$$$

 Destinul acestui om, cunoscut sub supranumele de „fochistul de neînvins”, este cu adevărat unic. La începutul secolului al XX-lea, el lucra în așa-numita „brigadă neagră” a companiei de navigație, unde, zi de zi, răsturna manual sute de tone de cărbune pentru a hrăni cazanele nesățioase ale vaselor cu aburi din acea vreme. În decursul a doar zece ani de serviciu, a supraviețuit la două coliziuni și patru naufragii, inclusiv celui al legendarului „Titanic”, ieșind mereu cu viață din toate. După ultima catastrofă, însă, Arthur John Priest a fost nevoit să-și părăsească meseria, fiindcă nimeni nu mai dorea să iasă în larg alături de el, considerându-l un aducător de nenorociri.

Cine a fost omul supranumit „fochistul de neînvins”

Arthur John Priest s-a născut în anul 1877, într-unul dintre cele mai sărace cartiere ale orașului-port Southampton, în Anglia, într-o familie numeroasă de muncitori simpli. Familia sa s-a mutat mult timp dintr-un loc în altul, până când s-a stabilit definitiv în acest oraș portuar aglomerat, unde drumurile multor vase de marfă se încrucișau și unde era mai ușor să găsești de lucru. Fiind unul dintre cei doisprezece copii, Arthur a trăit din copilărie în lipsuri și cu un sentiment constant de foame, iar când a crescut puțin, a început, la rândul său, să caute orice mijloc de a-și câștiga existența.

La început, făcea mici comisioane pentru muncitorii din port, plătite cu bănuți, apoi s-a angajat ca hamal, iar la vârsta de douăzeci și patru de ani a obținut un post stabil în sala mașinilor de pe vasul cu aburi „Asturias”, ca membru al echipei de fochiști responsabili cu alimentarea uriașelor cazane cu tone de cărbune și menținerea lor în funcțiune.

Fochiștii de pe vase erau supranumiți „banda neagră”, pentru că, lucrând la temperaturi încinse și fără cămăși, trupurile lor erau mereu acoperite de praful de cărbune ridicat din lopata cu care hrăneau focul. Era o muncă istovitoare și prost plătită, dar, la începutul anilor 1900, orice englez sărac care avea o slujbă stabilă putea fi considerat un om norocos.

Prima întâlnire cu dezastrul

Prima catastrofă maritimă cu care s-a confruntat Arthur a avut loc în anul 1908, când „Asturias” a suferit o spărtură în bordaj după o coliziune cu un alt vas. Deși atunci nu s-a pierdut nicio viață, nava a fost la un pas de scufundare în mijlocul Atlanticului, reușind să se întoarcă în port doar printr-un miracol. Pentru Arthur, acesta a fost începutul unei serii incredibile de întâmplări în care soarta i-a zâmbit în fața celor mai cumplite dezastre maritime.

După scoaterea navei din uz, Arthur a fost transferat pe pachebotul transatlantic „Olympic”, construit după același principiu ca și „Titanic”, unde a lucrat trei ani fără incidente.

În 1911, în timpul unei traversări obișnuite a Atlanticului, Arthur își făcea rutina zilnică, aruncând cărbuni în cazanul aburitor, când, dintr-odată, nava a fost zguduită de un impact puternic, urmat de un zgomot asurzitor de metal sfărâmat. În condiții meteorologice dificile, vasul se ciocnise cu nava de război britanică „HMS Hawk”, care a sfâșiat o gaură uriașă în corpul său.

Câțiva oameni aflați la bordul „Olympic”-ului și-au pierdut viața sau au fost grav răniți în urma coliziunii, dar Arthur a scăpat din nou nevătămat. Nava a rezistat șocului și a reușit să ajungă singură în port, având nevoie doar de reparații minore — fapt ce a întărit convingerea multora în fiabilitatea navelor de acest tip, construite pentru compania de navigație „White Star Line”.

Săritura de pe „Titanic” și miracolul salvării

În aprilie 1912, Arthur John Priest și-a schimbat locul de muncă, primind privilegiul de a se angaja pe cel mai nou pachebot al aceleiași companii — o navă construită ca un hotel de lux, remarcabilă nu doar prin eleganță, ci și prin separarea strictă a claselor sociale. Împărțit în sectoare destinate pasagerilor de rang diferit și echipajului, cu uși încuiate între punți, care împiedicau accesul între niveluri, „Titanic” avea să devină mormântul majorității membrilor echipajului și al pasagerilor din clasa a treia, atunci când tragedia s-a abătut asupra lui chiar în timpul primei traversări.

Unde se afla Arthur în acele clipe rămâne neclar — sursele istorice oferă relatări contradictorii. Potrivit unei versiuni, se afla de serviciu, alimentând cazanele cu cărbune; conform alteia, momentul coliziunii cu aisbergul l-a surprins între schimburi, odihnindu-se în cabina sa. Oricare ar fi adevărul, șansele sale de supraviețuire erau minime: drumul spre puntea superioară trecea printr-un labirint de scări și coridoare închise, iar când a reușit, în sfârșit, să ajungă la aerul înghețat al nopții, majoritatea bărcilor de salvare plecaseră deja, iar uriașul pachebot se scufunda inexorabil.

