$$&

 GRAMATICA  - Bazica, Utila și Fundamentala, simultan:

1. Voi scrie întotdeauna "noştri" şi "voştri", cu un singur i.

2. Voi scrie întotdeauna "creează", "agreează" cu doi e.

3. Voi scrie întotdeauna "Nu fi!" cu un singur i.

4. Voi scrie verbul "a fi", cu doi i, doar la imperativ afirmativ (Fii!) şi la conjunctiv prezent (tu să fii, tu să nu fii). În rest, pe fi îl voi scrie cu un singur i: nu fi!, vei fi, poţi fi, ai fi, ai fi fost, să fi fost.

5. Voi scrie întotdeauna "eu voiam" şi nu voi folosi forma greşită "eu vroiam".

6. Voi scrie întotdeauna "mi-ar plăcea" şi nu voi folosi forma greşită "mi-ar place".

7. Pe -ţi îl voi separa de verb cu liniuţă doar dacă pot să-i adaug un "tu" … ţie / al tău: (Tu) trimite-ţi copiii (tăi) la şcoală! (Tu) pune-ţi semnătura (ta)!

8. Verbele terminate la infinitiv în -i le voi scrie cu un singur -i şi la viitor, şi la condiţional. Voi scrie întotdeauna voi fi, aş fi, pot fi; vei şti, ai şti, poţi şti; vei reuşi, ai reuşi, poţi reuşi. Sunt conştient de faptul că, în afară de verbele a pustii, a se sfii, a prii, a înmii, toate celelalte verbe terminate în -i se scriu cu un singur -i la infinitiv, viitor şi condiţional.

9. Voi scrie miniştrii, cu doi i, numai dacă miniştrii poate fi înlocuit în acelaşi context cu ministrele sau doamnele. Prin urmare, voi scrie întotdeauna ambii miniştri, ceilalţi miniştri, cei 15 miniştri ai cabinetului.

10. Voi scrie membrii, cu doi i, numai dacă membrii poate fi înlocuit în acelaşi context cu membrele. Prin urmare, voi scrie întotdeauna ambii membri, ceilalţi membri, cei 15 membri.

11. Voi scrie mândrii, cu doi i, numai dacă mândrii poate fi înlocuit în acelaşi context cu mândrele. Prin urmare, voi scrie întotdeauna "fiţi mândri!", "suntem mândri!"

12. Voi scrie întotdeauna îmi, îţi, îşi, într-un cuvânt!

13. Voi scrie întotdeauna "înşală" şi "aşază" şi nu voi folosi forma greşită "înşeală" sau "aşează"

14. Voi scrie întotdeauna vreun, vreo, într-un cuvânt!

15. Voi scrie întotdeauna "î" la început și sfârșit de cuvânt: " învață", "coborî" și "â" în interiorul cuvântului: " mâncând"!*...

(via Diana Coto ros). Respect! :)

$$$

 Poveștile de dragoste ale zilei...

Iubirile mari și complexe ale Reginei MARIA!

*Se spunea despre Reginei Maria (1875-1938), că era una dintre cele mai frumoase şi mai senzuale femei din Europa. Iubirile ilicite n-au ocolit-o deși a fost căsătorită 40 de ani cu Ferdinand. Aflându-se în Malta, insula mediteraneană scăldată de soare, alături de familia sa (tatăl său era detaşat cu o misiune din partea marinei britanice), prinţesa Maria trăieşte primii fiori ai dragostei faţă de vărul ei, George.Dar Missy, aşa cum era alintată, avea atunci doar 14 ani. Bunica sa, regina Victoria a Angliei, pusese la cale o căsătorie între cei doi. Însă mama prinţesei, Ducesa de Coburg, era împotrivă; nu dorea cu niciun preţ o căsătorie între copiii ei şi o persoană de neam englez. A convins-o pe Missy că nu trebuie să devină Regina Maria a Angliei, ci o regină în alt ţinut din Europa. Maria şi George rămân prieteni pentru toată viaţa.

„Pe vremea aceea, fetele nu cunoşteau planurile de căsătorie ale părinţilor”, scrie prinţesa Maria în „Povestea vieţii mele”. Prinţul moştenitor Ferdinand, născut pe 24 august 1865, la Sigmaringen, în sud-vestul Germaniei, locul de baştină al familiei Hohenzollern, devine soţul prinţesei în 1893, prin aranjamentul matrimonial al unei verişoare germane. Cum Ferdinand era catolic şi Maria era anglicană, se celebrează două ceremonii de căsătorie în castelul medieval de la Sigmaringen, urmate de un dejun somptuos de gală unde au participat toate feţele regeşti europene.

