$$_

 Beren și Lúthien – iubirea care a devenit mit

În 1908, un băiat de șaisprezece ani, rămas fără părinți și fără siguranță, intra într-o casă de oaspeți din Birmingham alături de fratele său mai mic, fără să știe că în acea clădire modestă avea să-și întâlnească destinul, o tânără de nouăsprezece ani, și ea orfană, cu o copilărie marcată de lipsuri și tăceri, dar cu un dar rar: muzica, pe care o scotea din pian cu o delicatețe ce părea să vindece singurătatea.

Nu aveau aceleași pasiuni, nu veneau din lumi care să se potrivească, dar au devenit inseparabili, împărțind mâncare furată pe ascuns, conversații șoptite de la o fereastră la alta și jocuri copilărești într-o ceainărie din oraș, unde aruncau cuburi de zahăr peste pălăriile trecătorilor, râzând ca și cum lumea nu ar fi avut puterea să le ceară nimic în schimb.

Dragostea lor, născută simplu și sincer, a fost însă frântă brutal de autoritate, interdicții și frică, iar tânărul a fost obligat să rupă orice legătură cu fata pe care o iubea, sub amenințarea pierderii educației și a viitorului, acceptând o tăcere dureroasă care a durat ani întregi, timp în care fiecare a fost convins că celălalt a ales să meargă mai departe.

Când, la douăzeci și unu de ani, el a scris din nou, mărturisind că dragostea nu murise niciodată, adevărul a ieșit la suprafață, iar întâlnirea lor, sub un viaduct de cale ferată, a schimbat din nou cursul vieții, cerând sacrificii, renunțări și o convertire dureroasă, dar asumate cu aceeași încăpățânare cu care se apără iubirile adevărate.

S-au căsătorit fără bani, fără siguranță, cu războiul atârnând deasupra lor ca o sentință, iar despărțirea care a urmat, când el a plecat pe front, a fost trăită ca o moarte anticipată, compensată doar de scrisori codate și de speranța că supraviețuirea nu va fi zadarnică.

Într-o zi, într-o poiană albă de flori, ea a dansat pentru el, iar acel gest, aparent mărunt, a devenit scânteia unei lumi întregi, transformând o femeie reală într-o prințesă nemuritoare și o iubire omenească într-un mit care avea să dăinuie peste generații.

Au trăit împreună cincizeci și cinci de ani, cu neînțelegeri, singurătăți și devotament, iar când ea a murit, el a ales să-i scrie pe piatra funerară numele pe care nu i-l rostise niciodată cu voce tare, dar pe care îl purtase în inimă o viață întreagă, iar la scurt timp i s-a alăturat, sub același simbol al unei iubiri care nu s-a supus nici timpului, nici morții.

Uneori, cele mai mari mituri nu se nasc din fantezie, ci dintr-o viață trăită cu răbdare și credință… dar câți dintre noi ar avea puterea să aștepte ani de tăcere pentru a-și apăra o iubire adevărată?

#BerenSiLuthien #Tolkien #IubireEterna #PovestiAdevarate #DragosteCareInvinge #MitSiRealitate