$$$

 Când o femeie moare. Cu doctorii pe alături.

*** 

În studenția mea circula un banc. Dacă vezi pe cineva fugind de la locul unui accident cu victime, să știi că ăla-i doctorul. 

Cu toate astea, la Anatomie, și pentru că venea vorba de gât, discutam de traheostomie de urgență, cum faci procedura, de ce-i bine să cari un pix la tine în caz că e nevoie, dar și un cutter și niște dezinfectant. 

Tâmpenii, dacă stai să te gândești. Tai traheea și bagi pixul cât să salvezi o viață, dar dacă nu tai unde trebuie, nimerești fie în carotidă și la revedere, fie ciopârțești un pic de tiroidă, fie sevrezi nervul laringeu recurent și-o să vorbească mai apoi creștinul precum capra, pe vecie. 

Unii ne-am înghesuit mai apoi la cursurile de prim-ajutor. Nu contează că ești imagist sau neurochirurg, psihiatru sau ortoped, tot trebuie să știi manevrele de resuscitare, ABC-ul carevasăzică.

Ne-am potolit mai încolo din fantezia cu pixul. Dar tot ne gândeam cum faci cu cureaua garou.

Niște ani mai târziu, eram cu un coleg într-un avion. Zburam cu o companie nemțească a cărei politică recentă era să întrebe, înainte de decolare, dacă sunt doctori la bord "în caz că". Ne-am pus, sincer, problema dacă să ridicăm mâna. Noi suntem psihiatri, ce-o să facem dacă e nevoie de noi la 10 mii de metri înălțime? Dar na, suntem doctori, deci am ridicat mâna (și noi, mai era unul vreo 10 scaune în față). Care sunt șansele să fie, m-a întrebat colegul. 

Să fie ce?

Nevoie. 

După nici 10 minute, tocmai ce terminasem prima fază a decolării, se aprind luminițele, cuiva i se făcuse rău. Însoțitoarele de bord s-au precipitat printre scaune, una a venit spre noi, una s-a dus spre persoana afectată. Mai sprinten fusese celălalt medic care deja îi dădea asistență. Calm, fără gesturi gratuite. 

Ironia a fost că pacientul (sic!) suferise un atac de panică. Am bârfit restul drumului, după ce-am tras de limbă o stewardesă, că o dată în viață puteam să fim și mai de folos dar până și până și un oftalmolog era mai credibil (tipul care se implicase era oftalmolog). 

Cine-a fost atent va fi observat că la niciun moment nu "ceream voie" sau "permisiunea" să intervenim. 

Există o scenă fabuloasă într-o comedie cu Leslie Nielsen în care personajul e doctor, pasagerii sunt mistuiți de-o epidemie bruscă de diaree și trebuie să aterizeze de urgență. Doctorul îl întreabă pilot în cât timp pot să aterizeze. Pilotul răspunde "n-aș putea să-ți zic" la care Nielsen îi dă replica "poți să-mi spui mie, sunt doctor". 

Faptul că în urgență nu cerem "voie" sau "permisiune" se bazează pe încrederea implicită pe care o avem că ne vom folosi cunoașterea, priceperea și abilitățile să asistăm persoana încât să nu-și piardă viața. E o promisiune, nu o garanție, al cărei corolar e că dacă nu punem mâna omul moare. 

Nu-mi aduc aminte să-i fi cerut voie unui fin de-al nostru să-i fac manevră Heimlich, niște ani în urmă, când s-a înecat cu fasole bătută la parastasul bunicii mele. Dacă sună bizar e pentru că a fost. Omul a trăit, iar legenda mea printre băbuțele din sat a prins contur. 

O tânără femeie, zilele trecute, a murit într-un spital dintr-o cauză sancționabilă chirurgical. Motivul pentru care a murit este că familia nu și-a dat acordul pentru o intervenție radicală, anume extirparea uterului care sângera în pânză imediat după naștere. 

Am ajuns într-o epocă a medicinei în care consimțământul e crucial. Și așa cum unele femei fac Pilates, din ce în ce mai mulți doctori fac ca Ponțiu Pilat (pură coincidență de nume). Adică se spală pe mâini. Semnezi că refuzi, drum bun și conștiință.

Nimeni nu vrea procese. Nimeni nu vrea să dea cu subsemnatul după ce-a salvat o viață să-l întrebe tribunalul, dar mai ales opinia publică, dacă-ți pare rău că i-ai tăiat (după caz un membru, o bucată de organ sau instalația de Crăciun). 

