$$$

 DISTRUGEREA CĂRȚILOR DE CĂTRE COMUNIȘTI

COMUNISMUL S-A INSTAURAT ODATĂ CU INTERZICEREA AUTORILOR DE FRUNTE AI CULTURII ROMÂNILOR

Începând din 2 mai 1945, cărţi semnate de Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Ion Agârbiceanu, Ion Simionescu, Constantin Loghin, Alexandru Bocăneţu, Gheorghe I. Brătianu, Onisifor Ghibu, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Ştefan Ciobanu, Simion Mehedinţi, Ion. I. Nistor, Şt. O. Iosif şi aşa mai departe au căpătat statut de cărţi interzise, deci se confiscau şi se depuneau la prefecturi, apoi erau date la topit.

Abia în 1952, din prea mare grabă, cărţile interzise, din ce în ce mai multe, aveau să fie arse în curţile interioare ale închisorilor, ba chiar şi prin grădinile oamenilor, cum s-a întâmplat cu cele ale lui Toader Hrib.

Doina lui Mihai Eminescu era atât de prigonită, încât era scoasă chiar şi din antologiile de poezie patriotică. Muzica în Basarabia, a lui Boldur, ba chiar şi cărţile de geografie ale lui Ion Simionescu, ba chiar şi monografia Cernăuţilor, lucrată în ani îndelungaţi de Alexandru Bocăneţu, sunt condamnate la moarte.

Prima condamnare a scrisului românesc a fost decisă de Regele Mihai, Paul Constantinescu-Iaşi şi Teohari Georgescu, fiind pusă în practică de nişte funcţionari anonimi, care nu au lăsat nimic după ei, precum „doamnele Basta Zoe, Rizescu Maria şi domnii Samara Nicolae, Chimirea Nicolae, Ţopa Leon, Topală Constantin, Wilner Carol, Saftu Nicolae, Florente Ghinescu, şefi de serviciu temporari la acest Departament pentru verificarea materialelor (cărţi, broşuri, hărţi etc.), care urmează a fi scoase din circulaţie”.

Toate cărţile care puteau aminti de statutul românesc al Bucovinei şi Basarabiei sau de istoria onestă a Neamului Românesc căpătaseră stigmatul morţii, „din cauza cuprinsului lor dăunător”.

Unele s-au salvat prin bibliotecile lumii sau pitite de ţărani pe sub streşini, cum s-a întâmplat, de pildă, cu Istoria oraşului Cernăuţi, pe timpul Moldovei, altele au dispărut pentru totdeauna.

De-a lungul istoriei, numeroase cărți au fost distruse in mod sistematic, după ce au fost etichetate ca fiind „interzise”.

Sunt de menționat arderea cărților și îngroparea savanților din China dinastiei Qin (213-210 î.Hr.), distrugerea Bibliotecii din Bagdad (1258), distrugerea codicelor aztece de către Itzcoatl (anii 1430), arderea codicelor Maya la ordinul episcopului spaniol Diego de Landa (1562).

În alte cazuri, precum cel al arderii cărților de către naziști, unele copii ale cărților distruse au supraviețuit – totuși distrugerea cărților a devenit emblematică pentru un regim dur și opresiv care a încercat să cenzureze sau să elimine din conștiința publică un aspect al culturii unei națiuni.

Chiar Vaticanul a creat o listă cu astfel de lucrări, nominalizate în cunoscutul „Index Librorum Prohibitorum”.

In perioada Inchiziției, simplul fapt de a vedea sau de a atinge o astfel de lucrare putea fi si era urmat de pedeapsa cu moartea.

În 1244, ca rezultat al Procesului Talmudului de la Paris, douăzeci și patru de căruțe pline cu Talmuduri și alte manuscrise religioase evreiești au fost incendiate pe străzile din Paris

Arderea cărților a fost organizată în Germania Nazistă în anii 1930 de către trupele SA, pentru a distruge operele ”degenerate” ale unor autori evrei sau homosexuali precum Thomas Mann, Marcel Proust și Karl Marx.

Au fost arse şi poemele scriitorului german de origine evreiască Heinrich Heine.Cu o sută de ani mai devreme, el scrisese de altfel cuvinte profetice: „Unde ard cărţi, într-o zi vor arde şi fiinţe umane”.

Arderea cărţilor a fost primul pas în campania naziştilor împotriva „sufletului negerman”.

Epurarea cărților, așa cum a fost înțeleasă și efectuată în timpul regimului comunist, este un fenomen lipsit de precedente, o inovație a URSS.

