$$$

 Educația la capătul dosarului cu șină

Într-o țară unde hârtia are valoare spirituală, iar dosarul cu șină este icoana biroului funcționarului, școala românească trăiește o dramă mută: se sufocă încet sub propria birocrație. Profesorii, acești hibrizi între dascăli, secretari și contabili de date, se luptă zilnic cu fișe, rapoarte, procese-verbale și tabele Excel care se multiplică spontan, asemenea iepurilor în primăvară.

Acolo unde odinioară se auzea clinchetul cretei pe tablă, azi se aud doar tastaturi grăbite și oftaturi filozofice:

– „Ați completat fișa de autoevaluare a completării fișei de autoevaluare?”

– „Nu, dar am depus referatul privind întocmirea planului pentru întocmirea raportului.”

Astfel, educația a devenit o formă avansată de origami instituțional — totul se pliază, se capsează, se arhivează, dar nimic nu zboară.

Privindu-i astăzi pe colegii mei cum aleargă prin cancelarie cu hârtii în mână, m-am trezit meditând — nu la educație, ci la rezistența fizică a cadrului didactic modern. E uimitor câtă viteză pot atinge profesorii când trebuie să prindă semnătura directorului înainte de pauza mare. Hârtiile plutesc prin aer ca niște porumbei birocratici, fiecare purtând un mesaj de importanță cosmică: „vă rog să semnați și să ștampilați”. În acel du-te-vino solemn, cancelaria se transformă într-un mic ecosistem administrativ, unde nimic nu se pierde, totul se multiplică și fiecare colț are propria lui comisie.

Școala, această mică republică a cunoașterii, are mai multe comisii decât miniștri are guvernul. Există comisii pentru calitate, comisii pentru absențe, comisii pentru disciplină, comisii pentru prevenirea și combaterea... nu se mai știe exact a ce. Fiecare comisie are un scop nobil și o mapă groasă. Din păcate, nicio comisie nu are și oxigen. Profesorul modern e un funcționar cu vocație pedagogică, prins într-o rețea de hârtii care îi amintesc zilnic că, înainte de a preda, trebuie să raporteze. Totul se evaluează, se parafează, se avizează. Nimeni nu citește, dar toată lumea semnează.

Apoi a venit digitalizarea, marea salvatoare. Hârtia a fost înlocuită cu PDF-uri, fișele cu formulare Google, iar semnăturile cu click-uri obosite. În locul dulapurilor pline cu dosare, avem foldere cu denumiri mistice: „final_ver2_revizuit_final_bun_DEFINITIV”. Totul pare modern, dar esența a rămas aceeași: completăm aceleași lucruri, doar că mai repede, cu o cafea în mână și un nerv în plus. Într-o zi, un profesor a îndrăznit să întrebe: „Dar de ce trebuie să completăm totul de două ori?” I s-a răspuns solemn: „Pentru siguranță. Nu vrem să se piardă datele... nici hârtiile, nici nervii.”

Să ne imaginăm, pentru un moment, o școală care funcționează fără comisii. Directorul nu semnează șaptesprezece avize, ci își asumă decizii. Profesorii nu completează fișe, ci gândesc lecții. Elevii nu asistă la activități „bifate”, ci participă la experiențe reale de învățare. Într-o astfel de lume, ședințele ar fi scurte, rapoartele s-ar genera singure, iar expresia „dosar complet” ar fi înlocuită de „idee completă”. Inspectorii ar analiza progresul elevilor, nu al capsatoarelor. Iar comisia de calitate ar fi redusă la trei oameni și o conștiință. Și, cine știe, poate chiar și imprimanta școlii ar fi recunoscătoare și ar înceta să scoată acel sunet de protest mecanic la fiecare listă de semnături.

Debirocratizarea nu înseamnă anarhie administrativă, ci revenirea la rațiune. În loc să avem cinci comisii care analizează aceeași problemă din unghiuri diferite, putem avea o echipă de oameni lucizi. În loc să umplem rafturi cu rapoarte, putem lăsa algoritmii să le genereze. În loc să controlăm profesorii prin tabele, îi putem evalua prin impact. Și, mai presus de toate, putem înlocui teama cu încrederea. Acolo unde e încredere, nu mai trebuie semnătură la fiecare virgulă.

Educația românească nu duce lipsă de idei, ci de spațiu pentru a respira. Ceea ce o sufocă nu este lipsa de voință, ci prezența excesivă a formularului. Ca o ființă vie, școala are nevoie de oxigen: libertate, încredere, simplitate. Când vom învăța că un profesor inspirat face mai mult decât zece comisii, că o idee bună valorează mai mult decât un dosar cu șină, și că progresul nu se măsoară în pagini, ci în oameni — atunci vom putea spune că am început, în sfârșit, reforma adevărată.

Textul de față este un exercițiu de igienă intelectuală — o încercare de a aerisi limbajul și plămânii educației românești. Poate că, dacă râdem puțin de hârtiile noastre, vom reuși, într-o zi, să ne amintim că educația nu se măsoară în numărul de dosare, ci în respirația liberă a celor care o fac posibilă.