$$$

 

Nimeni nu se aștepta ca un conflict banal din autobuz să se transforme într-o lecție de viață care i-a marcat pe toți pasagerii

Linia 41 spre Piața Obor. Ora 17:30, aglomerația de după-amiază când Bucureștiul pare să se sufle în autobuzele RATB. Vagonul îngrămădit miroase a parfum ieftin, cafea răcită și oboseala unei zile lungi de muncă.

La geamul din dreapta, un tânăr de vreo douăzeci și ceva de ani stă relaxat pe scaunul de lângă fereastră. Căști în urechi, blugi și un hanorac simplu. Privirea îi alunecă peste clădirile care trec pe lângă autobuz, pierdut în muzica lui.

Oprirea de la Ștefan cel Mare. Ușile se deschid cu un zgomot metalic familiar, iar un val de pasageri noi urcă grăbiti. Printre ei, o femeie de vreo cincizeci de ani. Palton elegant de culoare bej, pantofi cu toc, geanta de piele scumpă. Aer de importanță și nerăbdare pe chip.

Se oprește în dreptul tânărului și îl măsoară din priviri. El nu observă, absorbit de muzică. Femeia bate din toc de câteva ori, apoi își râcâie glasul.

— Scuzați-mă!

Tânărul scoate o căștească din ureche și se uită la ea politicos.

— Da?

— Nu vă deranjează să vă dați la o parte puțin? Vreau să ajung la geam.

— Desigur, îmi pare rău.

Se ridică să o lase să treacă, dar în momentul în care se întoarce să se așeze din nou, femeia izbucnește:

— Nu, nu! Nu înțelegeți! Vroiam să spun... să-mi cedați locul!

Pasagerii din jur încep să se întoarcă. Conversațiile se opresc una câte una. În autobuzul bucureștean, oamenii sunt obișnuiți cu scandalurile, dar totuși se mai uită.

— Îmi pare rău, nu înțeleg, spune tânărul, confuz.

— Nu te-au învățat părinții să respecți persoanele în vârstă?! strigă femeia, ridicând vocea. Eu am cincizeci de ani, am muncit toată ziua, iar tu stai aici tolănit ca la tine acasă!

Un pensionar din spate dă din cap aprobator. Două femei de vârsta mijlocie șoptesc între ele, aruncând priviri dezaprobatoare către tânăr.

— Uite ce tineret avem azi! continuă femeia. Fără educație, fără respect! Își întind picioarele și nu le pasă de nimeni!

Doar cei care au trăit momente de judecată nedreptă înțeleg cu adevărat cât de grea poate fi o clipă când toți ochii te privesc acuzator, fără să știe povestea completă.

Tânărul rămâne tăcut câteva secunde. Apoi, fără un cuvânt, se ridică încet de pe scaun. Foarte încet. Și în mișcarea lui, pasagerii observă ceva care îi face să-și rețină respirația.

Se sprijină greu de bara de metal, ia rucsacul și scoate din el ceva ce strălucește slab în lumina autobuzului. O proteză pentru piciorul drept.

— Îmi pare rău, doamnă, spune el cu vocea tremurândă. Tocmai am ieșit de la fizioterapie. Accidentul a fost acum șase luni. Dar aveți dreptate - vă dau locul cu plăcere.

Își ridică pantalonul ușor, destul cât să se vadă partea de sus a protezei. În autobuz se face o liniște de mormânt. Femeia își duce mâna la gură, fața îi devine albă ca varul.

— Eu... eu nu știam... bâlbâie ea.

— Normal că nu știați, îi răspunde el calm. Nu toate durerile se văd. Vă rog, luați locul.

Femeia se prăbușește pe scaun, dar nu de ușurare - de rușine. Pasagerii o privesc acum pe ea cu același dispreț cu care îl priveau pe el cu câteva momente înainte.

Un bătrân din spate se ridică și îi oferă locul tânărului:

— Vino aici, băiete. La vârsta mea, pot sta în picioare.

— Nu, vă mulțumesc. Îmi face bine să stau puțin în picioare. Doctorul a spus că e bine pentru echilibru.

Femeia nu-și mai ridică privirea până la destinație. Când ajunge la stația ei, se ridică și înainte să coboare, se întoarce către tânăr:

— Îmi pare rău. Îmi pare foarte rău.

— Nu-i nimic, doamnă. Și eu am fost prost. Trebuia să explic din primul moment.

După ce coboară, un pasager îi spune tânărului:

— Ai fost prea politicos cu ea. Eu în locul tău...

— În locul meu? întrerupe tânărul zâmbind amar. Nimeni nu poate fi în locul meu. Și nici eu nu pot fi în locul ei. Poate avea și ea problemele ei pe care nu le văd.

În acea zi, autobuzul 41 spre Piața Obor a devenit pentru câteva minute o sală de clasă neașteptată. Pasagerii au coborât la stațiile lor purtând cu ei o lecție pe care n-o vor uita: că fiecare om poartă povești pe care nu le vedem, că judecata pripită poate răni mai tare decât orice proteză, și că adevărata putere stă nu în a avea dreptate, ci în a rămâne om chiar și când ceilalți uită să fie.