$$$

 

Plinuţă, cu un chip rotund şi lipsit de expresivitate, ea coborî domol din trăsura somptuoasă. „Ea este, fata brutarului!” – şopteau glasuri mirate împrejur. Hanna nici măcar nu clipi. Venise la deschiderea Riksdagului, iar regele Suediei nu-şi desprindea privirea de la ea. În acel an 1862 nimeni nu putea pricepe taina: fiica urâtică a unui brutar devenise favorita regelui.

Cartierul sărac

În parohia Sfintei Clara din Stockholm locuiau, mai ales, meşteşugari. Hanna Styrell, născută în 1842, îşi ajuta devreme tatăl la treburile brutăriei. Privea cum aluatul se prefăcea în pâini aurii şi chifle aburinde, dar gustarea lor era cu desăvârşire interzisă.

– Pentru vânzare! – tuna tatăl cu severitate.

Hanna trăia mereu cu foamea în suflet. Creştea, iar porţiile copiilor erau tot mai firave… Dar să fure măcar o singură chiflă era de neconceput – tatăl ar fi mustrat-o aspru.

– Câştigă-ţi singură hrana, – izbucni odată Harald Styrell, – şi atunci vei mânca tot ce pofteşti.

La şcoala parohială învăţă să scrie şi să citească. Acolo „înghiţi” întreaga bibliotecă sărăcăcioasă de cărţi. Era mai isteaţă şi mai cultivată decât părinţii săi, iar munca în brutărie nu o atrăgea. La şaisprezece ani îşi adună într-un mic sac de voiaj puţinele lucruri şi părăsi casa părintească.

Doar tinereţea se încumetă la asemenea cutezanţe: Hanna bătu la uşa teatrului Odeon, abia deschis. Fata necunoscută, cu chip rotund de copil, fu primită doar pentru că acceptase orice muncă pe cel mai mic salariu. La început chiar dormea între zidurile teatrului.

– Dar nu-i lipsită de minte, – rosti odată autorul unei piese ce urma să fie jucată. – Să încercăm cu ea?

Aşa se făcu că, în mai 1859, Hanna păşi pe scenă… Juca rolul unei slujnice leneşe, parte comică, şi fu atât de convingătoare, încât sala izbucni într-un râs sănătos. Apoi o chemau în aplauze, iar succesul era de partea ei.

Romanul regal

Pe atunci Suedia era cârmuită de Carol al XV-lea, din dinastia Bernadotte. În 1850, ca moştenitor al tronului, i se alese drept soţie o prinţesă de neam ales – Luiza a Ţărilor de Jos. Spre nenorocul ei, prinţesa era lipsită de orice farmec. Ea se îndrăgosti cu ardoare de soţul său, însă acesta se străduia să-şi petreacă cât mai puţin timp alături de ea.

În 1851, Luiza îi dărui o fiică. Un an mai târziu – un fiu. Din păcate, copilul băiat nu trăi decât un an şi jumătate, iar dinastia rămase lipsită de moştenitor. Totuşi, prinţul moştenitor refuza cu îndârjire să păşească în odăile soţiei sale. Sărmană Luiza îl aştepta zadarnic…

Mai întâi, inima lui Carol fu cucerită de o domnişoară de onoare a soţiei sale. Apoi, chiar în anul urcării sale pe tron, se întâmplă să poposească la teatrul Odeon. Ce fată fermecătoare juca acolo! Nu se temea câtuşi de puţin să pară caraghioasă, ba chiar sfida prin hazul ei. Publicul izbucnea în hohote de râs, iar Carol al XV-lea râdea odată cu ei. Curând, însă, dorinţa de a o cunoaşte pe Hanna deveni irezistibilă…

Toţi socoteau că Hanna era lipsită de frumuseţe. Însă frumuseţea stă în ochii privitorului, iar regelui îi plăcuse nebuneşte această fiică de brutar, vioaie şi amuzantă. Vorbirea ei presărată cu cuvinte de mahala, izbucnirile colorate atunci când lucrurile nu mergeau bine, acea copilărească spontaneitate… Dragostea dintre rege şi Hanna se înfiripă cu repeziciune. Din odaia modestă în care locuia, fata se mută într-un conac splendid.

Hanna şi regele

Jurnaliştii au aflat degrabă de pasiunea suveranului. Cum de reuşise această fată obişnuită să-l farmece pe Carol al XV-lea? În jurul lui roiau frumuseţi din înalta societate, el însuşi era soţul unei prinţese adevărate, iar Hanna cine era?

