$$$

 La paisprezece ani, Ioana știe să facă sarmale mai bine decât colegele ei știu să se machieze, pentru că de când mama are cancer, ea e cea care ține casa în picioare.

E șase dimineața și Ioana se trezește la primul sunet al ceasului. În camera alăturată, mama doarme după o noapte grea - aseară a fost din nou la chimioterapie și medicamentele o fac să aibă greți și amețeli. Ioana își pune șorțul peste uniforma de școală și începe rutina: face micul dejun pentru ea și pentru tata, pune rufele la spălat, verifică dacă mama are nevoie de ceva.

"Ioana, dragă, nu trebuia să te trezești așa devreme", șoptește Maria din pat când o aude pe fiică mișcându-se prin bucătărie. La patruzeci și doi de ani, cancerul la sân o bătrânește cu fiecare zi care trece. Operația de acum șase luni, urmat de luni de chimioterapie, au lăsat-o slăbită, fără energie pentru treburile casei.

"Nu-i nimic, mami. Îți fac un ceai cu miere și apoi plec la școală", răspunde Ioana cu vocea aceea matură pe care a dobândit-o în ultimul an. Nu mai sună a copil de paisprezece ani. Sună a adult care a învățat prea repede că viața poate să se schimbe peste noapte.

Doar copiii care au fost nevoiți să devină adulți înainte de vreme știu ce înseamnă să-ți sacrifici adolescența pentru a avea grijă de familia ta, să îți asumi responsabilități care nu îți aparțin de drept, să înveți să fii puternic când toți de vârsta ta încă se joacă de-a viața.

La școală, în timp ce colegele ei discută despre ultima emisiune TV sau despre băiatul care le place, Ioana calculează în minte lista de cumpărături pentru săptămâna următoare. Știe exact cât costă medicamentele mamei, știe când trebuie să facă programare la medic, știe care alimente nu o deranjează pe mama după chimio.

"Ioana, nu vii la Mall cu noi azi după școală?", o întreabă Andra, cea mai bună prietenă a ei. "Au reduceri la H&M și mama mi-a dat bani să-mi cumpăr ceva."

"Nu pot", răspunde Ioana, cum răspunde de fiecare dată când e invitată undeva. "Am treabă acasă." Nu spune niciodată ce treabă - să spele vasele, să facă cumpărăturile, să gătească cina, să dea medicamentele mamei la ore fixe. Nu pentru că s-ar rușina, ci pentru că știe că prietenele ei nu ar înțelege.

La două ore după școală, Ioana e acasă. Mama stă în fotoliul din sufragerie, învelită în plapumă, uitându-se la televizor fără să vadă cu adevărat ce dă acolo. Medicamentele o fac să fie mereu obosită, confuză, absentă.

"Cum a fost la școală, draga mea?", întreabă Maria, încercând să se concentreze asupra fiicei ei.

"Bine, mami. Am luat 10 la matematică", răspunde Ioana, deschizând frigiderul să vadă ce poate găti pentru cină. Știe că mama nu va mânca mult - chimioterapia îi afectează pofta de mâncare - dar trebuie să încerce să o hrănească cu orice preț.

Pe masă, lângă medicamentele mamei, stă agenda în care Ioana și-a notat toate programările medicale, toate tratamentele, toate recomandările doctorilor. La paisprezece ani, ea știe mai multe despre cancer decât majoritatea adulților. Cunoaște efectele secundare ale fiecărui medicament, știe când să cheme salvarea, știe cum să îi facă mamei masaj când o dor oasele.

Seara, când tata se întoarce de la serviciu, obosit și îngrijorat, găsește masa pusă, casa curată și mama îngrijită. "Ești un înger, Ioana", îi spune el, îmbrățișând-o. Dar ea vede în ochii lui aceeași oboseală pe care o simte și ea - oboseala de a trăi în permanență cu frica că mama ar putea să se înrăutățească.

În weekend, în timp ce colegele ei merg la petreceri sau se întâlnesc cu băieții, Ioana învață rețete noi de mâncare de pe internet, caută informații despre alimentația pentru bolnavii de cancer, citește pe forumuri despre cum să îngrijești pe cineva care face chimioterapie. La paisprezece ani, știe să facă supă de pui ca o bunică, să prepare smoothie-uri nutritive, să administreze medicamente la ore exacte.

"Îmi pare rău că nu poți să te bucuri de vârsta ta din cauza mea", îi spune mama într-o seară când e mai lucidă. Lacrimile îi curg pe obrajii subțiați de boală.

"Nu spune așa, mami", răspunde Ioana, ștergându-i lacrimile. "Eu sunt bine. Și tu o să fii bine. Doctorul a spus că răspunzi bine la tratament."

Minte. Doctorul nu a spus nimic despre răspunsul la tratament. Ioana a învățat să mintă cu știință pentru a o proteja pe mama de propriile ei frici. A învățat să fie tare pentru două persoane.

La școală, profesorii observă că Ioana a devenit mai retrasă, că nu se mai implică în activitățile extrașcolare, că pare mereu obosită. Dar notele ei rămân excelente - pentru că știe că educația e singura ei șansă la un viitor mai bun, singura modalitate prin care poate să o ajute cu adevărat pe mama când va fi mare.

Într-o noapte, când mama are febră mare și vomită din cauza medicamentelor, Ioana stă cu ea până dimineața, îi schimbă prosoapele reci de pe frunte, o ajută să bea apă cu linguriță, o mângâie pe păr până adormi. A doua zi merge la școală cu ochii roșii de oboseală, dar nu se plânge nimănui.

"De ce nu vorbești cu consilierul școlar?", o întreabă învățătoarea de română, care observase că ceva nu e în regulă. "Poate te poate ajuta cu ceva."

Dar Ioana știe că nimeni nu o poate ajuta cu adevărat. Nu există consilier care să poată vindeca cancerul mamei sau să îi redea copilăria furată de boală. Există doar ea, familia ei și lupta zilnică de a supraviețui cu demnitate.

Când colegele ei se plâng că părinții nu le cumpără telefonul ultimul model sau că nu le lasă să iasă până târziu, Ioana tace și zâmbește. Pentru că ea a învățat că sănătatea e singura bogăție care contează cu adevărat, că timpul petrecut cu cei dragi e mai prețios decât orice obiect material, că uneori viața îți cere să crești mai repede decât ai vrea.

La paisprezece ani, Ioana știe să îngrijească un bolnav, să gestioneze o criză medicală, să țină evidența medicamentelor și să ofere sprijin emoțional unui adult speriat. Nu pentru că ar fi vrut să învețe aceste lucruri, ci pentru că viața a hotărât că e rândul ei să fie puternică.

Într-o seară, când mama doarme liniștită pentru prima dată în săptămâni, Ioana se uită în oglindă și vede o fată care arată ca adolescentele din clasa ei, dar cu ochii unui adult care a văzut prea multe. Își promite că, indiferent cât de greu va fi, va continua să fie puternică. Pentru mama, pentru familia ei, și pentru fata de paisprezece ani care speră că într-o zi va putea să-și trăiască din nou vârsta.