$$$

 In Memoriam Constantin Tănase

Lumea teatrului... Mai mult decât ceea ce vedem noi, aflați în fața televizorului sau pe scaunele din sala de spectacol. Atunci când se lasă cortina, actorii zâmbesc larg, fiind hrăniţi de aplauze; pentru a le înţelege dedicarea, nu voi ezita să scriu despre povestea unuia dintre cei mai valoroşi şi talentaţi artişti ai României.

Pe 5 iulie 1880, se năştea în Vaslui și într-o familie modestă[1] omul care va deveni o emblemă a teatrului românesc. Elev mediocru[2], actorul s-a îndepărtat, pe nesimțite, de joaca obişnuită a colegilor săi, găsind refugiu în concertele fanfarei militare şi în reprezentaţiile din Grădina „Pârjoala”[3]. Iată clipa în care hotăra să înjghebe, împreună cu câţiva colegi, o „trupă”[4]. Debutul în teatru l-a avut când pe când era elev la gimnaziu[5]. În 1896, Constantin Tănase a absolvit cele patru clase şi a încercat să dea admitere la „Liceul Militar” din Iaşi, dar, sub pretextul vizitei medicale, tânărul aspirant a fost respins în favoarea unui fiu de colonel. Cea mai mare deziluzie a vârstei adolescentine l-a transformat în „învăţătorul cu nasul mare” (pentru elevii şcolii din Poieneşti/Vaslui); aplicând o metodă originală de predare, în care muzica şi gimnastică ocupau „locuri de frunte”, era îndrăgit de comunitate, dar nu şi de autorităţi; Constantin Tanase rămânea fără loc de muncă, drept consecință ți despărțirea de Vaslui – plecare la Bucureşti, în calitatea voluntarului în Regimentul „1 Geniu”[6].

I s-a deschis drumul către notorietate... După efectuarea stagiului militar, s-a înscris la cursurile Conservatorului de Artă Dramatică[7]. În perioada studenţiei a fost atât de sărac[8] încât, pentru a-şi asigura banii de mâncare, cântase în corul bisericii şi vindea unsoare pentru copitele cailor; în loc de pingele, îşi punea cartoane în ghete; ca să facă rost de bani, s-a angajat în armată; la teatru venea îmbrăcat în militar, deoarece nu avea bani de alte haine; o vreme a fost şi plutonier în armată şi actor pe scena Teatrului „Naţional”.

A început să lucreze în teatru[9]; odată ce punea bazele trupei „Cărăbuş”[10], s-a înstăpânit tradiţia teatrului de cabaret – pe durata următorilor 20 de ani (tradiţie prezentă şi astăzi, mai ales la Teatrul de Revistă „Constantin Tanase”)[11]. Preferatul Reginei Maria şi al lui George Enescu, Constatin Tănase a reuşit să obţină faima naţională cu ajutorul talentului (înnăscut) şi cu ambiţia (re)considerării „Măriei Sale” poporul[12]. A reuşit să creeze un tip aparte de personaj, al cetăţeanului simplu, umil şi necăjit, mereu în contradicţie cu birocraţia, unic în costumul său clasic, cu pătrățele şi crizantemă la butonieră + bastonaş, fapt care l-a transformat în „purtătorul de cuvânt” al câtorva categorii sociale; va adapta scena bucureşteană condiției unui post de avangardă, înfierând greşelile din politica vremii[13]; motive (suficiente) care îl vor aduce, de multe ori, în atenţia cenzurii.

Unii[14] afirmă că moartea i s-a tras din încăpăţânarea de a spune lucrurilor pe nume. După un an de la „întoarcerea armelor” și de la invazia sovietică, Constantin Tănase încă mai juca. Se spunea că „eliberatorii” jefuiau oamenii în plină stradă, ziua în amiaza mare, somând victimele: „Davai Ceas!”/dă-mi ceasul/; într-unul din spectacolele sale, artistul a satirizat fărădelegile şi obsesia pentru ceasuri (de orice fel); după mai multe reprezentații, a fost arestat, amenințat cu moartea, i s-a ordonat să nu mai joace piesa respectivă, dar Tănase nu era ușor de intimidat; la următorul spectacol a apărut pe scenă într-un pardesiu imens, având mâinile „bandajate” cu ceasuri de mână; la apariție, spectatorii l-au aplaudat frenetic, deși actorul nu a scos niciun cuvânt; apoi și-a deschis pardesiul, scoțând la iveală un imens ceas cu pendulă; arătând către acesta, a spus doar: „El tic, eu tac, el tic, eu tac”. Două zile mai târziu, marele actor era mort... Constantin Tănase a rămas în memoria românilor (inclusiv) pentru curajosul monolog „Rău era cu «der, die, das»/ Da-i mai rău cu «davai ceas»!/ De la Nistru pân’ la Don,/ Davai ceas, davai palton!/ Davai ceas, davai moşie!/ Haraşo tovărăşie!”.

