$$$

 Maria s-a întors de la spital cu bebelușul în brațe și cu punctele de la cezariană încă dureroase, dar primul lucru pe care l-a auzit acasă a fost Gheorghe plângându-se că nu mai are cămăși curate.

E ora șase dimineața și micuța Ana plânge de foame pentru a patra oară în această noapte. Maria se ridică cu greutate din pat, simțind cum cicatricea o ustură la fiecare mișcare. Lângă ea, Gheorghe doarme buștean, cu mâna aruncată peste față, respirând greu după ce a băut aseară cu vecinii pentru a "sărbători" venirea pe lume a copilului.

În bucătăria mică a apartamentului cu două camere din blocul comunist, Maria încălzește laptele praf cu mâinile tremurânde de oboseală. A încercat să alăpteze, dar laptele nu-i vine suficient, iar medicul i-a spus să completeze cu biberon. Cu bebelușul în brațe, stă pe scaunul din bucătărie și încearcă să-i dea să mănânce, în timp ce lacrimile îi curg pe obraz.

"Ce dracu' faci acolo că faci zgomot?", urlă Gheorghe din dormitor. "Nu vezi că încerc să dorm? Am muncit toată săptămâna!"

Maria înghite răspunsul pe care l-ar vrea să-l dea: că ea a născut în urmă cu o săptămână, că nu a dormit o noapte întreagă de atunci, că sângerează încă și că punctele o dor de nu se poate mișca normal. În schimb, își pune copilul la piept și șoptește: "Scuze, iubire. O să încerc să fiu mai încetișor."

La ora opt, când Ana adormi în sfârșit, Gheorghe iese din dormitor în chiloți și maieu, scărpinându-se pe burtă. Se uită cu reproș la bucătărie, unde în chiuvetă stau biberoanele de spălat și farfuriile de aseară.

"Nu ai spălat vasele?", întreabă el, deschizând frigiderul. "Și unde-i cafeaua? De obicei îmi faci cafea dimineața."

Doar femeile care au trecut prin primele săptămâni după naștere știu ce înseamnă cu adevărat epuizarea totală - când corpul încă se vindecă, când hormonii te fac să plângi fără motiv, când nu știi dacă e zi sau noapte pentru că viața ta se învârte doar în jurul unui bebeluș care are nevoie de tine la fiecare trei ore.

"Am fost ocupată cu Ana toată noaptea", spune Maria încet, încercând să nu-l trezească pe copil. "A plâns mult și..."

"Păi și eu ce am făcut?", o întrerupe el. "Crezi că e ușor să muncești ca să câștigi bani pentru familia asta? Tu stai acasă toată ziua, ai timp să faci treburile. Eu vin acasă obosit și vreau să găsesc totul în ordine."

Maria se uită la el și pentru prima dată de când s-au căsătorit acum doi ani realizează cu cine trăiește cu adevărat. Omul care a spus că o iubește, care a promis că va fi alături de ea în bine și în rău, stă acum în fața ei și se plânge că nu are cafea fierbinte în timp ce ea abia poate să stea în picioare.

În următoarea oră, în timp ce Gheorghe se îmbracă și pleacă la serviciu fără să întrebe cum se simte ea sau dacă are nevoie de ceva, Maria rămâne singură cu copilul și cu o casă care pare să se destrame în jurul ei. Rufele murdare se îngrămădesc în coș, podelele sunt pline de firimituri, iar în frigider nu mai e aproape nimic.

Cu Ana în port, încearcă să facă ordine prin casă. Fiecare mișcare e o tortură din cauza punctelor, dar știe că dacă nu face ea, nimeni nu va face. Seara, când Gheorghe se va întoarce, se va plânge din nou dacă va găsi casa în dezordine.

La prânz, când încearcă să mănânce o felie de pâine cu unt în picioare în bucătărie pentru că bebelușul doarme în brațele ei și se teme să-l trezească, Maria realizează că nu a mâncat ceva cald de trei zile. Stomacul o doare, capul îi e greu, dar nu are timp să se gândească la ea.

Telefonul sună. E mama ei din satul de lângă Buzău.

"Ce mai faci, măicuță? Cum e cu copilașul?"

"Bine, mamă", minte ea. "Totul e bine. Gheorghe mă ajută mult."

Nu poate să-i spună mamei adevărul. Nu poate să recunoască că bărbatul de care s-a îndrăgostit s-a transformat într-un străin egoist care consideră că paternitatea înseamnă doar să câștigi bani, iar maternitatea înseamnă să faci totul singură și să-i mulțumești și pentru asta.

Seara, când Gheorghe se întoarce de la serviciu, Ana plânge din nou. El aruncă geaca pe canapea și se uită cu nerăbdare la Maria.

"Nu poți s-o faci să tacă? Am avut o zi grea la lucru și vreau să mă odihnesc. Și de ce miroase așa urât aici? Nu ai schimbat scutecul?"

"Am schimbat-o acum zece minute", răspunde Maria, legănând copilul. "Plânge pentru că îi ies dințișorii."

"La trei săptămâni?" râde el batjocoritor. "Inventezi. Pur și simplu nu știi să ai grijă de ea. Ia să-mi faci de mâncare că mor de foame."

În acea seară, în timp ce Gheorghe se uită la fotbal și bea bere, Maria stă în bucătărie și gătește cu copilul în brațe. Lacrimile îi cad în mâncarea pe care o pregătește pentru el, în timp ce se întreabă cum a ajuns să trăiască așa.

Se gândește la cuplurile pe care le cunoaște, la prietenele ei care au spus că soții lor s-au schimbat complet după ce au devenit tați. Unii în bine - devenind mai grijulii, mai responsabili. Alții, ca Gheorghe, s-au transformat în copii mari care consideră că nevasta ar trebui să fie mama lor, soția lor și menajera lor, toate în același timp.

"Mâine am chef să ies cu băieții", strigă el de pe canapea. "Tu te descurci cu copilul, nu-i așa? E treaba ta, oricum."

În noaptea aceea, când Ana doarme în sfârșit și Gheorghe sforăie în dormitor, Maria stă în bucătărie și scrie o scrisoare către ea însăși - către femeia care era înainte să devină mamă. Îi cere iertare pentru că a acceptat să fie tratată așa, îi promite că va găsi puterea să schimbe ceva.

Pentru că în acea bucătărie mică și rece, cu un bebeluș de trei săptămâni și un soț care se comporta ca un copil răsfățat, Maria a înțeles că maternitatea nu înseamnă doar să crești un copil. Înseamnă și să-ți descoperi propria forță, să înveți să te aperi și să nu accepți să fii tratată ca o slugă în propria casă.

A doua zi, când Gheorghe a plecat la serviciu, Maria a sunat-o pe mama ei și i-a spus adevărul. Pentru prima dată după naștere, a plâns cu adevărat - nu de oboseală sau durere, ci de ușurare că în sfârșit a recunoscut că nu e normal să fie singură în așa ceva.