Multe similitudini există între epurarea cărților din regimul sovietic și cel fascist. Totuși, cărțile în URSS au ars cu vreo 10 ani înaintea celor din Germania fascistă. Dar lumea le cam amestecă…

A distruge o întreagă cultură în numele culturii (fie ea și «noua» culturã comunistă), a arde cărți în scop «pedagogic -educativ», a educa «omul nou», făcând în jur tabula rasa, nimicind cele mai importante repere intelectuale, patrimoniul național (misiune ce a revenit tocmai consilierilor culturali!) – tot acest mecanism este o invenție comunistă, sovietică și a funcționat până la prăbușirea URSS.

 ”Mulţi îşi puneau problema că de ce adună cărţile. Cînd or luat cărţile de la un popor înseamnă că l-or înecat. Cînd n-ai carte nu mai eşti om, ai uitat tot trecutul, tot ce-a fost. Ăsta era interesul, să nu mai aibă nici o legătură cu trecutul, cu istoria şi să înceapă ei cu politica lor, cu istoria lor falsă cu care o duc de ani de zile şi-o duc şi-n ziua de azi. Dacă la om i-ai luat cartea şi mîncarea poţi să faci ce vrei din el, aşa cum faci dintr-o bucată de plastilină.”(Gheorghe Holovati, refugiat)

Arderea cărților este o metoda practicată și astăzi de regimurile dictatoriale.

În 1953, Ray Bradbury, scria o „capodoperă vizionară” – ”Fahrenheit 451”-, despre o societate în care statul interzicea cititul și legifera arderea cărților, izolând cetățenii într-o „bulă” socio-politică.

Publicația online https://amintiridincomunism.wordpress.com. scrie că în 1948, în România comunistă, instituția cenzurii era deja la putere, faptul fiind evidențiat într-un RAPORT CIA, din februarie 1952, distribuit pe 30 ianuarie 1953, desecretizat în ianuarie 2017, în care SE RELATA DESPRE:

 „ARDEREA CĂRȚILOR ROMÂNEȘTI ȘI DISEMINAREA LITERATURII COMUNISTE”.

„PMR (Partidul Muncitoresc Român) a început distrugerea cărților și documentelor istorice românești”, se arăta în raportul CIA din 1953.

Operele marilor nume ale literaturii române – 762 de titluri! – , de la Rebreanu la Goga, şi orice volum care menţiona provinciile istorice românești Basarabia și Bucovina , erau arse cu sutele de mii în întreaga ţară, pentru a fi înlocuite cu milioane de volume de propagandă rusești (cifra avansată: 3.701.300).

“Orice carte care are de-a face cu Basarabia şi Bucovina a fost arsă imediat, chiar dacă nu era decât pură literatură. Întregul fond de la Casa Şcoalelor, cărţi despre cultura populară națională si lucrări religioase au fost de asemenea arse”, nota CIA, în raportul desecretizat în ianuarie 2017.

„Un comitet tovărășesc condus de Mihai Roller “purifică” Arhivele Naționale, distrugând documente istorice inestimabile care dovedesc originea latină a poporului român”.

Este vorba de “un tezaur național al poporului român”, avertizează CIA.

„Aceste comori includ hărți, documente, fotografii, fişe lexicografice unice ale limbii române”, care constituie “o sursă inestimabilă de informații geografice şi lingvistice” şi care “dovedesc originea latină a limbii române”.

“Au fost arse pentru că nu mulțumeau Comitetul Slavic (Comisia de Slavistică) care le-a cercetat, formată din Emil Petrovici (o unealtă a sovieticilor în Academie), Sever Pop şi însuși Barbu Lăzăreanu”, se arată în nota CIA, care tratează şi transformarea Academiei Românie în Academia RPR, după modelul sovietic, pe baze ideologice.

Punctul 7 al raportului CIA menționează că „se depun toate eforturile pentru încurajarea studiilor în limba rusă; în toate casele de cultura de la sate, în școli, în colhozuri, cooperative, și în orice fel de asociație socială sau culturală. Aceste acțiuni sunt coordonate de ALRUS, care controlează acum fiecare aspect al vieții din România.”

