$$$

 

— „Promit că îți va fi foarte rușine”, spunea bărbatul, „gândește-te bine la asta.”

Însă fata își făcuse deja alegerea. Desigur, îi era emoționant, căci urma să pozeze pentru pictor. Dar tocmai această perspectivă îi trezea un viu interes. Când Auguste Renoir i-a propus Alinei să-i fie model, nu avea nici cea mai vagă idee că întâlnise femeia centrală a vieții sale. Fetița brutarului, spre marele lui uimire, avea să-i devină destinul.

Când Alinei i s-au împlinit cincisprezece luni, tatăl ei și-a părăsit familia și a plecat în Canada. În august 1860 s-a aflat că acumulase datorii imense, așa că și-a descărcat pur și simplu responsabilitatea asupra soției. Săraca Émilie Charigot a trebuit să se descurce cu creditorii: a vândut casa, câteva bijuterii și lingurițe de argint. Și a rămas pe drumuri, fără niciun bănuț în buzunar. A fost nevoită să se adăpostească la rude, care nu uitau să-i amintească că Émilie și Aline locuiesc la ei doar din milă.

— „Am găsit un loc de muncă, dar este departe de aici”, spuse odată Émilie, privind cu tristețe fetița. „Îți voi trimite bani ca să fii hrănită și îmbrăcată.”

S-au îmbrățișat, iar Émilie a părăsit mica localitate Essoua. De atunci, fetița nu a mai avut niciun protector.

Mătușa Victorina și unchiul Claude, fără nicio jenă, și-au folosit nepoata. Ea lucra la ei ca menajeră și ajutor de bucătărie, ducea scrisori la poștă și spăla podelele. Când mama îi trimitea bani Alinei, nimeni nu ținea socoteala. Mai târziu, fetița a aflat că „familia” cheltuia pe sine aproape jumătate din sumă. Pentru Aline rămâneau doar firimituri. De aceea, mereu purta rochițe peticite și pantofi modesti.

Totuși, Émilie a reușit să se asigure că Aline a fost înscrisă într-o școală catolică respectabilă. Și acolo, orfană fiind în ciuda părinților vii, s-a remarcat cu adevărat! Era o fetiță inteligentă, silitoare și de o blândețe admirabilă. Profesorii o adorau, iar colegele nu îndrăzneau să râdă de hainele ei ponosite.

Problema era că Aline creștea repede. Fustele și bluzele deveneau prea mici, așa că trebuia să se cumpere altele noi. Iar mătușa refuza să cheltuiască bani în plus!

„Este prea grasă”, scria Victorina către Émilie, „cu această fetiță trebuie făcut ceva!”

De fapt, fata nu mânca prea mult — tot din vina rudelor. Nu era surprinzător că, la fiecare ocazie, încerca să prindă o bucățică în plus. Visul de a lua o masă îmbelșugată, cu feluri delicioase, devenise pentru ea cea mai mare dorință. Mătușa se înfuria și amenința dacă descoperea că Aline luase un biscuit în plus.

Când mama Alinei s-a mutat la Paris, stabilindu-se în apropierea Pieței Pigalle, rudele au înțeles rapid: era momentul să scape de fetița mereu flămândă. Dacă Émilie se afla în capitală, înseamnă că lucrurile mergeau mai bine. Astfel că, la sfârșitul anului școlar, Alinei i s-a spus: este suficient de mare ca să trăiască pe cont propriu. A învățat ceea ce trebuia, știe să coasă, deci poate să-și împacheteze lucrurile.

Unde altundeva putea merge Aline? Evident, la mama ei. Nu se temea de muncă și nu avea de gând să lenevească. Dacă era nevoie de efort, era gata să-l depună! În sfârșit, nimeni nu o va mai mustra…

La început, Émilie a angajat-o pe Aline ca spălătoreasă. Era cea mai modestă și mai prost plătită slujbă, cu muncă extrem de grea. Când spatele fetei aproape nu se mai putea întinde, iar mâinile îi erau sfâșiate până la carne, mama și-a pus mâinile în cap. Nu se putea să chinui un copil de cincisprezece ani în asemenea fel. Ea a verificat personal cât de pricepută era Aline la cusut și apoi a negociat ca fiica ei să fie angajată în aceeași atelier unde lucra și ea. În același timp, una dintre prietenele Émiliei i-a sugerat că există un mic post într-o cafenea de lapte de pe strada Saint-Georges. De ce să nu lucreze Aline acolo o zi-două pe săptămână?

