$$$

 Prietena mea cea mai bună s-a căsătorit cu soțul meu la o lună după divorț, planificaseră totul cu doi ani înainte.

Am aflat din fotografiile de pe Facebook. Roxana, prietena mea de cincisprezece ani, în rochie de mireasă. Lângă ea, Adrian, bărbatul cu care fusesem căsătorită nouă ani. Zâmbeau, fericiți, în fața aceluiași ofițer de stare civilă unde ne căsătorisem și noi.

Data nuntii: 15 iulie 2022. Data divorțului nostru: 10 iunie 2022. O lună și cinci zile.

M-am uitat la fotografie până mi s-au încețoșat ochii. Am închis telefonul. L-am deschis din nou. Tot acolo era. Nu visam. Nu era o greșeală.

Prietena mea cea mai bună și soțul meu. Căsătoriți.

Cum am ajuns aici? Trebuie să mă întorc cu doi ani înainte.

2020, pandemie. Adrian lucra de acasă, eu la fel. Stăteam închiși în apartament, obosiți unul de altul, certându-ne pentru lucruri mici. Roxana divorțase cu un an înainte, era singură, îi era greu.

"O invit pe Roxana să stea cu noi câteva săptămâni," i-am spus lui Adrian. "E singură, deprimată. Ar fi bine să fie cu oameni."

"Sigur, nicio problemă."

A stat trei săptămâni. Apoi încă două. Apoi nu a mai plecat. "Până găsesc apartament," zicea. Plătea partea ei din chirie, gătea uneori, era prezență plăcută. Parcă ne făcea viața mai ușoară.

Doar cei care au fost trădați înțeleg că cel mai dureros nu e actul în sine, ci realizarea că ai fost orbit atâta timp, că semnele erau acolo și tu nu le-ai văzut pentru că nu voiai să crezi.

Roxana a rămas la noi un an. În acel an, relația mea cu Adrian s-a deteriorat rapid. Ne certam constant. El era distant, rece. "E stresul de la serviciu," îmi spuneam. "O să treacă."

Roxana era mereu acolo, consolându-mă. "Toți bărbații sunt așa uneori," îmi spunea. "Trece." Beam vin împreună, plângeam pe umărul ei, îi spuneam cât de nefericită eram.

"Poate ar trebui să divorțezi," mi-a sugerat ea într-o seară. "Dacă nu mai ești fericită."

"Nu știu. Poate e doar o fază."

"Dar dacă nu e? Meriți să fii fericită."

Acum, privindu-mă înapoi, văd. Văd cum ea semăna îndoiala. Cum mă încuraja să văd defectele lui. Cum puncta fiecare greșeală a lui, fiecare uitare, fiecare moment în care nu era prezent pentru mine.

În primăvara lui 2021, Adrian mi-a spus că vrea divorț. "Nu mai merge între noi. Nu te mai iubesc."

Am fost devastată. Dar Roxana era acolo. "Sunt aici pentru tine. Vei trece peste. Ești puternică."

Divorțul a durat un an - împărțirea bunurilor, actele, procedurile. În tot timpul ăsta, Roxana a fost lângă mine. Adrian s-a mutat, eu am rămas în apartament. Roxana a rămas cu mine. "Nu te las singură acum," spunea.

După finalizarea divorțului, în iunie 2022, Adrian a venit să ia ultimele lui lucruri. Roxana nu era acasă. L-am ajutat să împacheteze, am plâns amândoi.

"Îmi pare rău," mi-a spus. "Nu așa trebuia să se termine."

"De ce? De ce nu m-ai mai iubit?"

Nu a răspuns. A plecat cu cutiile, și asta a fost ultima oară când am vorbit.

O lună mai târziu, fotografiile de pe Facebook.

Am sunat-o pe Roxana. Nu a răspuns. Am sunat-o din nou. Din nou. A oprit telefonul.

I-am scris mesaj: "Văzut pozele. Explică-mi."