Punctul 8 (și final) al raportului CIA, sublinia :

“Conducătorii acestor acţiuni sunt:

a) Petre Constantinescu-Iaşi, descris ca “eroul literaturii naţionale române”.

b) Mihail Roller, un evreu care a acordat o atenție deosebită documentelor istorice românești din arhivele statului. A condus un comitet special pentru a căuta dovezi istorice privind legăturile dintre România şi URSS.

c) Barbu Lăzăreanu, evreu, bibliotecar al Academiei. Fiul lui este acum consilier al Ambasadei RPR din Paris, după ce a fost chemat din funcția de atașat de presă la Washington.

d) Emil Petrovici, de asemenea un membru pro-sovietic al Academiei.”

La 9 iunie 1948, prin Decretul nr. 76, Academia Română a fost desființată, înființându-se în schimb o instituție complet nouă, Academia Republicii Populare Române.

Concomitent, a fost întocmită o nouă listă de membri ai Academiei R.P.R. Noua listă cuprindea o serie de nume noi, ale unor personalități legate de Partidul Comunist, cum erau Mihai Roller, Nicolae Profiri, Ștefan-Marius Milcu, Simion Iagnov, Petre Constantinescu-Iași și alții.

Peste 100 de membri ai Academiei Române nu au fost incluși în Academia R.P.R., precum Simion Mehedinţi, Alexandru Lapedatu (secretarul general al vechii Academii), Ioan Lupaş, Ion Nistor, Silviu Dragomir, Dimitrie Gusti (preşedintele Academiei în momentul epurării), Pantelimon Halippa, Onisifor Ghibu, Zenovie Pâclişanu, Constantin Rădulescu-Motru (fost preşedinte al Academiei), Lucian Blaga ş.a. (Petre Popescu Gogan, „Demolarea” Academiei Române, Memoria, nr. 28, p. 8-53).

În perioada 1948-1989, decernarea titlului de membru al Academiei a fost instrumentată politic, iar criteriul erudiției științifice a fost înlocuit cu cel al „originii sănătoase” sau al „meritelor de partid”.

În scopul rusificării culturii românești, s-a constituit, in noiembrie 1944, „Asociația română pentru strângerea relațiilor cu Uniunea Sovietică (A.R.L.U.S)”, al cărei președinte era C.I. Parhon.

La 10 ianuarie 1945 a fost inaugurată, cu mare fast, editura „Cartea Rusă” care, pe lângă publicarea lucrărilor unor poeți și prozatori ruși recunoscuți pe plan internaţional, a editat și cărți de propagandă, care popularizau diverse minciuni și aberații, pentru a convinge cititorii că cea mai „avansată” cultură din lume este cea rusă, în special cea sovietică.

În cărți, manuale școlare și cursuri universitare se susținea, de exemplu, că legea conservării materiei n-ar fi fost descoperită de Lavoisier ci de Lomonosov, că radioul n-ar fi fost inventat de Marconi, ci de Popov, că cei mai de seamă agronomi și naturaliști ai lumii ar fi fost sovieticii Miciurin și Lisenko, etc.

În același scop, de rusificare a românilor, a fost înființat Institutul Maxim Gorki, instituție de învățământ superior pentru învățarea limbii și literaturii ruse. Aici erau pregătite cadre pentru predarea limbii ruse în școli și universități, dar și pentru alte instituții.

Diplomele eliberate de numitul institut erau echivalente cu cele ale universităților de stat din București, Iași, Cluj, Timișoara.

O listă cu asasini ai culturii române în timpul dictaturii comuniste de sorginte sovietică:

LĂZĂREANU, Barbu (n. Baruch (după alte surse Bernard) LEIZEROVICI, zis “Bubi”), fiul lui Herşcu şi Eti-Ita, (5.X.1881 Botoşani – 19.I.1957 Bucureşti)

Istoric literar şi publicist, în perioada interbelică şi a războiului redactor la principalele periodice comuniste (România Muncitoare, Socialismul) sau de orientare nedisimulat stângistă (Adevărul şi Dimineaţa); cu dosar de cadre în Arhivele Comintern (INCOMKA, fond 495 (“România”), inv. 225, dosar nr. 1857, doc. 23).

Salvat de la internarea într-un lagăr de muncă (fiind comunist) de către regina-mamă Elena, după război co-fondator (alături de I.C. Frimu) şi prim rector al Universității P.C.R. (viitoarea “Academie”) “Ștefan Gheorghiu” (1946-), membru în prezidiul şi director al Bibliotecii Academiei R.P.R. (1948-1957).

Decorat în 1946 şi încă o dată în 1947 de către fostul suveran Mihai cu ordinul “Meritul Cultural” (în grad de Cavaler II, respectiv I); înmormântat în fostul complex “Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru socialism” din actualul Parc “Carol” din București.