Această cafenea avea să-i schimbe viața Alinei pentru totdeauna. Pentru că într-o zi au intrat acolo trei prieteni pictori. Și unul dintre ei, Auguste Renoir, și-a îndreptat imediat privirea asupra frumoasei chelnerițe.

— „Am nevoie de un model”, spuse direct el. „Dar această muncă are și dezavantaje.”

Obrajorii Alinei se înroșiseră ca două felinare. I se putea plăti mai mult decât în cafenea, dar trebuia să facă unele compromisuri. De pildă, urma să-și expună trupul fără rezerve. Munca nu era deloc ușoară, îi va fi foarte rușine, dar în schimb va intra în istorie!

Mai târziu, Renoir mărturisea că Aline se diferenția de celelalte modele. Altele erau femei cu experiență, care îl priveau cu provocare. Dar Aline… avea în ea o copilărie emoționantă, blândețe și jucăușenie, asemenea unui pisoi mic. „Întotdeauna îți venea să o mângâi”, spunea pictorul.

Mama a certat-o la început pe Aline. Dar ea era convinsă că acționa corect. În plus, acest om, cu douăzeci de ani mai în vârstă, îi făcuse o impresie atât de puternică…

Munca în atelier dura ore întregi. Émilie a cerut să i se arate cum se desfășoară totul. Se aștepta ca locuința pictorului să fie un haos, dar a fost surprinsă să descopere o atmosferă modestă și ordonată.

— „Pierzi timpul aici degeaba”, îi spuse fiicei, „ești frumoasă, poți face o carieră mult mai bună!”

Renoir zâmbea. Îi stârnea amuzament naturalețea Émiliei, în același timp înțelegând că se îngrijora pentru fiica ei. Totuși, ca „partidă”, Renoir nu era deloc de neglijat: începea să câștige sume considerabile din lucrările sale…

Aline a continuat să locuiască cu mama, deși petrecea tot mai mult timp în atelier. Chipul ei a început să apară pe numeroase pânze ale lui Renoir, ceea ce stârnea curiozitatea prietenilor săi. Dar pictorul nega că s-ar fi îndrăgostit de model. Chiar și atunci când ea i-a spus că așteaptă un copil, pentru toți ceilalți rămânea misterul pictorului.

În 1885, Aline a născut primul copil, Pierre. Atunci s-a mutat împreună cu micuțul pe strada Houdon, unde Renoir le închiriase un apartament. El nu se grăbea să se căsătorească, considerând că este mai atrăgător pentru clienți fiind necăsătorit. Nici Aline nu insista: avea destule griji cu copilul, în plus învăța limba engleză și luase un profesor de pian… Îi plăcea mereu să învețe!

Renoir era uimit de transformarea care avea loc în interiorul său: se adâncea brusc într-o lume de fericire absolută și o transpunea fără rezerve în picturile sale. Da, uneori banii erau puțini (acum erau trei persoane de întreținut!), dar avea iubire, un fiu și un cămin cald și primitor… Nu e de mirare că tablourile din acea perioadă ale lui Renoir sunt atât de luminoase și delicate!

Apoi a venit oferta de a prezenta lucrările în SUA. Colecționarul Durand-Ruel intenționa să expună în Statele Unite cele mai bune pânze ale artiștilor francezi, iar succesul a fost strălucit. În America au fost vândute mai multe lucrări, iar sumele obținute au depășit de câteva ori estimările inițiale. Familia lui Auguste Renoir a avut din nou stabilitate financiară.

