$$$

 BĂTĂLIA DE LA ALESIA

Bătălia de la Alesia, din anul 52 î.Hr., a fost ultimul conflict care a hotărât dacă modul de viață roman sau cel celtic avea să domine mai departe nordul Europei. A fost punctul culminant al campaniei de 5 ani a lui Gaius Iulius Cezar de cucerire a galilor. Întregul război, precum și curajul și inteligența lui Iulius Cezar au fost făcute celebre chiar din timpul luptelor de acea bucățică genială de propagandă în folos propriu, Războaiele Galice ale lui Cezar.

În anul 60 î.Hr., trei oameni au căzut de acord să împartă controlul asupra Romei. Aceștia au fost Crassus, Pompeius și Iulius Cezar. Egali teoretic, fiecare dorea să fie primul între egali. Crassus era foarte bogat. De asemenea, se remarcase ca un general competent învingându-l pe Spartacus și a sa răscoală a sclavilor. Și Pompeius era un general remarcabil care câștigase numeroase bătălii în numele Romei. Mai tânărul Iulius Cezar avea cel mai mult nevoie să se remarce și cel mai mult de câștigat dintre toți trei.

Crassus a plecat în Siria, unde a reușit să fie omorât în timp ce pierdea două legiuni întregi în fața parților. Pompeius a stat mai mult în Roma. Era deja bogat în urma victoriilor din trecut și avea o reputație excelentă. Cezar a înțeles ocaziile și a ales să cucerească provincia cunoscută ca Gallia Narbonensis (sau Gallia Transalpina). Aceasta era, de fapt, aproape tot nordul Italiei și mare parte din coasta de sud a Franței. Această provincie i-a servit ca bază de unde și-a lansat campania de cucerire a bogatelor pământuri ale triburilor galice. Din 58 î.Hr., până la Alesia, Iulius Cezar a învins trib după trib. Nici un trib sau alianță locală nu putea rezista armatei sale de peste 50000 de legionari bine instruiți. Abia când Iulius Cezar era deja în nordul Italiei cu treburi politice au reușit galii să-și găsească un lider. Acesta a fost charismaticul Vercingetorix.

Cu ajutorul talentului său oratoric și politic, Vercingetorix a reușit să determine aproape toate triburile din Galia să-i jure credință și să se alăture revoltei. În vara aceea, conducătorul galilor a supus zeci de mii de războinici unui regim de antrenamente intense. Apoi, spre finalul toamnei, și-a condus armata împotriva garnizoanei romane de la Orléans (numită pe atunci Cenabum). Orașul a căzut, mii de romani au fost uciși, iar Cezar s-a trezit brusc cu o problemă majoră. Forța lui politică venea din renumele de cuceritor al Galiei, iar Galia arăta foarte necucerită. Mai rău, Vercingetorix era un general foarte bun și alesese Orléans pentru că orașul era principalul grânar al romanilor. Armata sa se înfrupta acum din proviziile armatei romane, iar legiunile lui Cezar se puteau aștepta la rații mai mici din acest motiv. Vercingetorix a folosit proviziile ca pe o armă pe tot parcursul rebeliunii sale, pârjolind adesea efectiv pământul ca tactică împotriva lui Cezar. Culmea, foametea avea să fie, în final, motivul capitulării sale.

Cezar s-a întors în grabă în Galia și a unit legiunile care se împrăștiaseră în bazele de iarnă. Tot restul iernii, Cezar l-a fugărit pe Vercingetorix sau a cucerit orașele care participaseră la rebeliune. După capturarea Loirei, Parisul de astăzi, armata romană a atacat cel mai bogat oraș controlat încă de triburile rebele, Provence. Vercingetorix a intuit corect intențiile lui Cezar, dar greșeala pe care a făcut-o a fost felul în care a reacționat, iar acea reacție l-a costat războiul.

Pentru a înțelege greșeala pe care a făcut-o Vercingetorix, trebuie să vedem punctele tari ale fiecăreia dintre cele două părți. Pe de o parte romanii, care aveau tehnică de luptă, erau extrem de organizați și eficienți în privința fortificațiilor și a armamentului de asediu. Individual, soldatul roman nu era vreun mare războinic. Era mai firav și mai scund decât majoritatea galilor și avea o sabie mult mai scurtă. Galii câștigau aproape orice luptă corp la corp. Dar romanii nu luptau niciodată eroic, în dueluri individuale. Luptând ca parte a legiunii romane, ei puteau înfrunta oști de două ori mai mari și tot să fie siguri de victorie.

Războinicii gali erau o rasă aparte. Ei erau războinici, nu soldați. Chiar dacă instrucția lui Vercingetorix îi făcuse mai eficienți ca armată, eroismul personal era încă foarte apreciat. Nu aveau experiența cu armamentul de asediu și, deși destul de capabili să ridice fortificații, nu prea se aruncau să le atace sau să le apere. Lucru demonstrat de numărul orașelor căzute în mâna lui Cezar în acel deceniu. Galii erau maeștri ai deplasării rapide și ai loviturilor puternice. Știind unde mergea Cezar, Vercingetorix și-a mutat armata, de două ori mai mare decât a romanilor, într-un punct strategic de-a lungul drumului spre Provence. Apoi, a făcut o mutare care i-a garantat în mare măsura înfrângerea.