Arthur purta doar o cămașă subțire din bumbac și o pereche de pantaloni scurți, dar nu avea altă opțiune decât să sară în apele înghețate și să înoate în întuneric, agățându-se de ultima speranță. Și atunci s-a produs miracolul: când epuizarea îi amorțise trupul și nu-și mai simțea picioarele înghețate, a fost zărit și salvat de o barcă trimisă în căutarea supraviețuitorilor. Arthur John Priest devenise unul dintre puținii membri ai echipajului din sala mașinilor „Titanicului” care au scăpat cu viață.

Războiul și întâlnirile cu moartea

După tragedia „Titanicului”, Arthur s-a înrolat în armată. A fost repartizat ca fochist pe nava „Alcantara”, proiectată inițial ca pachebot de lux, dar transformată, la izbucnirea Primului Război Mondial, într-un crucișător auxiliar.

În ianuarie 1916, în timpul unei misiuni de patrulare pe apele Atlanticului, „Alcantara” a interceptat nava germană „Greif”, un vas de atac deghizat în cargou norvegian, și i-a ordonat să se oprească pentru control. Când crucișătorul s-a apropiat, „Greif” a deschis focul. Un proiectil a lovit direct puntea de comandă, ucigând mai mulți ofițeri și distrugând sistemul de cârmă. „Alcantara” a reușit, printr-un tir de răspuns, să scufunde vasul inamic, dar, pierzând direcția, a început să se încline periculos. O navă de salvare a sosit la timp pentru a evacua echipajul — printre cei scăpați se afla, din nou, Arthur John Priest.

Nu după mult timp, Arthur s-a întors la compania „White Star Line”, îmbarcându-se pe „Brittanic”, numit „fratele mai mic al Titanic-ului”. Nava, transformată în spital plutitor, transporta soldați răniți din Orientul Mijlociu către Anglia. Printre membrii echipajului se aflau și alți doi supraviețuitori ai dezastrului „Titanic” — marinarul Archie Jewell și asistenta Violet Jessop.

În toamna aceluiași an, în timpul unei curse obișnuite prin Marea Egee, „Brittanic” a lovit o mină germană, care a deschis o spărtură uriașă în cala de marfă. Căpitanul a încercat să ducă vasul spre țărmul unei insule apropiate, pentru a-l eșua, dar efortul s-a dovedit zadarnic. Membrii echipajului s-au îmbarcat în bărci de salvare, iar Arthur John Priest, împreună cu Violet Jessop, au fost nevoiți să sară în apele reci, unde au fost, din nou, salvați.

Ultima întâlnire cu moartea

La doar jumătate de an după scufundarea „Brittanic”-ului, destinul l-a pus din nou la încercare pe Arthur John Priest. De această dată, el se afla la bordul unei alte nave-spital, „Donegal”, unde lucra tot ca fochist, alături de vechiul său camarad, Archie Jewell. În timpul transportului soldaților răniți peste Canalul Mânecii, vasul a fost atacat de un submarin german și torpilat. Doisprezece oameni au pierit, iar peste douăzeci au fost răniți. Arthur a suferit o gravă lovitură la cap, însă a reușit, cu un efort supraomenesc, să se elibereze de sub dărâmături și să înoate până la țărm, care se afla la orizont, în raza privirii.

Sfârșitul unei cariere primejdioase

După acest episod, Arthur John Priest s-a trezit într-un spital, fără să-și amintească cum ajunsese acolo. Recuperarea a fost lungă și anevoioasă. Între timp, faima sa de „om cu noroc blestemat” se răspândise în toată Anglia — iar reputația aceea i-a devenit povară. Nici o companie nu mai voia să-l angajeze pe vasele sale, iar marinarii refuzau să lucreze alături de el, convinși că atrage nenorocirile pe mare. În plus, rana la cap, suferită în timpul ultimului naufragiu, i-a lăsat urmări serioase, iar Arthur a înțeles că viața de fochist era o aventură la care trebuia să renunțe.

În 1917, la zece ani de la prima sa călătorie pe vaporul „Asturias”, Arthur și-a încheiat cariera pe mare. S-a angajat la portul din Southampton ca tehnician pentru instalațiile frigorifice și s-a întors în casa părintească, unde locuia alături de tânăra sa soție, Annie Hampton, cu care se căsătorise doi ani mai devreme. Cuplul a avut trei copii, iar viața lor, deși modestă, a fost liniștită și plină de afecțiune.

Un sfârșit neașteptat pentru „fochistul de neînvins”

Adesea, în serile petrecute în micile taverne ale orașului, Arthur John Priest — supranumit de toți „fochistul de neînvins” — își captiva ascultătorii cu povești despre întâlnirile sale cu moartea, despre naufragiile din care scăpase și despre miracolele de pe mare. Cu toate acestea, evita cu grijă jurnaliștii și refuza interviurile, nedorind să-și vadă viața transformată într-o senzație de ziar.

Arthur John Priest a murit la vârsta de 49 de ani. Paradoxal, omul care supraviețuise coliziunilor, torpilelor, exploziilor și scufundărilor a sfârșit liniștit, în patul său, răpus de o banală pneumonie — înconjurat de soția și copiii săi iubitori.

❗️Această relatare se bazează pe surse istorice și pe tradiții culturale. Unele detalii — în special cele referitoare la mărturiile personale ale lui Priest, la circumstanțele salvării sale sau la motivele retragerii din activitate — rămân incerte și pot fi interpretate diferit. Cititorilor li se recomandă consultarea arhivelor și a lucrărilor academice de referință pentru o imagine completă.