$$$

 Somn pe mărunțiș: cum săracii Londrei victoriene își cumpărau o noapte de odihnă

Londra sfârșitului de secol XIX nu însemna doar strălucirea reședințelor somptuoase, vuietul trăsurilor și doamnele elegante cu pălării împodobite. Era, totodată, un oraș în care mii de oameni luptau zi de zi pentru dreptul de a prinde următoarea noapte sub un acoperiș și nu sub ploaia rece și nemiloasă.

În Anglia târzie victoriană până și somnul devenise o marfă. Oamenii nevoiași îl cumpărau asemenea unei bucăți de pâine sau unei halbe de bere. Iar acest comerț straniu avea propriile „tarife”.

„Sicriul” de patru peni

Pentru patru peni — o sumă care astăzi pare simbolică, dar care atunci putea reprezenta câștigul unei zile pentru un hamal de stradă — omul primea dreptul de a înnopta într-un așa-numit „four-penny coffin”, adică „sicriul de patru peni”.

Acestea erau cutii lungi și înguste din lemn, în care puteai să te întinzi. Semănau cu adevărate sicrie — fără capac, dar cu margini înalte. Uneori pe fund se așternea puțină paie sau o pătură veche, însă de cele mai multe ori dormeai pe scândură goală.

Astfel de adăposturi nu erau aziluri gratuite — ci mici afaceri. Proprietarii dețineau zeci, uneori sute de asemenea „locuri de dormit” în pivnițe sau curți dosnice. Pentru un om al străzii care reușise să câștige câteva monede, era ocazia de a dormi întins și la o caldură cât de cât suportabilă.

Somn pentru doi peni — „pe funie”

Dar dacă în buzunar zornăiau doar doi bănuți? Atunci nevoiașul se îndrepta spre o așezare și mai precară — „patul pe funie” de doi peni.

Acolo nu exista pat, nici măcar o cutie. O frânghie groasă traversa încăperea la înălțimea pieptului unui om așezat pe o bancă lungă, fără spătar.

Cel ce înnopta se așeza pe bancă, se rezema cu pieptul și brațele de funie și adormea într-o poziție încovoiată. Dimineața, proprietarul adăpostului slăbea sau tăia frânghia — iar „oaspeții” se trezeau brusc, prăbușindu-se înainte.

De unde provine cuvântul „hangover”?

Uneori se spune că termenul hangover ar proveni chiar din această practică. Însă istoricii afirmă că aceasta este doar o legendă. În limba engleză, cuvântul însemna inițial „ceva rămas în suspensie, neterminat”, iar abia mai târziu a început să desemneze starea grea de după beție.

Cu toate acestea, „noaptea pe funie” amintea cu adevărat de dimineața grea după beție: brațe amorțite, dureri de spate, cap îngreunat și o senzație generală de istovire.

De ce a existat un asemenea fenomen?

La prima vedere, un astfel de „serviciu” pare întruchiparea cruzimii. Totuși, pentru mulți sărmani era o opțiune preferabilă în comparație cu somnul sub cerul liber. Londra acelor vremuri suferea de umezeală pătrunzătoare și frig, iar iarna temperatura cobora adesea sub îngheț; un om ud de ploaie risca să moară de hipotermie.

În plus, aceste adăposturi erau mai sigure decât străzile: în interior aveai mai puține șanse să fii observat de poliție, care putea aresta un om fără adăpost pentru „vagabondaj”.

Cine folosea „sicriele” și „funia”?

Clienții unor asemenea locuri nu erau doar cei condamnați la o viață pe străzi. Printre ei se numărau:

muncitori sezonieri veniți la Londra pentru a câștiga câteva monede;

marinari între două voiaje;

șomeri ce își încercau norocul la târgurile de muncă ale dimineții;

pensionari sărmani;

femei rămase fără adăpost după pierderea întreținătorului familiei.

Pentru unii era un refugiu temporar, pentru alții — un obicei de ani.

Miros, zgomot și înghesuială

Potrivit mărturiilor celor care au trăit acele vremuri, nopțile în astfel de adăposturi erau departe de odihnă. Aerul era încărcat de amestecul greu al transpirației, fumului, tutunului ieftin și îmbrăcămintei murdare. Cineva tușea, altcineva se întorcea neliniștit, iar în „adăposturile pe funie” cei ce dormeau alunecau din când în când, trezindu-și vecinii.

Și totuși, pentru mulți, aceste câteva ore de somn erau singura cale de a supraviețui nopții.

Amurgul epocii „somnului pe funie”

La începutul secolului XX, situația a început să se schimbe. Sub presiunea opiniei publice și a organizațiilor caritabile, în Londra au apărut adăposturi municipale, unde oamenii puteau înnopta gratuit, chiar dacă în încăperi comune.

Adăposturile cu funie au dispărut treptat, iar „sicriele” de patru peni au rămas în memoria colectivă ca simboluri ale sărăciei și ale realităților aspre ale epocii victoriene. Astăzi, doar fotografiile vechi și mărturiile contemporanilor mai amintesc de ele.

Ce ne spune această istorie

Povestea „somnului de doi peni” este o lecție despre cât de adâncă poate fi prăpastia socială chiar și în orașele bogate. Londra victoriană se mândrea cu progresul și puterea ei imperială, însă mii de oameni trăiau pe marginea supraviețuirii, cumpărând dreptul la câteva ore de odihnă.

Și poate că tocmai astfel de istorii ne ajută să prețuim lucrurile simple — căldura, siguranța și posibilitatea de a ne întinde la somn fără să ne întrebăm dacă ne putem permite acest lucru.

❗️ „Unele descrieri (precum detaliile exacte ale ‘somnului pe funie’ sau felul trezirii) se bazează pe reconstituiri istorice și literatură popularizată, nu pe surse primare. Dacă sunteți interesați, căutați lucrări academice dedicate istoriei sărăciei în Londra victoriană.”