$$_

 Șoferul de autobuz de pe linia 336 oprește ilegal în fiecare zi la kilometrul 7 pentru exact două minute. Azi am aflat de ce.

Fac naveta asta de șase luni, de când m-am mutat în Voluntari. Același șofer, Nea Gheorghe, aceeași oră, același traseu. Și în fiecare zi, la kilometrul 7, unde nu e nicio stație, oprește.

Prima dată am crezut că e o defecțiune. A doua oară, că așteaptă pe cineva. După o lună, am înțeles că e un ritual.

Azi dimineața, când a oprit, o femeie din spate s-a enervat.

— Iar oprim aiurea? De ce nu mergeți normal?

Nea Gheorghe s-a ridicat și s-a întors spre noi. Pentru prima dată în șase luni, l-am văzut vorbind pasagerilor.

— Opresc aici pentru fiica mea, a spus el simplu.

— Păi să vină la stație ca toți oamenii! a continuat femeia.

— Nu poate veni la stație, doamnă. E moartă de trei ani.

S-a lăsat tăcerea în autobuz.

— Aici a murit, a continuat el. Kilometrul 7. Avea șaptesprezece ani și se grăbea la școală. A coborât între stații, cum fac mulți. Doar că ea a coborât direct în fața unei mașini.

Femeia s-a așezat înapoi, rușinată.

— Opresc două minute. Un minut pentru cum era. Un minut pentru cum ar fi fost azi.

— Îmi pare rău, am spus eu din primul rând. Nu știam.

— Normal că nu știați. Nu vorbesc despre asta. Dar azi... azi ar fi împlinit douăzeci de ani.

S-a așezat înapoi la volan și a pornit motorul. După câțiva metri, a oprit brusc. O bătrână făcea semne disperate de pe marginea drumului.

— Mulțumesc că ați oprit! a spus ea gâfâind. Știu că nu e stație, dar nu mai pot merge până la cealaltă.

— Urcați, a spus Nea Gheorghe.

Bătrâna s-a așezat lângă mine. Mirosea a medicamente și levănțică.

— În fiecare joi merg la cimitir, mi-a șoptit. La soțul meu. Și mereu mă ia acest domn, deși nu e stație.

— E om bun, am spus eu.

— E om care știe ce înseamnă pierderea, a corectat ea.

La următoarea oprire au urcat doi controlori. Au început să verifice biletele. Când au ajuns la bătrână, ea s-a albit.

— Mi-am uitat portofelul acasă, a șoptit.

— Bilet sau amendă, a spus controlorul.

— Vă rog, merg la cimitir. Sunt pensionară...

— Amendă. Acte!

Nea Gheorghe a oprit autobuzul și a venit spre noi.

— E cu mine, a spus el.

— Cum adică e cu tine? a întrebat controlorul.

— E mama unei eleve pe care o duceam la școală. Acum o duc la cimitir.

— Nu merge așa, nea Gheorghe. Ori are bilet, ori amendă.

— Atunci dă-mi mie amendă.

— Pentru ce?

— Pentru că opresc ilegal la kilometrul 7. În fiecare zi. De trei ani.

Controlorii s-au uitat unul la altul.

— De ce oprești acolo?

— Pentru că acolo mi-a murit fiica. Și pentru că dacă aș fi oprit atunci când mi-a făcut semn, între stații, ar fi trăit. Dar i-am explicat că nu e stație oficială. Că sunt reguli. Și ea a coborât la următoarea și s-a întors pe jos. Și a murit.

— Nea Gheorghe, nu trebuie să...

— Ba da, trebuie. Amendează-mă pentru oprire ilegală. Sau lasă bătrâna în pace.

Un pasager s-a ridicat.

— Eu îi plătesc biletul bătrânei.

— Și eu! a spus altul.

— Și eu!

În câteva secunde, tot autobuzul oferea să plătească.

Controlorii au coborât la următoarea stație fără să dea nicio amendă.

Bătrâna plângea încet.

— De ce ați făcut asta pentru mine? l-a întrebat pe Nea Gheorghe.

— Pentru că fiica mea ar fi făcut la fel. Era genul de copil care ajuta pe toată lumea. De-aia se și grăbea în dimineața aia – ducea tema unei colege bolnave.

La cimitir, bătrâna a coborât. Înainte să plece, s-a întors.

— Cum o chema?

— Diana.

— O să aprind o lumânare și pentru ea.

— Mulțumesc.

Drumul înapoi a fost tăcut. Când am ajuns la kilometrul 7, Nea Gheorghe a oprit din nou. Dar de data asta, toți pasagerii au rămas în liniște. Doi au făcut chiar cruce.

Înainte să cobor la stația mea, m-am dus la el.

— Nea Gheorghe, poate ar trebui să cereți oficial o stație la kilometrul 7. Pentru siguranța tuturor.

— Am cerut. De trei ani cer. Știți ce mi-au spus? Că nu e rentabil. Că nu sunt destui pasageri.

— Poate dacă am face o petiție...

— Tinere, am învățat ceva în trei ani. Unele lupte le câștigi, altele le transformi în ritual. Eu opresc la kilometrul 7 nu pentru cei vii. Opresc pentru Diana. Ca să știe că tata nu a uitat. Că tata oprește de fiecare dată când cineva îi face semn. Că tata a învățat lecția.

Luna trecută, primăria a aprobat în sfârșit stația de la kilometrul 7. Se va numi „Stația Diana".

Nea Gheorghe încă oprește două minute. Un minut pentru cum era. Un minut pentru cum ar fi fost.

Și în fiecare zi, când oprește, mai mulți pasageri fac cruce și șoptesc: „Pentru Diana."

Uneori, cele mai importante lecții se învață prea târziu. Dar se învață.