$$$

 A fi profesor în România astăzi nu mai înseamnă doar a preda lecții sau a corecta lucrări și referate. Este, tot mai mult, un exercițiu de echilibru interior, un act de fidelitate față de sensul profund al educației, purtat adesea în ciuda realităților sistemice care apasă. În spatele ușii fiecărei clase se află un om care își duce vocația cu demnitate, printre hârtii, presiuni, neajunsuri și visuri risipite. Din afară, școala pare un mecanism bine reglat, cu planuri, calendare, strategii și reforme. Din interior însă, profesorul trăiește altceva: o tensiune constantă între ideal și uzură, între a vrea să fii acolo cu toată ființa și a simți că, uneori, sistemul uită că ești om.

Profesorul este invitat permanent la performanță, dar rareori susținut în mod real. Salariile, deși ajustate ocazional, rămân insuficiente pentru o viață demnă. În timp ce societatea cere excelență, mulți dascăli își cumpără din buzunar markere, hârtie, cărți și chiar internetul de acasă pentru ore online. Vocația, oricât de autentică, nu poate înlocui dreptul la o remunerație echitabilă. Între gesturi de generozitate și privațiuni personale, profesorul învață să se descurce, dar nu uită că asta nu ar trebui să fie regula.

Pe lângă greutățile materiale, profesorul român este nevoit să navigheze printr-o birocrație tot mai sufocantă. În loc să își dedice energia proiectării didactice autentice, timpului de reflecție sau relației cu elevii, multe ore sunt consumate cu formulare, tabele, planuri de remediere, raportări și centralizări care par a servi mai degrabă sistemului decât educației reale. Această suprastructură birocratică epuizează și demotivează. Profesorul devine, treptat, un executant administrativ, iar esența profesiei – formarea umană – se pierde printre hârtii.

Mai grav, însă, este modul în care societatea privește astăzi dascălul. De la figura de autoritate morală din satul de odinioară, profesorul a ajuns adesea să fie văzut ca funcționarul lecției, vinovatul de serviciu pentru toate neîmplinirile educației. Discursul public, alimentat uneori de neînțelegeri și generalizări grăbite, reduce profesia la clișee: „au prea multe vacanțe”, „nu mai au chemare”, „nu se adaptează”. Foarte rar se vorbește despre sacrificiul zilnic, despre dedicarea discretă, despre sutele de ore investite în afara orei de clasă. A respecta un profesor a devenit, paradoxal, o opțiune și nu o datorie socială.

În acest tablou, disparitățile devin și ele apăsătoare. În mediul rural, școlile se luptă cu lipsa dotărilor, a personalului de sprijin, a infrastructurii. Elevi pentru care hrana și încălțămintea sunt un lux, nu un dat. Și profesori care nu doar predau, ci adesea oferă hrană, haine, un cuvânt bun, o încurajare. Pentru mulți copii, profesorul este singura figură stabilă, singurul model. În aceste școli, misiunea dascălului capătă o dimensiune aproape socială, uneori terapeutică. Dar acest rol extins nu e însoțit de sprijin real. Nu există consiliere pentru profesori, nu există recompense pentru cei care aleg să rămână în școli izolate. Iar în spatele acestui efort tăcut, epuizarea crește.

Burnout-ul este real și adesea invizibil. Profesorii nu sunt formați să își exprime vulnerabilitatea, nu sunt obișnuiți să ceară ajutor. Ei învață să tacă și să meargă mai departe. Dar oboseala emoțională se acumulează: teama de a nu fi suficient, lipsa de sens, presiunea de a face față tuturor așteptărilor. Sănătatea mintală a cadrelor didactice este un subiect ignorat sistematic, deși este fundamental pentru calitatea actului educațional. Un profesor epuizat nu mai poate inspira, iar o școală care nu are grijă de oamenii săi devine, treptat, doar o instituție care funcționează mecanic.

Și totuși, în ciuda tuturor acestor provocări, profesorii rămân. Nu din inerție, ci dintr-o loialitate profundă față de ceea ce înseamnă educația în forma ei autentică. Mulți profesori găsesc sens în momente mici: o privire încrezătoare, un elev care reușește după multe încercări, un mesaj venit peste ani – „Mi-ați schimbat viața.” Aceste mărturii tăcute sunt dovada că, dincolo de cifre și reforme, relația profesor–elev rămâne centrul viu al școlii. Că sensul nu dispare, chiar și când resursele lipsesc.

A fi profesor înseamnă astăzi a trăi la granița fragilității. Este o meserie în care dai mult, primești puțin și speri mereu că, în timp, roadele se vor vedea. Înseamnă a construi în nesiguranță, a crea în ciuda barierelor, a dărui cu speranța că gestul tău va fi, cândva, înțeles. Iar această dăruire este poate cea mai pură formă de rezistență.

Din această perspectivă, reformarea educației nu trebuie să înceapă cu noi planuri-cadru sau directive, ci cu redarea demnității profesorului. Cu respect sincer, sprijin real, voce ascultată, salariu decent și grijă pentru echilibrul său interior. Un profesor respectat devine un profesor capabil să inspire. Iar o societate care nu are grijă de dascălii ei nu face decât să-și saboteze viitorul.

Profesorul nu cere privilegii. Cere să fie văzut, auzit și sprijinit în ceea ce face deja cu dăruire – formarea omului. Și, atâta timp cât în fiecare dimineață vor exista profesori care intră în clasă cu credință, în ciuda a tot, școala românească are încă șansa de a renaște.

Ion Negrilă