Orașul Alesia era un adevărat bastion natural. Era așezat pe pante abrupte, cu râuri pe doua părți. Vercingetorix știa că romanii nu puteau trece, pur și simplu, de armata lui, pentru că i-ar fi atacat din spate în timp ce ar fi asediat Provence. Deci, dacă nu puteau trece prin spate, Vercingetorix a presupus ca vor fi nevoiți să se oprească și să ridice blocada împotriva armatei sale, așezată în probabil cea mai bună poziție defensivă din toată Galia. Ce nu a prevăzut el a fost că astfel se punea într-o situație care avantaja aproape toate punctele forte ale romanilor, neutralizând în același timp curajul și rezistența personale care îi deosebeau pe războinicii lui de inamici.

lulius Cezar a ajuns într-adevăr la Alesia, unde a găsit peste 100 000 de gali baricadați în oraș, gata să reziste oricărui atac din partea celor 60 000 de romani, forțe auxiliare și cavalerie germană. Nu putea lăsa o armată atât de mare în spatele său. Vercingetorix avusese dreptate: Cezar nu-și putea continua drumul către Provence. Era evident și că luarea cu asalt a zidurilor înalte ale Alesiei, cu aproape de două ori mai mulți apărători decât soldații săi, ar fi fost curată sinucidere.

Asa că Cezar nu a atacat. În schimb, a ordonat armatei sale să ridice un zid care să înconjoare complet orașul. Traversând două râuri și dublat de un șanț adânc de șase metri, zidul interior al lui Cezar se întindea pe o distanță de 15 kilometri și izola complet Alesia. Existau câte un turn la fiecare 35 de metri și tot felul de capcane și de obiecte ascuțite împrăștiate în fața zidului, care blocau orice atac din partea galilor. Iar legionarii romani chiar puteau săpa. În fiecare noapte își fortificau zidurile din jurul taberei cu sulițele pe care le cărau cu ei în marș. Curând, zidurile din jurul Alesiei s-au dovedit la fel de imune la orice atac precum zidurile orașului însuși.

Astfel încât galii au așteptat în van un atac roman care n-a mai venit niciodată. Baricadându-se în oraș, Vercingetorix reușise să ia o armată de teren extraordinară și să o blocheze în interiorul zidurilor romane. Transformase lupta dintr-o bătălie a săbiilor și lăncilor într-una a sapelor și târnăcoapelor. Reușise să-și pună armata sa mai mare într-o poziție de pe care era nevoită să lupte în termenii romanilor, și nimeni nu putea săpa, construi sau apăra vreun zid mai bine decât legionarii romani.

Când a devenit evident că era asediat și imposibil să scape, conducătorul galilor a trimis călăreți care să adune toți războinicii care nu erau prinși în blocada Alesiei pentru a-i elibera armata. Aceștia au ieșit chiar înainte ca primul zid să fie finalizat, dar nu înainte ca romanii să afle despre misiunea lor. Știind că era foarte posibil ca într-o zi o altă armată să apară pentru a sparge blocada din jurul Alesiei, Cezar a ordonat să mai fie construit încă un zid. Acest al doilea zid îi apăra pe romani la exterior și se întindea pe o lungime de peste 20 de kilometri. În momentul în care a ajuns a doua armată a galilor, construcția zidului se terminase. Totul s-a redus la o bătălie între zidurile romane.

Vercingetorix mai avea acum încă o problemă serioasă: în interiorul Alesiei, galii rămâneau fără alimente. Încercase deja să evacueze femeile și copiii, pe care Cezar refuzase să-i lase să treacă de zidurile lui. Așa că au murit de foame chiar sub zidurile orașului, sub ochii soților și taților lor. Galii trebuiau să spargă ambele ziduri și să elibereze armata lui Vercingetorix sau foametea singură avea să-i oblige să capituleze.

Încă 200000 de gali, mai puțin organizați, dar gata de luptă, au apărut în afara unei secțiuni a zidurilor. Romanii se aflau în fața a poate 300000 de războinici gali în interior și exterior, cu 40000 de legionari și 15 000 de auxiliari, inclusiv cei 5000 de călăreți germani. Era un raport de 6 la 1, dar romanii luptau genul lor de bătălie. Lupta s-a dat în termeni romani și între fortificații romane. Chiar și așa, confruntarea finală de la Alesia a fost crâncenă, și doar un atac de ultim moment al cavaleriei germane a salvat lucrurile.

Armata de spargere a blocadei a fost oprită, rândurile sale rupte și împrăștiate. Oamenii din Alesia au rămas blocați și înfometați. Câteva zile mai târziu, Vercingetorix personal a intrat călare în tabăra romanilor și și-a predat armata. Cei 90000 de războinici ai săi au devenit sclavi, iar celții și galii nu s-au mai ridicat niciodată împotriva stăpânirii romane.

Vercingetorix a făcut o singură greșeală în revolta sa, altfel extraordinară. Și-a blocat voluntar armata între zidurile Alesiei, într-o poziție care a avantajat calitățile romanilor și le-a anulat pe cele proprii. Dacă Cezar ar fi atacat, romanii ar fi suferit pierderi serioase, dar în război nu trebuie să presupui niciodată că inamicul va face ce vrei tu. Dacă armata de 300000 de războinici a galilor l-ar fi înfruntat pe Cezar în câmp deschis, ar fi putut foarte probabil învinge. Dacă Vercingetorix nu ar fi făcut greșeala de a-și bloca armata în Alesia, lumea de azi ar fi avut mai mulți gali și mai puțini romani în ea.