$$$

 Băiatul care cerșește în fața bisericii Sfântul Gheorghe vorbește cinci limbi străine perfect. Astăzi mi-a povestit cum a ajuns în stradă.

Îl vedeam în fiecare duminică de șase luni. Același loc, aceeași poziție, același carton: „Orice bănuț ajută. Dumnezeu să vă binecuvânteze."

Avea vreo șaisprezece ani, ochi albaștri incredibili și haine mereu curate, deși uzate. Nu insista niciodată, nu deranja. Doar stătea și citea când nu-i dădea nimeni atenție.

Azi citea Marquez în original, în spaniolă.

— Îți place „Cien años de soledad"? l-am întrebat în spaniolă.

A ridicat capul surprins.

— Îl ador, mi-a răspuns într-o spaniolă perfectă. E a treia oară când îl citesc.

— Vorbești foarte bine spaniola.

— Mulțumesc. O să am nevoie de ea.

— Pentru ce?

A zâmbit trist.

— Pentru când o să plec de aici. Curând.

M-am așezat lângă el pe trotuar. Oamenii ne priveau ciudat – o femeie în costum de birou stând lângă un cerșetor.

— Cum te cheamă?

— Alexandru. Sau Alex. Sau Sasha. Depinde în ce limbă.

— Câte limbi vorbești?

— Cinci. Română, engleză, spaniolă, franceză și rusă. Lucrez la a șasea – japoneza.

— Unde ai învățat?

— Acasă. Tata era translator. Mama profesoară de limbi străine. M-au învățat de mic.

— Erau?

— Sunt. Dar pentru ei, eu nu mai exist.

A închis cartea și s-a uitat la mine.

— Vrei să știi povestea? Adevărata poveste?

— Dacă vrei să mi-o spui.

— Acum doi ani, am câștigat olimpiada națională la limbi străine. Trei limbi, locul întâi la toate. Părinții erau atât de mândri. „Viitorul nostru strălucit", mă numeau.

S-a oprit. A scos din rucsac o sticlă de apă și a băut.

— Apoi le-am spus că sunt gay.

Am tăcut. Ce puteam să spun?

— Tata m-a bătut pentru prima dată în viață. Mama a plâns trei zile încontinuu. Apoi mi-au dat un ultimatum: ori mă „vindec", ori plec.

— Și ai ales să pleci?

— Am ales să fiu eu. Am încercat să stau la prieteni, dar părinții mei i-au sunat pe toți părinții lor. Le-au spus că sunt bolnav, periculos, că le corupe copiii. În două săptămâni, nu mai aveam unde să dorm.

— Dar școala? Profesorii?

— Părinții mei sunt respectați în comunitate. Tata lucrează la primărie, mama e profesoară. Cine să creadă un copil „deviant" împotriva lor?

Mi-a arătat un carnet plin cu notițe în diferite limbi.

— Continui să învăț. Biblioteca e gratis. WiFi-ul de la McDonald's la fel. În doi ani împlinesc optsprezece ani și pot pleca legal din țară. Până atunci, supraviețuiesc.

— Unde dormi?

— Sunt locuri. Vara e ușor. Iarna... iarna e greu. Dar am supraviețuit două ierni. O să supraviețuiesc și pe a treia.

— De ce nu mergi la protecția copilului?

A râs amar.

— Am fost. M-au întors acasă de trei ori. De fiecare dată, bătaia a fost mai rău. A patra oară nu m-am mai dus.

Un bărbat a trecut și i-a aruncat cinci lei în cutie.

— Mulțumesc, Doamne ajută! a spus Alexandru.

După ce bărbatul a plecat, mi-a șoptit:

— Ăsta vine în fiecare duminică. Are un fiu de vârsta mea. Îmi dă mereu cinci lei și mă privește de parcă aș fi fantoma a ceea ce s-ar putea întâmpla cu copilul lui.

— Știe?

— Nu. Dar bănuiește. Odată m-a întrebat de ce sunt în stradă. I-am spus că „părinții nu m-au acceptat". A înțeles. De atunci, cinci lei în fiecare duminică. E felul lui de a-și negocia cu conștiința.

Telefonul meu a sunat. Era fiica mea.

— Mama, unde ești? Începe slujba.

— Vin imediat, draga.

Am închis și m-am uitat la Alexandru.

— Fiica ta?

— Da. Are cincisprezece ani.

— Norocoasă. Are o mamă.

M-am ridicat, apoi m-am răzgândit. Am scos cardul de vizită.

— Lucrez în HR la o multinațională. Când împlinești optsprezece ani, vino la mine. Vorbești cinci limbi – ești exact ce căutăm pentru departamentul de relații internaționale.

A luat cardul cu mâini tremurânde.

— De ce faceți asta?

— Pentru că fiica mea ar putea fi în locul tău. Pentru că orice copil ar putea fi. Și pentru că meriți o șansă.

— Dacă părinții mei află...

— Ce o să afle? Că lucrezi? Că ești independent? Că ai reușit fără ei?

Alexandru a început să plângă. Prima dată în șase luni când l-am văzut plângând.

— Doi ani, a șoptit. Mai am doi ani.

— O să treacă. Și apoi o să-ți construiești propria familie. Din oameni care te acceptă așa cum ești.

Când am plecat, l-am auzit vorbind în engleză cu un turist. Îi explica istoria bisericii într-un mod atât de frumos, că turistul i-a dat cincizeci de euro.

Peste două săptămâni l-am văzut din nou. Avea un laptop vechi.

— De unde...?

— L-am cumpărat din banii adunați. Învăț programare acum. Pe lângă japoneză. Pentru viitor.

— Pentru viitorul tău strălucit, am spus eu.

A zâmbit – primul zâmbet real pe care l-am văzut la el.

— Da. Pentru viitorul meu strălucit. Pe care mi-l construiesc singur.

Săptămâna trecută mi-a trimis un email. În șase limbi. „Mai am 347 de zile. Rezist."

Rezistă.

Și într-o zi, o să arate lumii că supraviețuitorii devin cei mai puternici oameni.