$$$

 Mi se pare fascinant cum trăim într-o epocă în care avem totul la un click distanță: cunoaștere, literatură, idei, biblioteci întregi digitalizate. Și totuși, trăim și în epoca în care citim cel mai puțin. O ironie fină a modernității: cu cât informația e mai accesibilă, cu atât înțelegerea devine mai rară. Ne-am obișnuit să credem că știm multe doar pentru că putem căuta repede pe internet, fără să mai simțim nevoia de a înțelege cu adevărat. Astfel, a apărut un fenomen subtil și periculos — analfabetismul funcțional — boala tăcută a unei societăți care confundă „a citi” cu „a pricepe”.

Când eram copil, cartea avea ceva sacru. O deschideai cu grijă, ca pe o ușă către o lume nouă. Astăzi, copiii deschid ecrane. Nu e neapărat rău — dar problema e că le și închid la fel de repede. Lectura a devenit o activitate pentru „cei care nu au nimic mai bun de făcut”. Mulți citesc doar titlurile articolelor, rezumatele filmelor sau comentariile de pe rețelele sociale. Cartea, în schimb, cere răbdare, tăcere și concentrare — trei lucruri aproape exotice în lumea noastră grăbită.

Nu e vina profesorilor că elevii citesc din ce în ce mai puțin. Ei duc o luptă inegală cu un sistem care valorizează rapiditatea mai mult decât profunzimea. Vinovată este o societate întreagă care a reușit performanța de a transforma cultura în decor și educația în formalitate. Tehnologia, în teorie, trebuia să ne elibereze mintea. În realitate, ne-a furat atenția. În loc să citim, „scrollăm”; în loc să analizăm, „dăm share”. 

Un clip de cincisprezece secunde pare mai atrăgător decât o frază care cere gândire. Suntem conectați, dar superficiali; informați, dar dezorientați. Am învățat să reacționăm, nu să reflectăm. Și totuși, cât de ironic — avem acces la mai multă cultură ca niciodată, dar o folosim pentru a evita efortul intelectual. E o formă nouă de comoditate: ne place să știm că știm, fără să ne asumăm greutatea de a înțelege.

Între timp, adulții, prinși între obligații și oboseală, au renunțat aproape complet la ideea de a continua să învețe. Educația pare un capitol încheiat odată cu terminarea școlii. Statul tace, instituțiile culturale se sting, iar formarea continuă e tratată ca un moft. Dar cum să crești o generație de cititori dacă părinții nu mai deschid o carte? Cum să vorbești despre cultură într-o societate care o tratează ca pe o piesă de muzeu, frumoasă, dar inutilă în viața de zi cu zi? Adevărul e că nu poți cere școlii să repare ceea ce întreaga societate a abandonat: respectul pentru gândire.

Analfabetismul funcțional nu e doar lipsa înțelegerii unui text, ci refuzul unei culturi de a mai gândi în profunzime. Este boala unei lumi care și-a pierdut răbdarea, care trăiește în grabă și vrea sensuri instantanee, fără efort.

Profesorii sunt printre puținii care mai țin vie flacăra cunoașterii, dar ei nu pot lupta singuri împotriva avalanșei de distracție, superficialitate și indiferență. Analfabetismul funcțional este, în fond, rezultatul unei societăți care a învățat să citească fără să se mai întrebe de ce. Poate că soluția e mai simplă decât pare.

Poate că trebuie doar să învățăm din nou să citim cu răbdare, să ascultăm fără grabă, să gândim înainte de a reacționa. Poate că e timpul să redescoperim liniștea unei pagini, sensul unei fraze lungi și plăcerea unui gând care se maturizează lent. Pentru că, până la urmă, adevărata educație nu înseamnă să știi multe, ci să știi să înțelegi.

Și poate, într-o bună zi, vom învăța din nou să citim nu doar cu ochii, ci și cu mintea — și mai ales cu sufletul.