În frageda-mi copilărie (nu știu dacă intrasem la școală), din joacă sau cu gânduri mai serioase dar mai mult ca sigur și cu un dram de niscaiva premoniție,mi-am făcut o scurtă listă de cumpărături. Și cu creionul pe hârtie mi-am spus ceva de genul: „Când mă fac mare, sau chiar mai curând, vreau să îmi cumpăr bicicletă, pian și mașină...”
Tata nu a zis nimic... Iar mama, la rândul ei, a crezut că e o glumă de copil. Ca atare, intrând la parterul unui complex comercial, mi-a arătat o pianină, un instrument ceva mai mic și cu siguranță și mai ieftin... Vorba vine!!! Că tot costa cât vreun sfert de mașină ... Nu am spus nimic, m-am uitat mai lung și mi-am spus că probabil cu ceva economii s-ar putea lua așa ceva...
Cu bicicleta a fost ceva mai ușor. La început... În fond mulți copii își doresc bicicletă, fie si doar ca obiect de joacă. Iar ca adult nu strică o bicicletă ca mijloc de transport mai ieftin, mai economic, mai la îndemână și mai rapid la o nevoie pe distanțe scurte. Ca atare tata s-a mișcat mai rapid și mi-a cumpărat o bicicletă. Cu ceva efort, ce-i drept. Dar ce nu face un tată pentru fata lui, mai ales că eram singurul copil. Și s-a și oferit să mă învețe să merg pe ea. Până aici toate bune, dar doar până aici. Că la primul dezechilibru și la primul contact cu pământul am renunțat la ideea de bicicletă. Definitiv! Ți uite-așa bicicleta a fost tăiată de pe lista de cumpărături... ajungând la alt copil.
Mulți ani lista aceea de cumpărături a fost uitată... Definitiv? Ia să vedem...
Termin școala generală... Termin liceul.... Termin și facultatea... Și încep să lucrez... Și deși începusem să câștig primii bani, tot nu mă înduram să îmi cumpăr prea multe... Doar ce aveam neapărată nevoie, în speță cărți pe lângă cele necesare în viața de zi cu zi. Până într-o zi când am realizat că pentru documentare profesională nu se contabilizează prea mult cărțile, ci mai mult simpozioanele, cursurile, manifestările științifice... Care costau destul de mult, dacă le adunai pe rând grămadă. Așa că am avut o intuiție care s-a dovedit a fi genială: ies cu mult mai ieftin ca bani și timp dacă mut mare parte din documentația profesională, cel puțin de ochii lumii, spre universul virtual. Îmi era de ajuns un calculator conectat la internet. Zis și făcut. Calculatorul a fost cumpărat: un desktop destul de performant la vremea lui. Și m-am pus pe treabă: am început să folosesc calculatorul și internetul în folosul meu. Și deodată mi-am adus aminte de vechea lista de cumpărături din copilărie și mi-am spus râzând: „Am înlocuit pianul cu calculatorul și claviatura cu tastatura.” Și zău dacă nu este mai bine.
Din vechea lista de cumpărături rămăsese doar mașina necumpărată. Și privind în urmă, în prezent și înainte, parcă tare ar fi prins bine o mașină. Dar oricâte economii bănești mi-aș face utilizând calculatorul și mediul online, tot nu știu dacă aș fi făcut față cheltuielilor legate de o mașină.
Zicându-mi totuși că nu se știe ce aduce viitorul, mi-am spus că nu strică să învăț cum se conduce, cum funcționează și cum se întreține o mașină. Ce mare lucru... Fac școala de șoferi, iau carnetul de conducere... Învăț și ceva mecanică auto cât să nu mă fac de râs... Dar mașina tot nu mă îndur s-o cumpăr. Încă... Și încep să mă întreb la ce mi-a folosit să învăț toate lucrurile acestea despre mașini și condus. Până într-o zi când dintr-un teribilism la o vârstă puțin cam întârziată am fost pusă în situația să îmi testez îndemânarea la condus...
În urmă cu ceva ani un văr bun de-al meu s-a stabilit în Germania. Întâi a plecat el pentru a aranja treburile, apoi după ce fiul mai mare a terminat școala generală și-a luat familia cu totul. Desigur că nu a rupt legătura cu țara și cu familia rămasă aici, căci revine în țară să-i vadă pe cei rămași aici măcar la câțiva ani o dată. Și ori de câte ori reușim să vorbim mă întreabă: „Când vii și tu la noi?”
Mult timp am zis nu. Ba că e departe, ba că nu apuc, că nu am timp... Până când mi-am luat inima-n dinți si am făcut primul pas: am mers la apartamentul lui din țară, acum câțiva ani când el era în țară și eu în concediu hălăduind prin zona unde stătea el. „Ei vezi? Ai venit până aici... De acum te aștept în Germania.”
Am mai tărăgănat eu câțiva ani, dar nu am scăpat. Într-o vară mi-am călcat pe inimă și... ne-am întâlnit din nou. În Germania. Între timp mă pusesem serios pe învățat. Pe lângă condus mașina mai pusesem mâna și pe manuale de limba germană, așa că acum o rupeam binișor pe nemțește. Doar că nu eram prea obișnuită să conversez în germană. Ajunsă la el, ne-am reluat „bunele obiceiuri” din copilărie, acelea de a ne lua la harță, prietenește însă. Numai că încă nu bănuiam la ce avea să ne ducă asta.
Într-o zi mi-a spus că ar vrea să tatoneze din nou piața auto.
- De ce? l-am întrebat
- Vreau să îmi schimb mașina. Încă e bună, dar nu se știe cât mă va mai satisface. Aș vrea o Honda...
