_$$

 „Nimeni nu m-a învățat să cos, știi? Am învățat pentru că a trebuit. La început nu a fost artă… a fost supraviețuire.”

M-am născut în sărăcie. Mama mea a murit când aveam doisprezece ani. Iar tatăl meu — un laș — a plecat ca și cum n-am fi însemnat nimic.

Am ajuns într-un orfelinat rece și gri, unde ecoul rugăciunilor se amesteca cu sunetul țesăturii sfâșiate. Călugărițele m-au învățat să cos.

„Ca să-ți oferim o viață decentă, Gabrielle,” îmi spuneau, arătându-mi cu degetele lor osoase bucata de material tăiată prost.

Dar eu nu voiam o viață „decentă”.

„Decentă? Ce înseamnă asta? Să fiu cuminte și curată?” am întrebat odată.

Sora Bernadette m-a privit tăios.

„Înseamnă să nu ajungi din nou în stradă,” a răspuns.

Dar în mintea mea deja ardea altceva:

Nu voiam să supraviețuiesc. Voiam să zbor.

Fiecare cusătură pe care o făceam era o declarație: Voi deveni.

Coșeam în tăcere — dar în mine țipam. Nimeni nu avea să decidă pentru mine.

Ani mai târziu, când am început să vând primele mele pălării, lumea râdea:

„O femeie cu propriul ei magazin? Ce idee absurdă.”

„Fiica unei vânzătoare ambulante crede că e creatoare de modă? Ce îndrăzneală.”

Nu aveau habar cu cine vorbeau.

Un bărbat a spus odată, cu un zâmbet arogant:

„Ai făcut asta? Dar e elegant… Am crezut că e din Paris.”

„Este,” am zâmbit. „Pentru că eu sunt Parisul. Doar că încă nu știi asta.”

Cu fiecare pălărie vândută, cu fiecare rochie croită fără să urmez regulile, m-am apropiat de femeia care visam să fiu:

Liberă. Elegantă. Fără regrete.

Fără corsete. Fără permisiune. Fără teamă.

Mi-am tăiat părul scurt când toate femeile îl purtau lung.

„Arăți ca un băiat,” mi-a spus o prietenă, îngrozită.

„Nu,” am răspuns. „Arăt ca mine.”

Și mi-a plăcut.

M-au numit rebelă, insolentă, chiar vulgară.

Dar niciodată obedientă.

Am văzut războaie care au distrus tot. Mi-am văzut magazinele închise în timpul ocupației.

I-am auzit spunând:

„Chanel s-a terminat. Timpul ei a trecut.”

Dar nu mă cunoșteau.

M-am întors la Paris când toți mă credeau istorie — și am demonstrat că mai aveam capitole de scris.

N-am fost doar un brand. Am fost o declarație.

Un strigăt de război împotriva conformismului.

Chanel Nº 5?

Da, spun că e cel mai faimos parfum din lume.

Dar adevăratul meu parfum? Mirosul lui era cel al sfidării.

„Cum miroase curajul?” m-a întrebat odată un tânăr designer.

„Ca să nu renunți niciodată,” i-am spus.

„Ca un parfum cu cicatrici.”

Și dacă aș putea să-i spun ceva fetiței care plângea în patul din orfelinat, ar fi asta:

„Nu lăsa noroiul în care te-ai născut să te împiedice să înflorești. Cele mai puternice flori cresc din ruine.”

— Coco Chanel