Răspuns după trei ore: "Îmi pare rău că ai aflat așa. Voiam să îți spun personal. S-a întâmplat. Ne-am îndrăgostit. Nu am planificat."

"Când?"

"În ultima vreme. După divorț."

Minciună. Am simțit în oase că e minciună.

Am început să caut. Poze vechi pe Facebook, Instagram. Și am găsit. Comentarii subtile. Like-uri. Check-in-uri în aceleași locuri, la aceleași ore, cu doi ani înainte. Cum nu văzusem?

Pentru că nu căutasem. Pentru că nu mă gândeam că prietena mea și soțul meu ar putea să mă trădeze.

Am sunat-o pe mama lui Adrian. "Știai?" am întrebat.

Tăcere lungă. "Da. De un an știam. Adrian mi-a spus. Mi-a zis să nu îți spun."

"Un an? Deci în timp ce eram căsătoriți?"

"Da. Îmi pare rău. I-am spus că greșește, dar nu m-a ascultat."

Am închis. Am plâns trei zile. Nu mâncam, nu dormeam. Prietenii sunau, dar nu răspundeam.

Pe vremuri, tradarea era considerată rușine pentru cei care trădau. Acum, mulți reușesc să o transforme în poveste de dragoste, în "nu am putut să ne împotrivim sentimentelor", uitând complet de persoana pe care au distrus-o.

După o săptămână, am reușit să vorbesc cu o cunoștință comună. Mi-a spus adevărul.

Adrian și Roxana începuseră relația în timpul pandemiei, când ea stătea la noi. Se vedeau când eu eram la serviciu. Mesaje, telefoane, întâlniri. Doi ani de minciună perfectă.

Divorțul fusese planificat. Roxana mă încuraja să divorțez pentru că așa puteau ei fi împreună fără să pară suspect. Dacă inițiativa venea de la mine, nimeni nu ar bănui.

"Îmi pare rău," mi-a spus cunoștința. "Credeam că știi."

Nu știam. Fusesem oarbă, naivă, prost crescută să cred că oamenii sunt sinceri.

Luna următoare am fost la terapie. Terapeutul mi-a spus că nu e vina mea. Că nu există semne clare când cineva minte atât de bine. Că manipularea e o artă și ei au fost artiști.

Dar eu tot mă întrebam: cum am putut să nu văd? Cum am putut să plâng pe umărul ei despre soțul meu când ea dormea cu el?

Prietenii comuni s-au împărțit. Unii au stat cu mine, alții cu ei. "E complicat," spuneau cei care au ales să rămână neutri. "Nu vrem să alegem părți."

Dar când cineva e trădător, nu există neutralitate. 

Adrian și Roxana sunt căsătoriți de doi ani acum. Au cumpărat casă împreună. Postează poze fericiți pe rețelele sociale. Comentariile sunt pline de "frumos cuplu", "să fiți fericiți", "se vede că vă iubiți".

Nimeni nu știe povestea. Sau dacă știu, nu le pasă.

Eu m-am mutat în alt oraș. Am început de la zero - prieteni noi, serviciu nou, viață nouă. La început a fost greu. Fiecare bărbat părea suspect. Fiecare prietenă părea o potențială trădătoare.

Dar încet am învățat să am încredere din nou. Nu în toată lumea, dar în oamenii care mi-au dovedit că merită.

Am învățat că trădarea spune totul despre caracter trădătorului și nimic despre mine. Că nu eu am greșit fiind sinceră, ci ei au greșit fiind mincinoși.

Pentru că uneori oamenii pe care îi iubești cel mai mult sunt cei care îți fac cel mai mult rău. Și uneori, prietena care ține de mână când plângi e aceeași care îți fură soțul când nu te uiți. Și uneori, divorțul pe care îl crezi sfârșit e doar începutul descoperirii cât de mult ai fost mințită, de cât timp, și de câți oameni care zâmbeau în fața ta.