Pe tencuiala, pe spoiala de nedreptate, cu doctori șpăgari, nemernici, lipsiți de empatie, care omoară oameni cu zile dar mai ales premeditat prin spitale, care sunt nepricepuți, vai-mama-lor, nu-i loc în România, în prezent, să nu pută a suspiciune. 

Dar oare știe ce face? 

Când întrebarea ar trebui să fie cât loc mai are doctorul să facă ce știe, nu pe dos. Că omul știe, până la proba contrarie, sensibil mai mult (semnificativ statistic) decât finul meu, care se înscria în media populațională inclusiv privind consumul de fasole.

O întreagă alcătuire de popor, apărători de drepturi/libertăți, vajnici pledanți pentru reforma în sănătate, badea Ghio și tanti Veronica de la Rădăuți, după ce-au consultat cărțile și-au întrebat internetul, au o opinie despre viață, moarte, și cum trebuie procedat. 

Culpa noastră, dacă vreuna? 

Că ne-am tândălit. Ca breaslă. Ne-am tândălit, ne-am curvăsărit, ne-am impostorit, astfel că în zilele noastre practicăm ceea ce pompos se cheamă "medicină defensivă".

Medicina defensivă înseamnă acte, hârtii, proceduri prin care nu mai facem ce știm să facem. Facem ce trebuie să facem cât timp e sigur pentru noi că mai prindem pacientul de mâine. Ca nu cumva să ne întrebe procuratura de sănătate sau instanța de judecată prin procese civile. 

Nu-i nimic rău nici la procuratură, nici la instanță. Cum noi ne facem treaba, și ei și-o fac la fel. 

Dar dacă doctorii de la Constanța, plauzibil conștienți de evoluția inexorabilă spre deces a femeii dacă nu-i scot urgent uterul, dacă nu-i clampează uterinele și-i controlează hemoragia, s-au - mă scuzați - căcat pe ei și-au preferat hârtia semnată decât jurământul profesional, 

Ceva e profund în neregulă.

Eu am întâlnit mulți tâmpiți în viața asta. Și-am și intervenit să salvez câteva vieți. Cu foarte puține, notabile excepții n-a zis nimeni mulțumesc. Lucru pe care îl accept ca pe-un firesc, doar îmi făceam treaba și meseria. 

Dar recunosc că uneori am ajuns și eu să simt c-am obosit. Aveam mai multă rezervă de haiducie acum 15 ani. Sunt la vârsta la care-mi dau palme dacă mă las sedus de această idee, că persoana "a semnat". 

Motiv pentru care periodic mă trezesc cu telefoane de la poliție, diverși inși și inse, că nuscine cutărică sau cutărescu mi-au făcut plângere. Să facă. 

Pentru mine viața e suverană în fața tuturor, care pălesc prin comparație. Mi-e absolut silă să depun consimțăminte pe coroane, și coroane pe morminte. A ajuns să fie mai importantă legea decât viața, mai importantă opinia publică decât viața, mai importantă părerea cui-vreți-voi decât viața.

Sunt solidar cu colegii mei de la Constanța, dar nu pe aceeași pagină cu ei. 

În situații dramatice, unde timpul se măsoară în secunde, nu în vizualizări pe internet, dă-i bice și ne socotim după aia. Sunt privilegiat să lucrez cu oameni care-au făcut politraumă, chirurgi și anesteziști care nu intubează hârtii și nici nu se acoperă cu foaia de observație. Ăsta e adevărul.

Regretele, ar fi zis mama, sunt tardive. 

Moartea acestei femei e un simptom, ca multe alte cazuri în care "doctorul n-a pus mâna". E ușor să speculezi că n-a pus mâna de prost pregătit ce e, de depășit cât e, de indiferent sau mârlan cât îl crezi. 

N-ar trebui să ne fie frică. Nici de boală, nici de pacient. Nici de neamurile lui. Nici de polițist, procuror, avocat, judecător. Și nici de voi. 

N-ar trebui. Dar uite că porcăria asta proliferează, ca și varii obiecții "de conștiință" și tot felul de bazaconii care ne-au îngustat profesia până la nivelul unui fast-food. Medicina ca șaormerie: vreți cu de toate, sau nu punem sos de usturoi? Puneți usturoi, dar fără castraveți că mă balonează. Cât să fie, mică, medie, mare? 

Să fie mare. 

O vreți la pachet?

#medicinromania