Conştient că viaţa lui avea încărcătură pentru un scenariu de film, a dorit să facă o peliculă despre aventurile trăite, de la sărăcia din Conservator până la statutul de director de teatru. În 1932, a plecat la Berlin[15] – unde s-a întâlnit cu Charlie Chaplin.

Constantin Tănase a murit, în casa din Bucureşti, pe 29 august 1945.

[1] Mama era casnică; tatăl, Ion Tănase, laborant de farmacie; fusese crescut într-un loc în care romanţele şi cântecele populare româneşti păreau înscrise codului genetic.

[2] Cu note mari la muzică şi gimnastică.

[3] Aveau loc spectacole ale unor actori precum Zaharie Burienescu şi I.D. Ionescu.

[4] Drept scenă a fost ales beciul casei, acolo unde au fost prezentate fragmente din „Meşterul Manole”, „Căpitanul Valter Mărăcineanu” şi „Constantin Brancoveanu”.

[5] Într-o vară, ajungea – la Vaslui – trupa lui Mordechai Segălescu (de limbă idiş), lipsindu-i un actor; șansa (destinul) a făcut ca Tănase să îl înlocuiască. Tatăl său îl dorea „impiegat cu şapca roşie” (la CFR).

[6] După armată, s-a înscris la şcoala de telegrafişti.

[7] Pe care le-a absolvit în 1905.

[8] Constantin Tănase avea să-şi amintească despre cea mai cruntă perioadă din viaţa lui: „Am trăit în cea mai neagră mizerie pe care şi-o poate închipui cineva”.

[9] Tot atunci (în 1917) s-a căsătorit cu Virginia Niculescu.

[10] Teatrul şi-a deschis porţile (pe 2 iulie 1919), inaugurarea a fost un adevărat eveniment. La „Cărăbuş”, marele actor va lansa carierele a numeroşi artişti (îi amintesc doar pe Maria Tănase şi Horia Şerbănescu).

[11] Care mai funcţionează la adresa de pe „Calea Victoriei” 33-35, în inima capitalei României.

[12] A reuşit, pe timpul vieții, dar şi după moarte, „să transmită un mesaj extraordinar de frumos, cald, sincer şi curat publicului”/afirma regretatul Ioan Mancaş, fost director al Muzeului Judeţean din Vaslui/.

[13] Cuplete care, odată cu trecerea timpului, au rămas „actuale” şi încărcate de semnificaţii.

Dacă pe vremea lui stârneau râsul, astăzi pot fi prilej de amară meditaţie.

Cum poate un cuplet de comedie să fie mai actual decât în

momentul apariţiei? Ce resurse ascunse a avut artistul pentru a reuși o astfel de performanţă? Sau clasa politică /aflată la putere/ reproduce din tarele des întâlnite pe vremea lui Tănase? „Ne am trezit din hibernare şi am strigat cât am putut: «Sus cutare!» «Jos cutare!» şi cu asta ce am făcut? Am dorit, cu mic, cu mare, şi am luptat, cum am ştiut, S avem nouă guvernare, şi cu asta ce am făcut?”.

[14] A fost presupunerea lansată de soţia sa... Desigur, au circulat fel de fel de „legende”: că ar fi murit din cauza unei pneumonii provocate şi agravate în mod intenţionat (pare plauzibil să fi suferit din cauza plămânilor şi din lipsa antibioticelor din anii ’45 ai secolului trecut, după ce, în iarna lui 1940, suferind de pleurezie purulentă, fusese operat de profesorii Hortolomei şi Burghele (sursa: piatza.net); la 1 mai 1945 defilase în fruntea artiştilor, după 17 august se îmbolnăvea destul de grav; că ar fi fost împuşcat; că ar fi fost „redus la tăcere chiar de legionari, dacă nu de comunişti”.

[15] Filmul s-a turnat atât în studiourile din Berlin, cât şi de la Bucureşti.