$$$

 Mai 1996. Everest. Părea că stihia hotărâse să se descotorosească de oamenii care îndrăzniseră să ajungă prea departe. În acea noapte au pierit opt suflete, printre care și cei mai buni ghizi ai vremii. Ceilalți au supraviețuit printr-un miracol.

Dimineața, lumea s-a cutremurat la aflarea veștii și a cerut socoteală. Cine era vinovat? Răspunsul a fost găsit rapid: ea, Sandy Hill Pittman. O doamnă mondena din New York, care își cumpărase drumul spre vârf și ar fi distras echipa cu proiectele sale. „Prințesa Everestului”, „ticaloasa Everestului”, „Gospodina cu espressorul”, „Simbolul imposturii alpinismului modern” — așa o zugrăveau ziarele și revistele.

Dar dacă privești mai atent, devine limpede că povestea spusă lumii era doar un clișeu convenabil. Cine era cu adevărat această femeie? Și cât de drepte erau acuzațiile?

Avea doar treisprezece ani când a urcat prima oară pe un vârf cu nume înșelător — Disappointment Peak din masivul Teton. Pentru ea n-a fost o dezamăgire, ci o revelație. Mai târziu avea să mărturisească: „În munți am simțit libertatea.” Acea trăire i-a devenit busolă lăuntrică, încât și universitatea a ales-o după altitudine: Colorado, ca să poată trăi aproape de creste și să se antreneze.

La facultate căuta mereu compania alpiniștilor, își petrecea weekendurile pe trasee și ținea jurnale în care nota fiecare rută.

După studii, soarta a dus-o la New York. Căsnicie, petreceri, lume bună. A făcut carieră în modă, însă cu cât sălile deveneau mai strâmte, cu atât munții o chemau mai puternic. Zgomotul orașului o asurzea.

Într-o zi s-a întors în Himalaya. La început doar într-un trek spre Annapurna. Acea călătorie i-a reaprins vechea pasiune — pentru munți, pentru natură. Apoi au urmat caiac în Arctica, călărie în Kenya, noi trasee prin America de Nord. Cu fiecare pas, cu fiecare expediție, înțelegea tot mai limpede că nu era un simplu hobby, ci adevărata sa viață.

Mulți alpiniști visează să cucerească „Seven Summits” — cele șapte cele mai înalte vârfuri ale continentelor. Sandy și-a fixat ținta și un termen limită: înainte de patruzeci de ani.

În 1992 a început cu Aconcagua (6 960 m). În 1993 a urcat Kilimanjaro (5 895 m) și Denali (6 194 m). În 1994 a cucerit cu succes Elbrus (5 642 m), apoi masivul Vinson (4 897 m) în Antarctica. În 1995 a venit rândul Piramidei Carstensz (Puncak Jaya) în Indonezia, înaltă de 4 884 m.

Astfel, pas cu pas, bifa continente. În momentul tragediei de pe Everest avea deja șase din cele șapte vârfuri în palmares.

Mai avusese și două tentative anterioare chiar pe Everest: în 1993 și 1994. Ambele fără reușită, dar cu o retragere cinstită când riscul devenea prea mare. Ceea ce presa numea „turism” era, în realitate, rodul unor decenii de pregătiri și experiență.

La mijlocul anilor ’90, Everestul se schimbase. Pentru prima dată în istorie, pe versanți acționau simultan peste zece expediții comerciale. Peste trei sute de oameni, de pe ambele laturi ale muntelui, trăiau în tabere dotate cu telefoane satelit, faxuri și chiar generatoare de curent. Muntele devenise un mic oraș sub cerul liber.

Pentru zeci de mii de dolari, clienții erau conduși de cei mai puternici ghizi: Rob Hall de la Adventure Consultants, Scott Fischer de la Mountain Madness, alături de echipe din Taiwan, India și Japonia. Era o nouă eră: unii o vedeau ca pe o democratizare, o șansă pentru amatori de a trăi vârful; alții o considerau o profanare și un pericol pentru siguranță.

Într-un asemenea sistem, era convenabil să fie găsit un țap ispășitor. Iar Sandy a devenit centrul acestei noi epoci.

A intrat în echipa Mountain Madness a lui Scott Fischer — o legendă care cucerea vârfurile fără oxigen. Alături de ea erau Anatoli Bukreev, Neal Beidleman, Charlotte Fox. Sandy încheiase un contract cu NBC: să țină un jurnal electronic pentru ca elevii americani să-i poată citi rapoartele aproape în timp real. Însă, în ochii multor colegi, asta părea o sfidare a tradițiilor. Mai târziu avea să recunoască:

„Înțelegeam că iritam o parte din comunitatea alpină. Dar n-am făcut-o niciodată pentru spectacol. Îmi doream ca oamenii să vadă ce înseamnă cu adevărat să trăiești în munți.”

Gestul său inovator avea să devină ulterior motiv de batjocură: „espressor în tabără”, „show pe creastă”.