Fericirea a fost zguduită abia spre sfârșitul anului 1888, când Renoir s-a îmbolnăvit grav. Aline nu se despărțea de el, având grijă personal de sănătatea lui, fără să se bazeze pe menajere. Conștient de fragilitatea vieții sale, Renoir a luat o decizie importantă: era timpul să se căsătorească cu Aline. Ea trebuia să dobândească statutul de soție, căci totul se putea întâmpla. Renoir simțea că este obligat să aibă grijă de soție și de fiu.

Doamna Renoir îl readuse pe soțul ei iubit dintr-o stare extrem de gravă. Auguste și-a redobândit pofta de viață, și-a reluat creația, mergea din nou la ședințele în aer liber. Au venit pe lume încă doi fii – Jean și Claude. Aline împărtășea acum succesul soțului său în mod deplin, fără nicio reținere. Ea apărea cu mândrie la expozițiile personale ale lui Renoir, deși mulți dintre prietenii acestuia o priveau cu răceală.

Li se părea prea simplă, prea greoaie… Credeau că lângă un geniu trebuie să fie o silfidă delicată. Iar Renoir râdea în fața lor.

— „Nu există nimeni pe lume mai bună decât Aline!”

Acum își puteau permite o casă cu trei etaje și servitori. Aline învățase să se îmbrace cu gust în rochii scumpe. Mai mult, putea savura mâncăruri rafinate, la care mai înainte doar visa! Din păcate, uneori nu avea măsură. Auguste îi reproșa cu blândețe: „Ar trebui să nu te îndopi atât cu deserturi! Nu e prea sănătos!” Și ea zâmbea jucăuș, dar tot nu se putea desprinde de farfurie…

Grija pentru copii era încredințată unei guvernante, dar Renoir se bucura să petreacă timp cu fii săi. El le citea personal poveștile lui Andersen, iar când plecau împreună cu Aline la teatru, se întorceau între acte acasă – ca să vadă copiii și să se asigure că totul este în regulă.

Renoir se îmbolnăvea tot mai des, așa că familia a instituit o tradiție: iarna plecau în sud. Acolo se adunau rudele, veneau prieteni, și toată această companie gălăgioasă îl încânta nespus pe pictor și pe muza sa. Simțeau că sunt cu adevărat fericiți.

Reumatismul îi complicase viața lui Auguste, iar mai târziu a început să vadă prost cu un ochi. Avea nevoie de mai multă liniște, din păcate. Astfel, în Cannes au cumpărat rapid domeniul „Colette”, cu două hectare și jumătate de pământ. Casă mare, atelier separat, grădini și răcoarea salvatoare în zilele toride – toate acestea erau necesare pentru ca Renoir să poată crea, rămânând în același timp aproape de familie. Copiii erau inițial la pension, dar mai târziu au fost retrași și au fost angajați profesori particulari. Aceasta a fost dorința lui Pierre și Jean, foarte atașați de tatăl lor.

Când a început Primul Război Mondial, fiii mai mari au fost încorporați primii. Amândoi au fost răniți aproape simultan. Aline cutremura spitalele, deși ea însăși era foarte bolnavă la acea vreme. Ascundea adevărul de soț și i l-a mărturisit abia atunci când era prea târziu: suferea de o formă periculoasă de diabet. Grija pentru copii i-a subminat sănătatea.

În zadar Renoir o îndemna să nu se neliniștească atât de mult. Ea s-a prăbușit la începutul verii anului 1915 și a murit pe 27 iunie.

Renoir a supraviețuit Alinei doar patru ani. Înainte de moarte, a realizat o copie micșorată a unui tablou în care era înfățișată soția sa adorată împreună cu micuțul Pierre. Privindu-i chipul, își amintea din nou cât de fericiți fuseseră. Și de fiecare dată un zâmbet visător îi trecea pe buze. Fiica brutăreului, simpla croitoreasă și cea mai iubită femeie din lume – nu era oare aceasta esența pentru care merita să trăiască?

Notă: întreg materialul este ilustrat cu picturile lui Auguste Renoir.

Autor: Nika Marsh