- Japoneză? Ce... Mașinile nemțești nu sunt bune?
- Vino cu mine la o prezentare auto. Ca noutate este modelul Honda Civic de vânzare. Nu știu dacă este la vânzare pe scară largă sau încă se mai testează. Dar aflu eu pe parcurs.
Am ajuns la reprezentanța auto. Una dintre ele... Aici am continuat disputa dintre noi...- Zău așa... , zic eu. Sunt frumoase, sunt performante. Nu zic nu. Dar nu ieși mai ieftin și mai avantajos cu o mașină autohtonă? Presupun că ți-ar fi mai ușor și cu piesele de schimb.
- Uite cine vorbește... Ce... Tu știi să conduci o mașină?
- Ba bine că nu... Știu...
- Pe ce punem pariu că nu faci față?
- Mă provoci... lasă că vezi tu, am bravat eu, sperând că cedează... Numai că, la insistențele lui, am răspuns provocării unui drive test împreună cu vărul meu și cu unul din reprezentanții firmei...
Zis și făcut. M-am urcat la volan cu reprezentantul firmei alături. Și am pornit la drum...
- Conduceți bine, spuse omul de lângă mine... Cred că aveți ceva înclinații pentru condus. Nu ați vrea să dați niște teste pentru noi?
- Cu plăcere, am bravat eu, zgândărită de cearta cu vărul meu. Pentru ce anume?
- Am scos de curând un nou model Honda Civic Type R. Am vrea să vedem dacă poate doborî recordul de viteză la categoria sa printr-un tur pe circuitul de la Nurburgring. Desigur veți face antrenamente înainte pentru a vă obișnui cu mașina.
M-am uitat cu coada ochiului la văru-meu. Mă cam blocasem eu, deși zâmbeam cât puteam de firesc ca să-mi ascund uimirea. Dar lui parcă îi picase fața de tot. Cum nu puteam da înapoi, am acceptat ideea.
Întorși înapoi la punctul de plecare, văru-meu m-a luat la rost. Era livid la față deja.
- Ce te-a apucat?
- Stai că nu este nimic hotărât definitiv...
După o nouă repriză de șofat, a picat bomba...
- Sunteți pilotul nostru. Dacă veniți și cu un potențial copilot, sunteți ca și prins în cursă...
Cobor din mașină aproape bulversată. De unde să iau copilot?
Mă întorc spre vărul meu fără să spun nimic deocamdată. Abia ajuns lângă el, simt că mă pocnește...
- Uită-te la cel de acolo. Parcă ar fi Ion Țiriac...
Nu ar fi fost exclus, știam că omul este împătimit al mașinilor. Mă uit într-acolo ... El era, într-adevăr.
- Doar nu vrei un autograf de la el... zisei eu oarecum în bășcălie.
- N-ar fi rău, am un coleg de muncă mare fan... zise el, scoțând o poză...
Atunci mi-a picat parcă un maldăr de fise... Am smuls poza și m-am îndreptat spre Țiriac...Si l-am abordat...
- Domnul Țiriac?
- Da!!!
- Mă bucur că v-am întâlnit aici. Sunt din România, am venit aici cu un văr. E mare fan al dumneavoastră, vă admiră de mic copil.... Aș putea obține un autograf pentru el?
- Cu plăcere... Sunteți chiar din România?
- Da.. Întâmplator am venit aici să văd dacă ar putea să își cumpere o mașină de pe aici. Am testat o mașină conducând-o puțin...
- Ați reușit să vă urcați într-o minunăție de pe aici? Aș fi vrut și eu să mă urc într-una. Doar ca să văd ce viteză poate prinde...
- Dacă doriți v-aș propune ceva. Daca acceptați... Mi s-a propus să testez o astfel de bijuterie ca pilot de viteză, dar aș avea nevoie de un copilot... Dacă aveți curajul măcar pentru antrenamente să imi fiți copilot... Apoi vedem noi...
Spre surprinderea mea, a acceptat ideea... În principiu vorbind, lucrurile erau ca și aranjate.
In fine, ajungem la fața locului. Ni se prezintă mașina ce urma a fi testată. Văzându-mă în fața faptului împlinit, știind că nu pot da înapoi, m-au năpădit emoțiile, ca să nu spun frica.
- E prima dată când fac asta, am spus...
- Fiți fără grijă, suntem cu toții alături de dumneavoastră. Ținem legătura permanent cu dumneavoastră de pe margine și vă monitorizăm din toate punctele de vedere. Vă veți putea opri de pe traseu ori de câte ori este nevoie.
Am urcat amândoi în mașină. Pentru început am făcut câteva tururi în viteză normală tocmai pentru a ne obișnui cu mașina și cu traseul. Pe măsură ce ni se dădea mâna, am mărit viteza. Ori de câte ori apărea vreo problemă sau se bănuia că ceva este în neregulă, trăgeam la boxe, verificam mașina, reglam eventualele erori și primeam indicații în plus.
În momentul în care am simțit cu toții că e momentul ca mașina să fie condusă în forță, am pornit pe traseu cu toate forțele. În câteva secunde, motorul era turat aproape la maximum. Mașina tremura parcă din toate șuruburile, așa cum tremuram și noi. Adrenalina ne pulsa prin toate vasele de sânge în tot corpul. Dar era incredibil de plăcut. Ne făcusem una cu mașina care gonea ca și cum nu mai avea contact cu pământul.
Când am coborât, ni s-a spus că asta era tot. Nu știu dacă ne-am îndeplinit obiectivul. Dar ne simțeam fericiți.
Articol scris pentru SuperBlog 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu