$$$

 Am cărat baloți de fân douăsprezece ore pe zi la patruzeci și cinci de grade ca să-mi trimit copiii la școală.

Vara lui 2019 a fost cea mai călduroasă din ultimii cincizeci de ani. Temperaturi de patruzeci și cinci de grade în umbră. În câmp, la soare, termometrul arăta cincizeci.

Vasile, la patruzeci și doi de ani, lucra de la șase dimineața până la șase seara, cărând baloți de fân pentru un fermier din zona Brăilei. Douăzeci de lei pe oră. Două sute patruzeci de lei pe zi. Șase mii de lei pe lună, dacă lucra fără pauză.

Avea trei copii - fetița la liceu în oraș, băiatul la generală, cel mic la grădiniță. Cazare, mâncare, rechizite, haine, transport. Totul costa. Și el era singurul care câștiga în familie.

Baloții cântăreau între douăzeci și treizeci de kilograme fiecare. Vasile îi ridica de jos, îi căra cincizeci de metri până la remorcă, îi aranja în stivă. Apoi înapoi, ridica altul, căra, aranja. Repetat o sută de ori pe zi.

Doar cei care au muncit cu adevărat fizic în căldura verii știu că nu e vorba doar de oboseală - e vorba de corp care se topește, de cap care se învârte, de inimă care bate prea repede, de senzația că vei cădea oricând.

Mâinile îi sângerau prin mănuși. Spinii de fân îl înțepau, îi intrau sub piele. Spatele începuse să-l doară după prima oră. Genunchii scârțâiau când se apleca.

La prânz primeau apă și o pâine. Cincisprezece minute pauză la umbra remorcii. Vasile bea cât putea - doi litri de apă dintr-o dată. Apoi înapoi la muncă.

După-amiaza era iadul. Soarele bătea vertical. Aerul tremura de căldură. Pământul era atât de fierbinte încât simțeai cum te arde prin talpa bocancilor.

Vasile simțea cum i se învârte capul. Vedea pete negre în fața ochilor. Transpira atât de mult încât tricoul era îmbibat complet, picura pe el. Dar continua. Fiecare oră contează. Fiecare leu contează pentru copiii lui.

În a treia zi, un muncitor s-a prăbușit. Insolație. Ambulanța a venit, l-a luat. Nu s-a mai întors.

"Băi, băieți, aveți grijă," le-a zis fermierul. "Beți apă, puneți-vă ceva pe cap. Nu vreau probleme."

Dar nu le-a redus orele. Nu le-a mărit pauzele. Nu le-a adus umbră sau ventilatoare. Doar "aveți grijă" și atât.

Pe vremuri, patronii aveau măcar respect pentru muncitorii lor. Acum mulți îi văd ca pe niște instrumente - dacă se strică unul, aduci altul, mai ieftin, mai tânăr, mai disperat.

După două săptămâni, Vasile slăbise șapte kilograme. Nu mai avea poftă de mâncare. Seara ajungea acasă și se prăbușea în pat fără să poată vorbi. Dar dimineața se ridica din nou. Pentru că la liceu, fata lui avea nevoie de bani pentru masă. Pentru că băiatul trebuia să meargă cu autobuzul la școală. Pentru că cel mic avea nevoie de haine noi, crescuse din cele vechi.

Luna și jumătate a cărat baloți. Patruzeci și cinci de zile consecutive, fără pauză, douăsprezece ore pe zi. Când sezonul s-a terminat, nu mai putea ridica brațele. Spatele îl durea atât de tare încât nu se putea apleca. Mâinile pline de cicatrici, pielea arsă de soare până la vezicule.

La sfârșit a primit nouă mii de lei. Nu șase mii cât calculase - au scăzut pentru taxe, pentru transportul la câmp, pentru nu știu ce alte cheltuieli.

Cu banii ăia a plătit cazarea și masa fetei la liceu pentru un an întreg. A cumpărat rechizite pentru toți trei copiii. Uniformă nouă pentru băiat. Ghiozdan nou pentru cel mic. Haine de iarnă pentru toți. A pus deoparte puțin pentru situații de urgență.

Și-a promis că nu o mai face. Că anul viitor găsește altceva. Dar când vara următoare a venit și iar nu erau bani suficienți, iar a plecat la cărat baloți. Pentru că educația copiilor nu așteaptă. Pentru că nu poți să spui unui copil "stai un an acasă până strâng bani".

A făcut asta trei veri la rând. Trei veri de cărat tone de fân în căldura ucigătoare. Trei veri în care și-a distrus corpul puțin câte puțin, zi de zi.

Acum, la patru ani distanță, Vasile are patruzeci și șase de ani dar pare să aibă șaizeci. Spatele îi e permanent îndoit. Nu mai poate cara greutăți. Mâinile îi tremură uneori. Lucrează paznic de noapte - singura muncă pe care o mai poate face, stând jos, fără efort fizic.

Dar fata a terminat liceul. A luat bacalaureatul cu media nouă. A intrat la facultate, cu bursă. Când a aflat, Vasile a plâns prima dată în zece ani.

Ea nu știe exact ce a făcut pentru ea. Știe că tata a muncit greu, dar nu știe cât de greu. Nu știe de verile când se întorcea acasă și cădeam de oboseală. Nu știe de durerile care nu au trecut niciodată. Nu știe că spatele lui rupt e prețul pentru fiecare an de liceu al ei.

Și e bine așa. Nu trebuie să știe. Trebuie doar să învețe, să reușească, să aibă o viață mai bună decât a avut el. Să nu trebuiască niciodată să care baloți de fân în căldura ucigătoare ca să-și trimită copiii la școală.

Pentru că uneori prețul educației copiilor nu e doar banii din taxe și rechizite. E spatele rupt al tatălui care a cărat tone de fân în căldura de cincizeci de grade. Sunt mâinile pline de cicatrici care tremură și după patru ani. E sănătatea sacrificată complet pentru ca ei să aibă o șansă la viață mai bună.

Și uneori, când copilul primește diploma de facultate și zâmbește fericit, tatăl în public zâmbește și el, dar seara acasă pune comprese pe spatele care nu se mai vindecă niciodată, amintindu-și de fiecare balot de fân cărat în soarele care ardea, pentru ca copilul lui să nu trebuiască niciodată să facă la fel.

Asta e dragostea de părinte adevărată - nu cuvintele frumoase, nu îmbrățișările, ci corpul distrus în tăcere pentru ca ei să aibă școală, haine, mâncare, viitor. Sacrificiul pe care copiii nu-l văd niciodată complet, dar care le modelează întreaga existență.