Îşi încep „ziua de miere” – atât le-a acordat regele Carol I – urmată de noaptea nunţii de coşmar la Krauchenwies, ca apoi, cu un tren regal, însurăţeii să se îndrepte spre România. Lui Nando, sfios şi lipsit de imaginaţie, „nu-i dădea nimic în gând pentru a face să treacă plăcut timpul unei soţii atât de copilăroase. Noaptea nunţii a fost un eşec total. Răspundeam naiv iubirii lui, dar parcă simţeam tot timpul ceva deşert şi gol; mi se părea că tot aştept ceva ce nu venea…” scria prinţesa în “Povestea vieţii mele”.

Venită dintr-o ţară unde a fost crescută într-o libertate deplină, iubind florile, animalele, viaţa în aer liber, ajunge într-o ţară, unde, cu toate tradiţiile rigide, boierimea română se bucura de o libertate a moravurilor. Cum a pus piciorul pe pământ românesc, visele de fericire conjugală s-au spulberat. De la început, regele Carol I – după ce a prezentat-o protipendadei româneşti, la un mare bal dat la palat, a avut intenţia să o izoleze de restul lumii, să o spioneze şi să o formeze ca viitoare regină. Izolată la Cotroceni de „Unchiul” în primii ani de căsătorie, ca să fie ferită de intrigile ţesute de protipendadă, Prinţesa Maria clădea, dărâma, transforma câte ceva prin curte, grădină, palat. Sub pomii înalţi a plantat un câmp de irişi și alte nenumărate flori. Zoe Cămărăşescu îşi aminteşte în memoriile sale cum prinţesa „anima locul unde se găsea cu un fel de vibraţie luminoasă ce se desprindea din toată fiinţa ei”.

După „perioada de miere”, destul de plicitisoare, a urmat o singurătate în doi, într-o căsnicie de peste 40 de ani. Nu a divorțat niciodată, dar a evadat în tainice iubiri. Avea 30 de ani şi se spunea despre ea că este una dintre cele mai frumoase şi senzuale femei din Europa. Blondă cu ochi albaştri… Căuta un om care să-i captiveze imaginaţia şi stilul, un rol pentru care soţul ei, Ferdinand, nu se potrivea deloc. 

Cei trei bărbaţi din viaţa ei au fost nişte romantici incurabili: Josh Boyle, Waldorf Astor, Barbu Ştirbey.Ştiau cum să ridice femeia în viaţa lor pe un piedestal de marmură albă, acoperit cu viţă de vie şi situat într-o poziţie impresionantă, să o facă să se simtă cea mai importantă în viaţa lor. Dacă, în tinereţe, după căsătorie, Maria a vrut dragoste şi n-a avut-o, la maturitate şi-a dorit puterea şi a avut-o. A fost foarte populară şi extrem de iubită de poporul român.

Prizonieră într-o căsătorie lipsită de dragoste, la început, prinţesa îşi aducea amanţii la palat oferindu-le slujbe (pentru ca Regele Carol să nu-şi dea seama). Nando era neputincios în faţa soţiei frumoase şi încăpăţânate, iar unul dintre motivele pentru care nu a cerut niciodată divorţul era imaginea dinastiei. Regele i-a cerut lui Nando să fie bărbatul casei, iar – când venea vorba despre aventurile soţiei -, el era ultimul care afla ceva.

În 1897, Ferdinand se îmbolnăveşte de febră tifoidă. Urmează o convalescenţă grea. „Cu faţa suptă şi galbenă ca ceara, cu găuri în obraji şi mâini ca de schelet. Mie îmi părea străin”, îi scrie prinţesa prinţului Leopold, tatăl lui Ferdinand. Prințesei i se permitea să călătorească şi evada frecvent dintre zidurile palatului Cotroceni. În felul acesta, parcă înflorea. La Moscova, Missy s-a îndrăgostit de vărul ei primar, marele duce Boris Vladimirovici, un aristocrat rus romantic şi chipeş, care o asigură că e „prima dragoste a vieţii lui”. Relaţia intimă cu ducele rus a durat cinci ani. 