Cel puțin patru străzi din România poartă numele celui care a distrus cărțile românești din bibliotecile ţării, în Bucureşti, Botoșani, Suceava şi Craiova.

Petre Constantinescu-Iaşi, comunist “ilegalist”

Aderă, în 1910, la Partidul Social-Democrat, organizația locală Iaşi. Între anii 1914-1916 participa activ la acțiunile PSD şi ale sindicatelor din România.

Fondator al PCdR (1921) şi al Asociaţiei “Amicii URSS”, după preluarea puterii de către Partidul Comunist Român, a deținut funcții de mare răspundere pentru instaurarea şi consolidarea regimului comunist în România. Ministru al propagandei (din 5 martie 1946, ministru al informației în Guvernul Petru Groza (1) în perioada 6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946.

In perioada 28 ianuarie 1953 – 19 martie 1957, prof. Petre Constantinescu-Iaşi a deţinut funcţia de ministru al cultelor în guvernele conduse de către Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Chivu Stoica; vicepreședinte al Adunării Deputaţilor (1946-1948), vicepreședinte al Prezidiului M.A.N. (din 1948), vicepreședinte al Academiei R.P.R. (din 1948), director al Institutului Româno-Sovietic (1957-1963).

“Erou al Muncii Socialiste” (4 mai 1971) „cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român, pentru activitate îndelungată în mişcarea muncitorească şi merite deosebite în opera de construire a socialismului în patria noastră.

ROLLER, Mihail (zis Şapse, fiul lui Ben Tzion Roller, evreu de origine română, născut in data de 6 mai 1908, Buhuși (pe atunci parte componentă a județului Neamţ, cu o numeroasă comunitate de evrei la începutul la începutul sec. XX) – d. 21 iunie 1958, București, la 50 de ani).

A fost un comunist ilegalist, cu fișă personală în Arhivele Comintern (INCOMKA)) membru de partid (PCdR) din 1926, relativ necunoscut în România înainte de întoarcerea sa din Uniunea Sovietică, unde s-a refugiat în anii ’40. După Pactul Ribbentrop-Molotov și cedarea Basarabiei către Uniunea Sovietică, a plecat peste Prut în „Tara Făgăduinței“ (URSS). La Moscova, a studiat istoria, făcând echipă cu Ana Pauker.

În 1937, finanțat de comuniști, a scos două cărţi: „Din istoria Drepturilor Omului“ (Bucureşti) şi „Contribuţie la istoria socială a României“.

După 23 august 1944, se reîntoarce în ţară, unde are o ascensiune fulminantă în rândul comuniștilor. A publicat mai multe lucrări şi a coordonat apariția manualului de istorie, destinat învățământului gimnazial.

A fost unul dintre principalii ideologi ai stalinismului în România, considerat marele falsificator al istoriei românești. Funcții: după război, vicepreședinte al Academiei Române (devenita, în 1948, Academia R.P.R.), șef-adjunct al secției Propagandă şi Agitație a C.C. (1945-1955), director în cadrul Institutului de Studii Româno-Sovietice (1948-21.VI.1955), profesor și șef al catedrei de Istoria României la Academia Militară (1948-1955), director-adjunct al Institutului de Istorie a Partidului (viitorul I.S.I.S.P.) (1955-1958), deputat M.A.N. (1948-1952-1957).

In calitate de președinte al Comisiei de Învățământ din cadrul secției Propagandă şi Agitație, însărcinată cu redactarea manualelor unice, a coordonat elaborarea infamului “Manual unic de istorie a R.P.R.”, o istorie grosolan falsificată a românilor în 1948, repudiată oficial după câțiva ani

 Un exemplu sugestiv îl constituie reinterpretarea totală a istoriei României de către o echipă condusă de Mihail Roller, care prezenta ”marele întotdeauna popor rus, apoi sovietic ca protector al românilor sau, cel puţin, al celor oprimaţi în România.

Roller a fost principalul autor al unui manual școlar pentru licee care a servit, până la moartea lui Stalin, drept versiunea definitivă, incontestabilă, a viziunii comuniste cu privire la istoria României.” 

Conform raportului CIA datat 30 ianuarie 1953 (ulterior desecretizat), Roller era și șeful unui „comitet tovărăşesc” care “purifica” Arhivele Naționale, distrugând documente istorice inestimabile care dovedeau originea latină a poporului român„. Este vorba de “un tezaur national al poporului român”, avertiza CIA.