$$$

 Pisica sălbatică din România este de trei ori mai mare decât pisica domestică. Felis silvestris trăiește în pădurile carpatine și poate sări până la patru metri înălțime. Este atât de rară și retrasă, încât doar aproximativ 2.000 de exemplare mai supraviețuiesc.

Puțini oameni au avut vreodată șansa să zărească, fie și pentru o clipă, pisica sălbatică a pădurilor românești. Numită științific Felis silvestris, acest animal enigmatic este de aproape trei ori mai mare decât o pisică domestică, cu un corp musculos, coadă stufoasă și blană groasă, dungată subtil, perfect adaptată mediului său. Spre deosebire de verii săi domestici, pisica sălbatică este independentă, solitară și de o agilitate uimitoare. Deși seamănă oarecum cu o pisică obișnuită, are o prezență mai robustă, privire pătrunzătoare și o expresie mereu în alertă – semne clare ale unei vieți trăite în sălbăticie.

Habitatul său preferat sunt pădurile dese ale Carpaților, unde vegetația bogată, pantele abrupte și lipsa intensă a prezenței umane îi oferă un refugiu sigur. Se ascunde adesea în desișuri, sub stânci sau în scorburi, evitând orice contact cu omul. În aceste păduri umbroase, pisica sălbatică duce o viață tainică și solitară, străbătând teritorii largi în căutarea hranei sau pentru a-și apăra zona. Este un prădător discret, dar eficient, activ mai ales la apus și în zori, atunci când șansele de a fi observată sunt minime.

Dieta sa este una variată, adaptată mediului montan. Se hrănește cu rozătoare, iepuri, păsări mici și uneori chiar insecte sau reptile. Viteza, instinctul și forța o ajută să vâneze cu o precizie impresionantă. Un aspect remarcabil este abilitatea ei de a sări vertical până la patru metri – o performanță incredibilă, având în vedere dimensiunile sale. Această capacitate o ajută nu doar în vânătoare, ci și în evadarea din situații periculoase sau în deplasarea rapidă prin pădurile accidentate.

În ciuda acestor calități extraordinare, pisica sălbatică rămâne una dintre cele mai puțin văzute ființe ale faunei românești. Estimările specialiștilor indică o populație de doar aproximativ 2.000 de exemplare în toată țara. Raritatea ei nu este doar o chestiune de număr, ci și de comportament: evită oamenii, nu lasă urme evidente și trăiește în zone greu accesibile. Tocmai de aceea, este adesea confundată cu un animal mitic, o apariție fantomatică a pădurii.

De-a lungul timpului, pisica sălbatică a fost prezentă în cultura populară sub diverse forme. În unele regiuni era considerată un semn al echilibrului natural, o creatură care păzea pădurea și o ținea în armonie. Alteori, era privită cu teamă, fiind confundată cu alte animale mai periculoase. Cu toate acestea, în zonele rurale izolate, bătrânii mai păstrează povești despre „mâța cea mare din codru”, cu ochi strălucitori ca de jar, ce apărea doar atunci când pădurea era în pericol.

Astăzi, conservarea acestei specii este o urgență tăcută. Organizații de protecție a mediului, alături de autorități și parcuri naționale, încearcă să monitorizeze și să protejeze exemplarele rămase. Legile interzic vânarea sa, dar defrișările ilegale și extinderea zonelor locuite pun presiune constantă pe habitatul său. Programe de monitorizare cu camere de tip „trap” și cercetări genetice sunt în desfășurare, dar eforturile au nevoie de sprijin susținut, inclusiv din partea comunităților locale.

În ciuda pericolelor, există speranță. Atât timp cât pădurile Carpaților vor fi respectate și protejate, pisica sălbatică va putea continua să cutreiere nestingherită teritoriile sale străvechi. Fiecare exemplar care supraviețuiește este o dovadă vie a echilibrului natural, o lecție despre discreție, forță și libertate. Dacă o vom prețui cu adevărat, nu doar ca specie, ci ca simbol al sălbăticiei românești, poate într-o zi o vom vedea nu doar pe panourile din rezervații, ci în pădurea însăși – acolo unde îi este locul.