În timpul unei conversații cu Regele Carol I, prinţesa i-a spus verde în faţă că îl iubea pe Boris, că dorea un divorţ, şi că, de fapt, copilul ce-l purta era a lui Boris.Naşte în Anglia, la mama sa, o fetiţă. „E un noroc că Missy a născut o fată. Un fiu născut în asemenea împrejurări ar fi fost o mare povară”, îi scrie Carol fratelului său Leopold, tatăl lui Ferdinand. Cel de-al treilea copil se naşte la Gotha, în casa mamei Mariei, va primi numele de Mărioara şi va fi alintată Mignon. Ferdinand acceptă fetiţa ca pe un copil al său. Ca lumea să nu afle despre rușinea lor.

Prințesa Maria a avut parte şi de scandaluri amoroase, iar Paulina Elisabeta Otilia Luiza (pe scurt, Regina Elisabeta sau – după pseudonimul ei literar -, Carmen Sylva) a popularizat situaţia trimiţând scrisori la toate casele regale din Europa. O descrie în fel și chip. În acelaşi timp, presa a înhăţat subiectul și s-a împărţit în două tabere; incidentul s-a amplificat, subiectul banal devenind un caz celebru în Europa. 

Fixaţia erotică pe când a devenit Regina Maria a făcut-o pe un apropiat al regelui, prinţul Barbu Ştirbey, care studiase Dreptul la Sorbona şi avea funcţie în Partidul Liberal, alături de Brătianu. (A fost căsătorit cu Nadejda.) Maria ajungea des în casa lor, unde soţia amantului ei o primea ca pe cea mai bună prietenă.

„Nadejda Știrbey sta mai mult la ţară; rar se afla între noi, în salonul Marucăi Cantacuzino. Era şi este încă tipul perfect al soţiei şi al mamei; a trăit numai pentru ei. Îmi plăcea mult să mă duc la ea. Totdeauna cânta, era veselă, era fericită, mereu în mişcare şi pătrunsă de griji duioase; umbla după treburi ici şi colo în casă, în grădină, în bucătărie… N-avea alte năzuinţi decât îndeletnicirile ei obişnuite, nu căuta împliniri greu de dobândit şi nu dorea să se înalţe pe culmi ameţitoare. Cunoştea meşteşugul de a înlătura din drumul ei orice i-ar fi putut întrista sau îngreuna viaţa – e una dintre puţinele femei pe deplin fericite ce le-am cunoscut vreodată”, scria Regina Maria în „Povestea vieţii mele” .

Nadejda Ştirbey era cumnata Marthei Bibescu, iar Martha (care nu-şi suporta cumnata) află despre iubirea tainică dintre cumnatul ei şi regină chiar din gura Reginei Maria, lucru consemnat în ale sale memorii. Şi Martha, la rândul ei, îl primea în secret pe Ferdinand la palatul de la Mogoşoaia.

Prinţesa Callimachi povesteşte în memoriile sale despre marea iubire care s-a născut între Regina Maria şi Prinţul Ştirbei, scriind că a durat toată viaţa. „Îi scria scrisori pline de farmec, omagii adresate frumuseţii ei şi bucuria i se citea printre rândurile opace în fraze curtenitoare”. „Era tot timpul în preajma ei şi se comporta ca un membru al familiei. La Cotroceni sau la Peleş prinţul avea propria lui cameră. Devenind regină, Maria n-a mai ţinut secretă relaţia, aşa că intrările şi ieşirile ei dese, în camera lui Ştirbey, se petreceau în faţa personalului palatului, fără cea mai mică reţinere şi fără protocolul la care trebuia să se supună de obicei prinţul. În câteva rânduri, domnişoara Mărceanu, camerista, i-a spus lui Buchman, un apropiat al casei regale, care a ţinut un jurnal, că are liber în acea noapte fiindcă se află acolo prinţul Ştirbey.

„O dată, întorcându-se la Pelişor, la Sinaia, la revărsatul zorilor, fiul său Carol al II-lea, a dat peste Ştirbey, care tocmai pleca, îl salută: «Bună dimineaţa, doctore!» «De ce-mi spui doctore?» îl întreabă Ştirbey. «Fiindcă la o oră aşa de matinală numai un doctor pleacă de la Pelişor», i-a replicat Carol.” (Paul d. Quinlan –„Regele Playboy”)

În public, la serate, la petreceri, Maria şi Barbu Ştirbey formau un cuplu magnific. El a fost cel care a sfătuit-o în treburile politice. „Ea era atât de frumoasă şi elegantă, el era distins. Împreună, aveau un aer seducător, grandoare şi distincţie.” 

După 30 de ani de căsnicie, între Maria şi Ferdinand se stabilise o benefică toleranţă. În public, ea se închina în faţa superiorităţii sale ca rege şi bărbat. El se pleca în faţa ei în viaţa particulară, pentru că ştia că ea înţelegea lumea mai bine decât el.

