$$$

 Femeia care stă în fiecare zi pe aceeași bancă din Parcul Cișmigiu nu e oarbă, deși poartă ochelari negri și baston alb. Azi mi-a mărturisit adevăratul motiv.

O observ de trei luni, de când am început să alerg dimineața prin parc. Mereu același loc, aceeași oră, aceeași poziție. Hrănește porumbeii cu firimituri, zâmbește când aude copii jucându-se.

Azi m-am împiedicat chiar în fața ei. Genunchiul mi s-a juluit urât și am înjurat.

— Ești bine? m-a întrebat, întinzând mâna exact spre mine, fără ezitare.

— Da, mulțumesc. M-am împiedicat ca un idiot.

— Stai jos o secundă. Am apă și șervețele.

A scos din geantă exact ce trebuia, cu mișcări sigure. Prea sigure pentru cineva care nu vede.

— Știți exact unde sunt lucrurile, am remarcat eu.

— Obișnuință, a răspuns ea simplu.

Dar când i-am întors sticla de apă, ochii ei au urmărit perfect mișcarea prin ochelarii întunecați.

— Vedeți, nu-i așa? am șoptit.

S-a încordat. Pentru prima dată în trei luni, am văzut-o tensionată.

— De ce ați spune asta?

— Pentru că urmăriți mișcările. Pentru că știați exact unde m-am juluit. Pentru că...

— Te rog, a șoptit ea. Te rog, nu spune nimănui.

— De ce faceți asta? De ce pretindeți?

S-a uitat în jur. Parcul era aproape gol la ora aia.

— Îți spun, dar promite-mi că nu spui mai departe.

— Promit.

Și-a dat jos ochelarii. Avea ochi căprui, frumoși, perfect sănătoși.

— Mă numesc Elena. Acum cinci ani, eram medic oftalmolog. Aveam cabinet privat, familie, tot ce-mi doream.

— Ce s-a întâmplat?

— Fiica mea de șaisprezece ani a fost violată și ucisă. Criminalul era fiul unui interlop cunoscut. L-am văzut. L-am văzut clar în noaptea aia, când a fugit din casa noastră. L-am recunoscut perfect.

Mi s-a făcut pielea găină de găscan.

— Și apoi?

— Am depus mărturie. Am fost martor principal. Și cu două zile înainte de proces, am primit vizita unor „prieteni" ai familiei lui. Ori devin oarbă și nu mai pot identifica pe nimeni, ori mor și soțul meu și fiul meu de doisprezece ani.

— Dumnezeule...

— Am ales să „orbesc". Am declarat în instanță că nu mai văd, că boala mi-a afectat vederea brusc. Cazul a fost închis din lipsă de probe. Criminalul e liber.

— Dar de ce continuați? Han mai trecut cinci ani.

Elena și-a pus la loc ochelarii.

— Pentru că-l aștept. Vine aici uneori. Se plimbă prin parc cu noua lui iubită. Trece pe lângă mine și râde. „Uite orba care nu m-a putut identifica", îi spune ei. Nu știe că-l văd. Că-l urmăresc. Că adun dovezi.

— Ce fel de dovezi?

— Fotografii. Film. am o cameră minusculă în ochelari. Înregistrez tot. Și când o să am destul, când o să-l prind făcând ceva, orice, o să „îmi recapăt vederea miraculos". Și o să-l bag la închisoare.

— Dar poliția? Nu puteți merge acum?

— Cu ce dovadă? Că am mințit în instanță? Că am făcut mărturie falsă? Aș intra eu la închisoare, nu el.

În momentul ăla, un cuplu tânăr a intrat în parc. Bărbatul era înalt, brunet, arrogant. Elena s-a încordat.

— E el, a șoptit. Nu te uita. Nu te uita direct la el.

Cuplul s-a apropiat. Au trecut chiar pe lângă noi.

— Uite, iubito, a spus el râzând. Orbetica. Încă vine aici, sărmana. Probabil speră să-și recapete vederea.

Fata a chicotit.

— E adevărat ce se spune? Că din cauza ei ai avut probleme?

— Ea? a râs el dispreţuitor. Nu poate identifica nici măcar porumbeii pe care-i hrănește. Nu-i așa, doamna Elena?

Elena a rămas nemișcată, continuând să arunce firimituri.

— Hai să mergem, a spus el. Mă plictisește parcul ăsta.

După ce au plecat, Elena tremura toată.

— L-ai auzit? Recunoaște. De fiecare dată recunoaște câte ceva.

— Și camera?

— A înregistrat tot. Mai am nevoie de câteva înregistrări. Câteva mărturisiri mascate în batjocură. Și apoi...

— Și apoi?

— Apoi, într-o zi, o să fac ceea ce n-am putut acum cinci ani. O să-l trimit la închisoare pentru ce i-a făcut Mihaelei mele.

Am continuat să vin în parc. Să alerg pe lângă banca ei. Uneori îi aduceam cafea. Alteori doar treceam și o salutam.

Luna trecută, Elena nu mai era pe bancă. În loc, era o vază cu flori și un bilet: „Pentru doamna oarbă care vedea totul."

Am sunat-o pe prietena mea jurnalistă.

— Știi ceva despre un caz recent cu fiul lui Mărăcine?

— Da! Incredibil! O femeie oarbă și-a recăpătat vederea și l-a identificat pentru o crimă de acum cinci ani. Avea înregistrări video cu el mărturisind. L-au condamnat la douăzeci și cinci de ani!

— Și femeia?

— Elena Georgescu. Fostă oftalmolog. Acum e sub protecția martorilor. Familia criminalului a pus recompensă pe capul ei.

Azi am trecut din nou prin Cișmigiu. Pe banca Elenei stătea altcineva. Dar porumbeii încă veneau în același loc, așteptând firimiturile.

I-am hrănit eu. Pentru Elena. Pentru Mihaela. Pentru dreptatea care uneori trebuie să aștepte, să se prefacă, să îndure, dar până la urmă învinge.

Pe biletul de sub vază mai scria ceva ce nu observasem prima dată: „Răbdarea e arma celor care par învinși. – E.G."

Elena văzuse tot. Și până la urmă, toți au văzut adevărul.