eroziunea fundului albiei în aval de baraj.

Astăzi, Barajul Porțile de Fier I servește și ca punct de trecere a frontierei rutiere între România și Serbia, drumul național trecând chiar pe coronamentul barajului. Dincolo de funcția industrială, locul a devenit un obiectiv turistic, oferind o priveliște panoramică asupra Dunării și găzduind un muzeu al hidrocentralei unde vizitatorii pot înțelege complexitatea mecanismelor care transformă forța apei în lumină, menținând în funcțiune una dintre cele mai importante artere energetice ale Balcanilor.