În 1922, la încoronarea lor, aveau în comun copii (Carol, Elisabeta, Marioara, Nicolae, Ileana, Mircea) și nimic altceva în plus faţă de căsătoria din 1893. În loc să facă scandal în urma momentelor pasionale extraconjugale ale nevestei, Regele Ferdinand a păstrat tăcerea toată viaţa. În afară de Marioara, ultimii doi copii, Ileana şi Mircea, l-au avut tată pe Ştirbey. Mircea a murit la vârsta de patru ani.

Nunta Ilenei a avut loc la Sinaia, la 26 iulie 1931, cu arhiducele Anton de Austria, care trăia în Spania şi lucra la o benzinărie. Mare, puternic, „n-avea un ban în afară de ceea ce câştiga din munca lui”; fratele ei, Carol, s-a ocupat de nuntă cu un scop ascuns. După cununia religioasă, în toiul petrecerii, o ia deoparte pe Ileana, ca să-i mărturisească ultimul secret al familiei, că adevăratul ei tată este Ştirbey, nu Ferdinand.

„Nu exista nici un dubiu acestui fapt” scria Buchman în al său “Jurnal”, iar Ileana a fost şocată şi a plâns cu lacrimi amare. Această întâmplare, precum şi exilul copilului ei preferat, Ileana, i-a declanşat Reginei o criză de nervi. Puţini ştiau că dragostea oedipiană a lui Carol faţă de mama lui se transformase de-a lungul timpului în gelozie şi resentiment. Sămânţa discordiei din sufletul băiatului o constituia relaţia Mariei cu prinţul Ştirbey. Urmează ceea ce Argetoianu numeşte în ale sale memorii „complotul de la Balcic” pentru că toată viața lui, de dinainte și când a devenit Regele Carol a II-lea şi-a susţinut iubirile ce i-au sfâşiat inima şi i-au tulburat mintea, punând mai presus de onoare, glorie şi coroană, FEMEIA.* 

(via Monica Andrei).

$$$

 Povestea de dragoste a zilei: Marele NAE IONESCU și Maruca Cantacuzino, viitoare Enescu - alături de toate celelalte iubiri, numeroase, ale Maestrului..

Deși era însurat, filosoful Nae Ionescu și-a trăit viața între huzur nebunesc și iubiri pătimașe. Avea 49 de ani Maruca Cantacuzino când s-a îndrăgostit de el, iar el 38. Prințesa l-a cerut în căsătorie, iar el a dispărut. Sufocată de atâta dragoste a vrut să se sinucidă. 

Filozoful, logicianul, pedagogul și jurnalistul român Nae Ionescu (pe numele real, Nicolae C. Ionescu) (1890 - 1940) când a început să publice,  prin 1924, semna articolele cu „Nemo” în revista „Ideea Europeană”. Era un necunoscut, dar  îi avea colegi de redacție pe: Constantin Rădulescu Motru, Constantin Beldie, Emanoil Bocuța, Corina Irineu. Mircea Eliade și Vasile Băncilă îl promovau în scrierile lor ca un „mare învățător al neamului, urmaș direct al lui Nicolae Iorga”. Este adevărat, că unele texte ale filosofului rămân inaccesibile și azi omului de rând, chiar dacă au fost scrise între 1925-1940. Ele își păstrează noutatea, originalitatea, bogăția.  După suprimarea Ziarului „Cuvântul”, în 1934, profesorul predă la Universitatea din București și rar publica ceva prin vreo gazetă a timpului. Toți își amintesc cum George Enescu, ca un școlar conștiincios, aducea bilețele de amor destinate filosofului, la redacția „Cuvîntul”. O jumătate de veac a circulat legenda unui Nae Ionescu văzut cu „chip de diavol”, c-așa-l descria Maruca Rosetti Cantacuzino, în scrisorelele ei de amor. Atunci când logicianul se afișa cu câte o iubită prin București, Mircea Vulcănescu și Mircea Eliade primeau aceleași scrisori trimise de către prințesă și toată lumea din redacție era indignată de mistuitoarea ei dragoste pentru logicianul însurat. La acea vreme, Maruca și Nae erau căsătoriți, dar inima fiecăruia râvnea la altcineva. Când s-au cunoscut, ea era amanta lui Enescu, însă îl iubea pe Ionescu. Prințesa trăia despărțită de soțul ei care avea destule amante. Cu două dintre ele se afla în mașină, atunci când a decedat într-un accident de mașină aproape de Sinaia. 

