$$$

 Am dormit în gară trei luni ca să termin liceul în oraș, profesoara care m-a descoperit mi-a schimbat viața.

Andrei avea șaisprezece ani când a luat decizia. Locuia în Dumbrăveni, un sat la cincizeci de kilometri de Sibiu. Terminase generala ca șef de promoție. Profesoara lui de română îi spusese: "Băiete, tu trebuie să mergi la liceu în oraș. Ai cap pentru facultate."

Dar mama lui lucra femeie de serviciu, tatăl plecase în Spania și nu mai dăduse niciun semn de cinci ani. Trei copii mai mici acasă. Nu erau bani pentru cazare în Sibiu.

"Faci naveta," i-a spus mama. "Te duci dimineața, te întorci seara."

Primul autobuz pleca la cinci dimineața. Ajungea în Sibiu la șase și jumătate. Cursurile începeau la opt. Seara, ultimul autobuz spre Dumbrăveni pleca la șase. Cursurile se terminau la trei, uneori la patru când avea ore suplimentare.

A făcut așa două săptămâni. Se trezea la patru, mergea doi kilometri pe jos până la șosea, aștepta autobuzul în frig. Ajungea acasă la opt seara, obosit, fără să fi mâncat nimic toată ziua. Încerca să învețe, dar adormea pe cărți.

La a treia săptămână, profesoara de matematică a dat test. Andrei, care luase zece la toate testele din generală, a luat cinci. "Ce s-a întâmplat cu tine?" l-a întrebat profesoara. "Ești obosit? Bolnav?"

"Sunt bine, doamnă. Scuze."

Doar cei care au fost săraci cu adevărat știu că uneori nu poți spune adevărul pentru că rușinea e mai grea decât problema.

Duminică seara, în loc să se întoarcă acasă, Andrei a rămas în Sibiu. A dormit în gara CFR, pe băncile de lemn din sala de așteptare. Dimineață s-a spălat la toaletele publice, și-a aranjat hainele cât a putut, și a mers la liceu.

Prima noapte a fost groaznică. Băncile erau tari, în gară era frig, zgomot constant - trenuri care soseau, plecau, anunțuri la difuzoare, oameni care treceau. A dormit poate două ore. Dar dimineață era proaspăt la liceu, nu obosit de drum.

A continuat așa. Luni dimineață pleca de acasă cu rucsacul, spunând mamei că stă la un coleg. Vineri seara se întorcea acasă. În rucsac avea haine pentru săptămână, cărți, caiete, și niște pâine cu unt pe care mama i-o pregătea.

La toaletele publice din gară se spăla dimineața și seara. Plătea doi lei pentru fiecare intrare - șaizeci de lei pe lună, din cei o sută pe care îi primea de la mama pentru cheltuieli.

Mânca o dată pe zi, seara, de la un chioșc lângă liceu. Un sendviș și o apă. Restul banilor îi păstra pentru săpun, pastă de dinți, bilete la toaletă.

Paznicul de noapte de la gară îl vedea. Nu spunea nimic. Uneori îi aducea o pătură veche. "Ia asta, băiete. E frig."

"Mulțumesc, nene."

"Nu e treaba mea ce faci tu aici. Dar ai grijă de tine."

După o lună, Andrei slăbise vizibil. Hainele îi atârnau pe el. Sub ochi avea cearcăne adânci. Dar notele începuseră să crească - opt, nouă, zece. În clasă era mereu treaz, mereu atent.

Doamna Pintilie, profesoara de română, l-a observat. Era o femeie de cincizeci de ani, strictă dar corectă. L-a oprit după oră.

"Andrei, pot să vorbesc cu tine?"

"Da, doamnă."

"Unde stai în Sibiu?"

"La un coleg, doamnă."

"La ce coleg?"

"Din altă clasă."

"Cum îl cheamă?"

Andrei s-a bâlbâit. Nu știa ce să răspundă.

Pe vremuri, profesorii cunoșteau viețile elevilor pentru că locuiau în aceeași comunitate. Acum, în orașele mari, copiii pot dispărea în mulțime și nimeni nu observă.

"Spune-mi adevărul. Unde dormi?"

Andrei a dat din cap. Nu voia să spună. Dar ceva în vocea ei, ceva blând, l-a făcut să cedeze.

"În gară, doamnă. Pe băncile din sala de așteptare."

Doamna Pintilie a tăcut. L-a privit lung, apoi a oftat.

"De cât timp?"

"Trei săptămâni."

"De ce?"

"Ca să pot veni la școală. Naveta e prea greu. Mă chinui și nu învățam nimic. Așa măcar sunt aici, pot învăța seara în bibliotecă, sunt proaspăt la ore."

"Și părinții tăi știu?"

"Nu, doamnă. Mama crede că stau la un coleg."

"Vino cu mine."

L-a dus acasă. Apartament cu două camere în cartierul Vasile Aaron. Ea și soțul ei, profesor de fizică la alt liceu. Fără copii.

"Rămâi aici," i-a spus. "Avem o cameră liberă. O să stai la noi până termini liceul."

Andrei s-a uitat la ea nevenindu-i să creadă.

"Dar... nu pot, doamnă. Nu am bani să plătesc chirie..."

"Nu vreau bani. Vreau să înveți. Vreau să termini liceul. Vreau să mergi la facultate. Asta vreau."

"De ce faceți asta pentru mine?"

"Pentru că și eu am fost ca tine. Am dormit la rude care nu mă voiau, am mâncat ce găseam, am purtat haine moștenite. Și o profesoară m-a ajutat. Acum eu te ajut pe tine. Poate tu o să ajuți pe altcineva într-o zi."

Andrei a stat la ei până a terminat liceul. Camera lui era mică dar caldă. Avea pat, birou, lampă de citit. Mânca cu ei la masă, trei mese pe zi. Doamna Pintilie îl ajuta la teme, domnul Pintilie îi explica fizica.

Nu l-au tratat ca pe un străin sau ca pe o faptă de caritate. L-au tratat ca pe un fiu.

La bacalaureat, Andrei a luat media nouă optzeci și trei. A intrat la Litere la Universitatea din București, cu bursă. La festivitatea de absolvire a liceului, când a urcat pe scenă să primească diploma, prima persoană pe care a îmbrățișat-o a fost doamna Pintilie.

"Mulțumesc," i-a șoptit. "Pentru tot."

"Du-te și fă ceva frumos cu viața ta," i-a răspuns ea. "Asta e tot ce îmi doresc."

Acum, Andrei are treizeci de ani. E profesor de română la un liceu din București. În fiecare an, la începutul anului școlar, își privește elevii și caută. Caută oboseala în ochi. Hainele uzate. Stomacul care grohotește în timpul orei. Înapoia temelor nefăcute din lipsă de condiții, nu din lene.

Anul trecut a găsit-o pe Maria. Clasa a noua, note mici, adormea la ore. A vorbit cu ea. Făcea naveta din Giurgiu, două ore în fiecare zi. Acasă avea grijă de fratele mai mic, mama lucra noaptea.

Andrei i-a găsit cazare la un cămin, a plătit el primele trei luni. I-a dat bani de masă. A vorbit cu asistenții sociali să o ajute.

Pentru că uneori tot ce trebuie să faci e să observi. Să vezi copilul invizibil care se chinuie în tăcere. Să întinzi mâna. Să fii profesorul care schimbă o viață.

Și uneori, băncile din gară pe care dormi la șaisprezece ani devin povestea pe care o spui la treizeci, mulțumind în gând femeii care a avut inimă să vadă dincolo de aparențe și să ofere nu milă, ci o șansă adevărată la viață.