¢$$

 lubirea...dincolo de lumea noastră..

 Povestea adevărată a lui Grigore Antipa şi a Alinei - femeia care a iubit mai mult decât viața..

Grigore Antipa - omul care a clasificat vietăți, a reorganizat sistemul pescăriilor, a revoluționat muzeografia științifică și a înțeles natura ca nimeni altul. 

Dar dincolo de toate premiile, titlurile și recunoașterea europeană, a existat un singur lucru care i-a fost cu adevărat esențial: Alina.

O femeie discretă, firavă, dar cu o forță interioară care ar fi putut mişca munţii. 

O femeie care n-a cerut niciodată nimic, dar a oferit totul.

O iubire tăcută, dar uriaşă

S-au cunoscut într-o librărie din laşi, într-o după-amiază de toamnă târzie. El răsfoia un atlas zoologic,ea căuta o carte de poezii de George Coşbuc. Privirea ei caldă,uşor melancolică,I-a făcut să uite pentru o clipă toate nevertebratele lumii. 

El, timid,ea plină de viață. 

Erau opuși, dar s-au completat ca două pagini ale aceluiaşi manuscris.

N-a fost o iubire pasională ca-n romane, ci una tăcută, statornică, ca o apă adâncă. 

Ea îi aducea ceai când lucra ore în şir în laborator. 

Îi cosea manşetele rupte. 

Îi pregătea prânzul preferat borş de pește cu leuştean.

Şi-l aştepta seara,cu un zâmbet blând și o carte în poală.

El,deși rece în aparență,îi scria bilețele stângace,cu desene de broaște sau fluturi pe margini. 

„Alina, tu ești singura vietate fără clasificare,eşti iubirea mea pură."

Femeia care l-a ținut viu..

În anii grei de muncă,când Academia îl critica,când politicienii îl foloseau și-l aruncau,când bolile începeau să-l încetinească,Alina a fost acolo. 

Nu l-a judecat niciodată.

Nu i-a cerut nimic. 

A fost blândețea lui când lumea devenea aspră.

Când a fost operat,ea a dormit o săptămână pe un scaun de lemn, lângă patul lui de spital. 

„Nu plec,Grigore. Că tu eşti inima mea. Dacă tu taci,nici eu n-am ce să spun."

Sfârşitul lui, începutul sfârşitului ei..

Grigore Antipa a murit în 1944,în plin

război,într-o Românie răvășită, într-un apartament modest, cu manuscrisele aşezate în jurul lui ca niște martori ai unei vieți trăite cu scop.

Alina a fost ultima persoană care i-a şoptit ceva.

 „Te aștept la apus,dragul meu. Nu zăbovi prea mult."

După înmormântare,Alina a refuzat tot. 

A închis ferestrele. 

A acoperit oglinzile.

A păstrat doar masa de lucru a lui intactă și o cutie de scrisori primite de la el.

Nu a mai ieşit niciodată din casă. 

Nu a mai vorbit cu nimeni. 

Vecinii o vedeau doar privind pe geam,cu o ceașcă de ceai în mână și fotografia lui pe pervaz. 

A început să-i scrie scrisori în fiecare zi:

„Astăzi a plouat,Grigore și te-am simţit în fiecare picătură..."

„Am pus pe pian melodia ta preferată.

Pianul nu mai sună la fel fără respirația ta în cameră."

„Încă dorm pe partea ta de pat. Poate aşa visele tale vin la mine."

Ultima scrisoare....

Într-o dimineață rece din ianuarie 1945,Alina nu s-a mai trezit.

Au găsit-o cu capul pe biroul lui,cu o scrisoare neterminată în mână.

Pe ea scria doar atât:

„Dragul meu Grigore,nu mai știu cum e să trăiesc fără tine. Mă duc să te caut. Nu mă certa. Ți-am lăsat ceaiul cald..Alina."

Alina nu a fost pomenită niciodată în lucrările științifice. Nu are bust în fața muzeului. Nu e trecută în nici un manual. Dar iubirea ei este acolo.

Se simte în liniştea dintre exponate. În aerul blând al muzeului. În băncile din faţa acvariului, unde, uneori, o bătrână necunoscută aprinde o lumânare și spune: „Pentru Grigore și Alina....o iubire cum rar se naşte şi mai rar se scrie."

Se spune că după moarte,sufletele celor care s-au iubit cu adevărat nu se rătăcesc. 

Că nu se duc în ceruri separate. 

Că nu au nevoie de busolă,căci inima le e călăuză.

În muzeul care poartă numele lui, noaptea,când luminile se sting și oraşul adoarme,se aude uneori o melodie firavă de pian,ca un suspin vechi.

Pentru că unele povești nu se scriu cu cerneală. 

Se scriu cu suflet.

Sursa rezumatului internet

Nu puteam sa trec mai departe fără să împărtășesc cu dumneavoastră o așa frumoasă poveste de dragoste...

O dragoste adevărată...că în povești..