Nae Ionescu era însurat din studenție cu Elena Margareta. Circulau zvonuri că se culcase cu servitoarea Charlotte, fii săi erau nebotezați, avea multe amante, nu fusese în stare să-și susțină doctoratul cât stătuse prin Germania…  În realitate, profesorul își umplea golul vieții și urâtul zilei cu lectura romanelor polițiste, în casa lui de la Șosea, care arăta ca un castel medieval, cu scări de marmură, hol mare, bibliotecă, salon, dormitoare, piscină și servitori. După ce l-a părăsit soția, ieșea rar din casă, doar în compania amantelor.

Maruca Cantacuzino, prietenă bună cu Regina Maria pe care aceasta o descrie în „Povestea vieţii mele”, ca fiind „înaltă, frumoasă, cu ochi negri, mândră la chip şi ciudată”, avea propriul ei salon, în București. Când îl invită pe Nae Ionescu la concertele lui Enescu, ia contact cu o societate la care nu avea acces. Intrând în cercul prințesei care i-a întregit legenda și i-a aurit imaginea în epocă, filosoful își lauda bunurile: casa de la Băneasa, vila de la Balcic, vaporașul de pe Marea Neagră și automobilul Maybach pe care-l conducea. Din leafa lui de profesor și banii câștigați de la vreo gazetă, n-avea cum să și le cumpere. Motiva că Malaxa i-ar fi dat ajutor pentru construirea vilei, în schimbul unui teren pe care i l-ar fi donat filosoful pentru a-și construi inginerul un manej.

După șapte ani de frecventare a salonului, prințesa cucerită de inteligenţa lui de „Daimon”, și de puterea de pătrundere „demoniacă” îi propune să se însoare cu ea. El dispare fără explicații, ea-și aruncă vitriol pe față. Își dă foc. Pe cheltuiala lui, George Enescu o internează într-un sanatoriu de boli psihice, de pe lângă Viena. După însănătoșire o ia de nevastă, apoi se stabilesc definitiv la Paris.

Pe lângă Regina Maria, o altă rivală care frecventa salonul Marucăi, era Cella Delavrancea, destul de tenace în a găsi orice prilej a-i sta în preajmă filosofului şi a îndepărta orice femeie care ar fi râvnit la el. Se știe că, în tot acest timp cât a frecventat salonul, Nae Ionescu a conviețuit din 1933 până în 1938 cu Lucia Popovici-Lupa, în vila de la Băneasa, fata lui Nicolae O. Popovici-Lupa, profesorul de la Facultatea de Agronomie din București, cu vreo șapte ani mai tânără decât el. Era văzut deseori, în compania femeii extrem de frumoase la Balcic.

Ambele rivale, Maruca și Cella știau că Lucia era amanta filosofului. Cella i-o descria Marucăi, ca fiind o „femeie cu farmec și originalitate, una dintre cele mai inteligente și seducătoare femei, care l-a salvat pe Nae de la neant’’. Cu un an înainte de deces, pianista îi scria lui Filip Lahovary că „simțea nevoia să-i țină companie prizonierului în vila sa de la Băneasa”, care-i devenise între timp o „închisoare” de lux sau un domiciliu forțat, un fel de „pregătire” înainte de mormânt, după ce Lucia îl părăsise.

Venturia Ghibu (soția lui Onisifor Ghibu) îi aranjase Cellei un concert la Cluj, pianista nu se prezintă, dar îi trimite o scrisoare: „Am intrat într-o prăpastie de necaz care mă îneacă. Și n-am mai putut să ajung. Profesorul Nae Ionescu a avut o  criză de inimă duminică. Nu l-am putut părăsi. Dar mă rugam lui Dumnezeu cu atâta credință, încât nu am vrut să-mi închipui, că se poate sfârși un om de care țara are atâta nevoie. Eu i-am închis ochii. Durerea mea este atât de mare cât a fost bucuria dintre noi. Te sărut, Cella”.

Vestea morții subite a profesorului înconjoară lumea, cu un mare mister. Unii bănuiau că ar fi fost otrăvit de persoane din anturajul Regelui Carol al II-lea, care-l îndepărtase din cercul său, iar după plecarea acestuia din țară, au acționat. Adevărul era altul. În momentul decesului, doar o soră medicală care-l îngrijea se afla în casă. Pianista a aflat ultima vestea morții și a fost întâmpinată de cumnatul profesorului: „doamnă, rolul dumneavoastră s-a terminat!”, în timp ce sora sa Antoaneta distrugea în curte, cu ură, lacrimi și disperare, bustul fratelui ei, realizat de Milița Pătrașcu.