Unii şopteau că deţinea taine de seducţie. Dar viaţa ei era ştiută de toată lumea, şi nici o dovadă nu susţinea asemenea zvonuri! Alţii socoteau că regelui îi plăceau femeile mai simple, mai puţin rafinate.

– Dacă omul mănâncă în fiecare zi prăjituri, într-o bună zi va pofti la o ciorbă simplă! – ironizau gazetele.

Hanna petrecea din ce în ce mai mult timp cu suveranul. Odată chiar se arătă la deschiderea Riksdagului, unde de obicei se adunau cei mai de seamă nobili ai Suediei! Fără îndoială, asupra ei se aţinteau priviri curioase… Nu lipseau nici ironiile. Nobimea suedeză nu voia nicidecum să o primească. Ce dacă era iubita regelui? Ea rămânea o simplă muritoare!

Curând, regele îi dărui Hannei o casă în Vantorp şi îi fixă o rentă anuală. Se ştia că avea două servitoare, un vizitiu, un valet şi o bucătăreasă. Iar în primăvara lui 1863, Hanna plecă pe neaşteptate din Suedia pentru câteva luni, stârnind zvonul că născuse un copil. După chipul ei trist, la întoarcere, se înţelese că pruncul nu supravieţuise.

Dar la 28 octombrie 1865, din iubirea regelui cu Hanna veni pe lume o fiică sănătoasă, Ellen Maria. Carol al XV-lea nu putea să o recunoască în mod oficial. Iar o femeie necăsătorită nu putea să-şi crească pruncul – cutuma nu îngăduia aşa ceva. De aceea, Ellen Maria fu încredinţată familiei surorii Hannei. Pentru ca micuţa să nu ducă lipsă de nimic, mătuşa şi unchiul ei primiră slujbe la curte, bine plătite.

„Şi totuşi, ce a găsit el la ea?” – se întrebau locuitorii Stockholmului.

Dar regele îşi adora Hanna. Îi închina chiar şi versuri:

Astfel, Hanna, să visăm tot mai des împreună şi să clădim lumea noastră mică.

Să curgă din cupe pline cântece şi versuri, căci atunci vom da dreptate iubirii pentru însăşi menirea noastră!

Viaţa senină a Hannei se frânse odată cu moartea lui Carol al XV-lea. Suveranul se îmbolnăvi pe neaşteptate în vara anului 1872 şi plecă la Aachen. Îngrijorată, iubita lui alergă într-acolo, dar pe 18 septembrie regele Suediei se stinse din viaţă. Din fericire pentru Hanna, acesta se îngrijise ca, după moartea sa, nimeni să nu-i poată răpi privilegiile dăruite.

Ofiţerul Tersmeden

Cum Carol nu avusese fii, tronul reveni fratelui său mai mic. Hanna, asemenea unei văduve, îmbrăcă straie de doliu. Nu se gândea la o nouă căsătorie; ştia că purta pentru totdeauna stigmatul legăturii nelegitime… Totuşi, în 1876 primi cererea în căsătorie a ofiţerului Adolf Tersmeden. Bărbatul, aflat la vârsta mijlocie, îi mărturisi Hannei că o iubise de multă vreme şi că va încerca să-i facă viaţa la fel de frumoasă precum în anii petrecuţi alături de răposatul suveran. Acea declaraţie duioasă, atât de neaşteptată, o făcu pe Hanna să-i ceară un răgaz de gândire.

Cel mai probabil, însingurarea o înduplecă – fiica sa îi era alături arareori, căci fusese crescută în credinţa că are alţi părinţi. Prietenii la Curte nu-şi făcuse, iar cei din vechiul ei cerc, din „trecutul de brutar”, se ruşinau de ea. Pentru oamenii din parohia Sfintei Clara devenise o fiinţă din altă lume… Şi grijuliul rege nu mai era printre vii. Aşa se face că, în decembrie 1876, Hanna păşi spre altar. Îşi petrecu restul vieţii în domeniul soţului său, care avea moşii întinse şi era moştenitor al titlului de baron. Fiica brutarului se dovedi, fără îndoială, născută sub o stea norocoasă!

În 1904, Hanna muri în braţele soţului ei. Slujitorii îşi scoteau pălăriile şi plângeau – spuneau că stăpâna lor fusese o femeie de o bunătate şi grijă rar întâlnite. Mai târziu se află că Hanna lăsase moştenire tuturor celor care o slujiseră. Crescută într-o familie săracă, ea ştia prea bine cât putea însemna, uneori, o chiflă în plus…

Ellen Maria Svensson, fiica regelui şi a Hannei, se căsători de două ori şi îşi încheie viaţa în 1931.