$$$

 Ultimul samurai care a ales viața

La doar douăzeci de ani, îmbrăcat în hainele pregătite pentru moarte și cu sufletul împăcat cu un sfârșit pe care îl credea inevitabil, Hayashi Tadataka s-a așezat în fața camerei de fotografiat pentru prima și singura dată din viața sa, într-un Japonia sfâșiată de haosul războiului Boshin din 1868, convins că acea imagine va rămâne singura urmă a existenței sale, pentru că urma să moară luptând pentru ultimul shogun, așa cum cerea onoarea samurailor și codul nescris al vremii.

Privirea lui, surprinsă pe placă, nu trăda teamă, nici îndoială, ci o liniște solemnă, aceea a unui tânăr care își acceptase destinul fără revoltă, pregătit să dispară odată cu lumea pe care o slujea, o lume a săbiilor, a loialității absolute și a morții văzute ca formă supremă de glorie.

Numai că istoria a ales alt drum.

Hayashi Tadataka nu a căzut pe câmpul de luptă, nu și-a sfârșit viața într-un gest teatral de onoare, ci a supraviețuit, s-a predat și, în loc să îmbrățișeze moartea ca pe o datorie, a făcut un gest de neconceput pentru epoca sa: a ales să trăiască.

A spus simplu, cu o înțelepciune care sfida valorile timpului său, că „gloria stă în moarte, dar viața este frumoasă”, și cu aceste cuvinte a rupt definitiv legătura cu trecutul, renunțând la armură, la rangul de daimyō și la privilegiile feudale, devenind un om obișnuit, un simplu civil într-o Japonie care se transforma rapid, lăsând în urmă epoca samurailor și intrând într-o modernitate nemiloasă cu vechile simboluri.

Cel care fusese stăpân peste pământuri și oameni a ajuns să lucreze ca vânzător într-un magazin, pierzându-se deliberat în anonimat, în timp ce țara lui se schimba sub ochii săi, iar valorile pentru care fusese gata să moară se topeau încet în amintire.

A trăit suficient de mult încât să aibă nepoți, suficient de mult încât să poarte în sine memoria unei lumi dispărute, pe care nimeni din jur nu o mai putea înțelege pe deplin, devenind o punte vie între Japonia sabiei și Japonia viitorului.

În 1941, cu puțin timp înainte de moarte, fiica lui i-a cerut să scrie un poem de adio, așa cum cere tradiția, iar el a zâmbit și a spus că scrisese deja unul, cu mult timp în urmă, în 1868, în ziua în care credea că va muri, adăugând că acum nu mai avea nevoie de un altul.

Cel numit adesea „ultimul samurai” nu și-a lăsat moștenirea într-o moarte tânără și spectaculoasă, cu sabia în mână, ci într-un gest mult mai rar și mai greu: curajul de a rămâne în viață atunci când toată lumea te învățase că doar moartea poate fi onorabilă.

#UltimulSamurai #CurajulDeATrăi #IstorieJaponeză #OnoareȘiViață #DestineCareSchimbăIstoria

Este mai mare curajul celui care moare pentru o idee sau al celui care are puterea să trăiască atunci când lumea lui se prăbușește?