Între 1919 -1937 s-au succedat în România 10 parlamente. Nae Ionescu a făcut parte din două. În timpul guvernării Iorga-Argetoianu, când a fost deputat de Brăila, se afla pe culmile influenței sale politice, ca apropiat al Regelui Carol al II-lea. Jucau poker, luau masa împreună, erau nedespărțiți la toate evenimentele. Nae îi fuma toate țigările din tabacheră. Regele îi făcea cadouri. Era invitat la petrecerile săptămânale din casa boierească cumpărată pentru amanta sa Elena Lupescu, unde totul se desfășura cu perdelele trase. Pe lângă Regele Carol al II-lea, filosoful ducea o existență de huzur nebunesc; uitase cine era și de unde a plecat.

În tinerețile sale, în redacția „Noii Reviste Române”, Nae Ionescu era privit ca un „tânăr  curățel  ca moravuri, sobru și fără apetituri. În copilărie i se spunea <<Tancanul>> sau <<filosoful familiei>>, iar, că pe taică-său l-ar fi chemat Stroe Ivașcu. Cu rădăcini aromânești, s-a născut la Brăila, orașul cosmopolit și bogat, într-o familie umilă. Era studios în anii studenției, colaborator al Revistei <<Matematica>>. Avea o singură tentație culinară: roșii umplute cu orez. Nu-i plăcea berea. Viața lui se împărțea între seminarii, logodnica lui Margareta, redacția <<Noii Reviste Române>>, și cenaclul <<Lăptăria studenților>> a albanezului Caramiciu, unde după câteva înfulecări de ouă la capac, brânză, iaurt sau lapte cu orez,  se găsea în largul tehnicii sale socratice lăsând cu gura căscată, prin darul lui plăcut de a vorbi despre tot și toate: filosofie, artă, politică,  anecdote. Mai târziu, după intrarea în redacția <<Noii Reviste Române>>, și-a transferat virtuțiile retoricești la Tearasa <<Otetelișanu>>, unde cu Minulescu și Arghezi a adus <<verva filosofică>>. Cu pictorul Iser, sub pseudonimul Rembrand, confecționau cronica plastică din Revista <<Flacăra>>. Era filosoful acelei școli literare române și rodnice unde semnau Arghezi, Brâncuși, Blaga, Palady. Anii săi de formație spirituală se încadrează în boema bucureșteană a lui 1908. Era deștept și avea condeiul ușor, pomenind des de <<franci și biștari>>, cum le spunea banilor, ca un brăilean trezit în foamea din port, cu doctorat în Germania. Ne uimise când devenise omul care plătea 3000 de lei pe o sticlă  <<Fine Napoleon>>. Purta jachetă neagră, cravată roșie, pantofi galbeni și pălărie tare, <<melon>> cum i se spunea”, își amintește Constantin Beldie în ale sale memorii.

În 1933 are loc ruptura dintre Nae Ionescu și Regele Carol al II-lea. Filosoful fusese arestat de două ori. Prin Regina Maria, Cella Delavrancea intervenise la Armand Călinescu să-l scape pe filosof de pușcărie. Simedrea, colaborator al „Cuvântului” își amintește când i-a adresat întrebarea: „Păi bine, măi Nae, ce-o să zică opinia publică, când o vedea că susții legionarii, când mai ieri umpleai paginile ziarelor cu patetice pledoarii pentru readucerea lui Carol al II-lea de la Paris?” Răspunsul lui Nae: „Opinia publică n-are memorie. Eu l-am adus, eu îl voi alunga. Singur n-am să pot face asta. Cu legionarii am să reușesc”. (Constantin Beldie, „Oameni văzuți de aproape”, Editura Roza Vânturilor)

După moartea filosofului casa a fost confiscată de stat, în contul datoriilor pe care le avea pe la bănci. Indiferent câte amante a avut, n-a divorţat de soţia sa, după ce aceasta a părăsit vila de la Băneasa. Toate aspectele vieții lui Nae Ionescu care au stârnit confuzii, au fost clarificate cu argumente și dovezi de către Dora Mezdrea în biografia compusă din patru volume. 

Nae Ionescu are motive să fie invidiat de către orice scriitor ilustru sau o altă personalitate din orice domeniu al cunoaşterii, căci Dora Mezdrea i-a alcătuit cea mai vastă biografie. Nici Goethe, care s-a însurat după 80 de ani, nici Titu Maiorescu, Mihai Eminescu sau Dobrogeanu Gherea n-au ajuns la numărul de record de patru volume biografice.*...