Dimineața era senină. Echipele lui Hall și Fischer, împreună cu altele, au pornit spre vârf. Ambuteiaje pe corzile fixe, întârzieri la plecare, orizonturi prea întinse. Toate acestea devorau ore prețioase. Sandy a ajuns pe vârf împreună cu ceilalți. Și-a închis proiectul — devenise una dintre puținele femei care trecuseră cele șapte vârfuri. Dar bucuria n-a durat. Dinspre vest înainta viscolul.

Vântul creștea. Temperatura se prăbușea. Zăpada transforma poteca într-un pustiu alb. Acolo unde trebuia să se meargă iute, oamenii erau paralizați de oboseală și dezorientare. Pe Șeaua Sudică, grupul lui Sandy s-a trezit practic captiv: prăpăstii de mii de metri în dreapta și în stânga, iar înainte — numai neant. Mai târziu avea să spună: „Simțeam că plutim într-un pahar cu lapte.”

O parte dintre oameni au fost coborâți de Anatoli Bukreev, care în noaptea aceea a ieșit de mai multe ori din tabără și a readus oameni în siguranță. Printre cei care se aflau lângă Sandy erau și Tim Madsen, și ghidul Neal Beidleman. Sandy a petrecut aproape zece ore pe versantul deschis și a supraviețuit. Pentru că știa să-și păstreze luciditatea în hipoxie, pentru că recunoștea simptomele hipotermiei, pentru că era pregătită fizic. În acea noapte mulți au murit, dar ea — nu.

La New York nu se discuta despre uragan și nici despre erori. Se discuta despre femeia cu reviste de modă, care adusese un espressor în tabără și transmitea pentru NBC. Imaginea „lei­toi mondene” era prea comodă. Și s-a lipit.

În cartea lui Krakauer, figura ei a devenit parte a criticii alpinismului comercial. Ziarele reluau aceleași teze. La final, povestea s-a redus la un singur tipar: oamenii au murit fiindcă „nu trebuiau să fie acolo”.

Chiar și între apropiați și prietene părerile erau împărțite: unele vedeau în ea o sursă de inspirație și un exemplu de curaj. Nicole Griscom spunea:

„Este profund motivantă, pentru că găsește mereu o cale de a trăi din plin.”

Altele — o înclinație spre ostentație și atenție exagerată asupra propriei persoane:

„Îi plăcea să epateze.” „Își suna toate cunoștințele ca să le anunțe că urmează să facă kayaking pe East River.”

Această dublă privire amplifica imaginile propagate de presă și făcea figura lui Sandy și mai controversată.

Dar colegii își aminteau altfel. Supraviețuitoarea Charlotte Fox spunea: „Este o femeie puternică, hotărâtă. Doar că nu știa cum să-și arate recunoștința pentru salvare.” Bukreev o numea „capabilă și rezistentă”. Fischer avea încredere în ea și a inclus-o în echipă nu din capriciu.

Au trecut aproape treizeci de ani. Sandy este încă în mișcare. Face surf, urcă pe vulcani, pleacă în expediții și rămâne în sport. La peste șaizeci de ani, încearcă forța în competiții de fitness și nu ascunde:

„Încă iubesc să-mi testez limitele.”

Biografia ei de după Everest este presărată cu zeci de noi călătorii: din America Centrală până pe insule îndepărtate din Pacific. Însă în fiecare poveste revine același motiv: aceeași chemare născută în inima unei fete de treisprezece ani pe un vârf din Wyoming. „Nu pot rezista chemării munților”, spune ea și astăzi. Pentru ea, tragedia din 1996 nu a fost un sfârșit, ci un prag dureros, după care viața a continuat — doar că fragilitatea și prețul fiecărui pas au devenit mai clare ca niciodată.

Când au murit opt oameni, printre ei cei mai buni ghizi ai lumii, presa a căutat o explicație simplă. Dar în munți nu există explicații simple. Întotdeauna este un lanț de factori: plecare târzie, aglomerație pe traseu, oboseală, lipsă de coordonare și, în cele din urmă, furtuna. Mulți cercetători aveau să sublinieze mai târziu: tocmai combinația de erori și vreme nefavorabilă a făcut noaptea de 10 spre 11 mai 1996 atât de tragică. A arunca vina asupra unei singure persoane înseamnă a refuza să înțelegi natura riscului și a lipsi istoria de adevărata ei complexitate.

Sandy Hill Pittman nu este „ticaloasa Everestului”. Este una dintre cei care au fost prinși în capcana stihiei — și au supraviețuit. Cu experiență, cu pregătire, cu forță lăuntrică. Povestea ei este un memento: societatea iubește să numească vinovați, mai ales când aceștia se potrivesc convenabil imaginii.

Dar tragediile din munți nu se reduc la un singur chip. Ele se petrec acolo unde omul întâlnește o forță mai mare decât el însuși. Iar tot restul nu este decât o încercare de a simplifica ceea ce nu se lasă simplificat și de a domoli propria teamă în fața imprevizibilului.

Bazat pe fapte reale.