(via Moni ca Andrei). LOVE!

$$$

 Ororile prin care au trecut cele 72 de eleve poloneze folosite drept şoareci de laborator de nazişti: erau mutilate şi apoi infectate intenţionat, fără calmante.

 Erau eleve de la un liceu catolic din Polonia. Tabăra celor 72 de prizoniere mutilate într-o serie de experimente menite să testeze tehnici de tortură este unul din cele mai sumbre secrete ale sângerosului regim nazist. Tinerele, mutilate în cadrul unor experimente menite să testeze diverse tehnici de tortură, nu ar fi trebuit să supravieţuiască. De fapt, Heinrich Himmler, unul din cei mai importanţi colaboratori ai lui Hitler, plănuia să le ucidă înainte ca opinia publică să afle despre scopurile în care erau folosite, potrivit publicaţiei britanice „Daily Mail”.   În august 1942, femeile au fost aduse în Ravensbruck, la 80 de kilometri la nord de Berlin, unde au trecut printr-o serie de proceduri chirurgicale. În total, fiecare dintre ele a suferit câte şase operaţii, având oasele rupte, bucăţi de ţesut muscular îndepărtate, membre amputate şi alte intervenţii, toate acestea fiind realizate fără niciun fel de anestezice sau calmante. Rănile lor erau apoi infectate intenţionat, pentru ca doctorii nazişti să poată testa dacă sulfonamida – un soi de penicilină – poate vindeca infecţiile. Mail Naziştii au dat startul acestor experimente monstruoase după ce doctorul personal al lui Himmler, Karl Gebhardt, a dat greş în a-i salva viaţa unui alt ofiţer nazist, Reinhard Heydrich, un apropiat al lui Hitler care a murit din cauza gangrenei cauzate de explozia maşinii în care se afla. Gebhardt a refuzat să folosească sulfonamidă în tratarea rănii lui Heydrich, iar Hitler a crezut că această decizia l-a ucis pe ofiţer. Pentru a contrazice teoria lui Hitler şi pentru a-şi salva propria piele, doctorul a creat o serie de experimente: echipa lui din Ravensbruck mutila prizonierii şi le infecta în mod deliberat rănile pentru a verifica dacă medicamentele cu sulfat vindecă infecţiile. Mai întâi, victimele torturii au fost bărbaţii, însă apoi Gebhardt a trecut la femei, pentru că, spun unii istorici, femeile erau mai sănătoase. Alţii susţin că, de fapt, acestea erau mai docile şi submisive.  Vestea existenţei acestor prizonieri chinuiţi a ajuns în afara Ravensbruckului datorită paznicilor care, din milă, le transmiteau mesaje şi scrisori familiilor victimelor. Chiar şi aşa, tragedia celor 72 de tinere nu a primit atenţia publicului larg din varii motive. În primul rând, pentru că Ravensbruck a fost una din una din ultimele tabere de concentrare închise, aşa că liderii acesteia au avut mai mult timp la dispoziţie pentru a scăpa de documentele incriminatorii, necesare în cazul unui proces. În al doilea rând, după Holocaust, atenţia s-a îndreptat asupra evreilor, catolicii nefiind un subiect de interes. În al treilea rând, victimele torturii lui Gebhardt erau femei fără relaţii şi fără bani.    La sfârşitul războiului, cele 58 de femei care au supravieţuit experimentelor barbare au fost salvate de Crucea Roşie. Cazul lor a ieşit însă la iveală abia în 1958, când Caroline Ferriday, o filantropistă americană a început să le aducă în Statele Unite pentru tratament medical de specialitat e.

$$$

 Ferdinand a renunțat la femeia pe care o iubea ca să rămână prinț.

În 1891, Lascăr Catargiu i-a spus reginei Elisabeta, care împingea logodna cu Elena Văcărescu: principele o poate lua, dar atunci rămâne simplu particular. Constituția cerea o soție dintr-o casă regală. Ferdinand a ales tronul. Elena a plecat la Paris. Elisabeta a fost trimisă doi ani departe de țară. La 10 ianuarie 1893, la Sigmaringen, Ferdinand s-a cununat de trei ori în aceeași zi — civil, catolic, protestant — cu Maria de Edinburgh, nepoata reginei Victoria. El avea 27 de ani. Ea, 17. Maria a scris mai târziu că aproape nu se cunoșteau.

Anii de început n-au fost ușori. Maria i-a spus soțului că e păcat că și-au irosit atâta tinerețe ca să învețe să trăiască împreună. Au ajuns, în cuvintele ei, cei mai buni asociați și cei mai loiali tovarăși, dar viețile li se întâlneau doar în anumite lucruri. El era timid, botanist, tâmplar de meserie. Ea voia loc. Au avut șase copii. În jurul lor au existat alte nume. Barbu Știrbey, administrator al Domeniilor Coroanei din 1913, a devenit omul de care amândoi aveau nevoie. I.G. Duca a scris că, în criza din care a ieșit întregirea, Știrbey a fost, de fapt, adevăratul suveran. Despre Maria, Duca a nuanțat: a avut înrâurire, dar nu ea a luat hotărârile care au dus la întregire.

Pe 10 octombrie 1914, Carol I a murit. Ferdinand a luat coroana într-o Europă deja în război. Casa lui era germană. Soția lui era verișoară primară cu George al V-lea și cu țarul Nicolae. Doi ani România a stat neutră. Maria ura neutralitatea. L-a pregătit pe soț să pună țara înaintea sângelui. La Consiliul de Coroană de la 14/27 august 1916, după lupte interioare din care a ieșit biruitor asupra lui însuși, Ferdinand a spus că dinastia va urma soarta țării, biruitoare cu ea sau învinsă cu ea. Că un rege nu domnește pentru sine, ci pentru popor. Casa de Hohenzollern l-a șters din rândurile ei.

Maria a ieșit din sală și a spus că nimeni dintre cei de acolo nu înțelege cât îl costă. În jurnal a notat cum îl vedea îndoindu-se sub amenințări, rugăminți, apeluri la onoarea de Hohenzollern, în timp ce în propria țară era bănuit de trădare. A transformat Palatul de pe Calea Victoriei în spital. A vizitat răniții aproape zilnic. Familia s-a adăpostit la Buftea, la Știrbey, apoi a fugit la Iași. El a rămas mai aproape de front. Copilul cel mic, Mircea, a murit de tifos la Buftea, în toamna lui 1916. În jurnal, Maria a scris o dată: «Vai, de ce nu sunt eu rege?»

În ianuarie 1918, la Iași, au împlinit 25 de ani de căsătorie. Maria a scris că, ținându-se de mână, au recunoscut că, tocmai din pricina nenorocirilor, au ajuns cei mai fermi prieteni, legați de țară cum rareori le e dat suveranilor. Tratatul impus de Puterile Centrale urma. Ea i-a cerut să nu-și pună numele pe actul morții. El a întârziat ratificarea. În 1919 a trimis-o la Paris, la Conferința de Pace, să folosească verii și prestigiul acolo unde diplomația se lovea de uși.

Pe 15 octombrie 1922 au fost încoronați la Alba Iulia, rege și regină ai României Mari. În 1926, aflat în Franța, Ferdinand a vrut s-o revadă pe Elena Văcărescu. S-au întâlnit o dată. El a murit pe 20 iulie 1927. Ea, pe 18 iulie 1938. În 1893 s-au luat fără să se cunoască. În 1916 au mers împreună împotriv a casei lui.

&&&

 S-a întâmplat în 30 august 1265: La această dată, apărea prima menţiune documentară a Hunedoarei, sub numele de Hungnod, în legătură cu arhidiaconatul de Hunedoara, o structură ecleziastică, subordonată episcopiei Transilvaniei, cu sediul la Alba Iulia. Localitatea a fost menţionată documentar pentru prima dată în 30 august 1265, iar în 1276 a fost amintit din nou. Cu statut de oraş, menţionarea documentară datează din 1415. Deşi este sediu al cetăţii princiare, localitatea nu se dezvoltă semnificativ în perioada medievală.

Între secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea s-a dezvoltat intens ca centru siderurgic. În 1884 este pus în funcţiune primul furnal al „Uzinei de fier”. Dezvoltarea localităţii va fi strâns legată de evoluţia combinatului siderurgic. A fost declarat municipiu la 17 februarie 1968, având în subordine administrativă localităţile Boş, Groş, Hăşdat, Peştişu Mare şi Răcăştia.

Arheologii au descoperit atât în vatra orașului cât și în satele din împrejurimi de unde își trage seva, urme de locuire, datând din epoca pietrei. De asemenea pe Dealul Sânpetrului dăinuiesc într-o deplină succesiune urme materiale din epoca bronzului și a fierului. Au fost găsite pe terasele din jurul cetății, într-un depozit, mai mult de o tonă de lupe mari de fier și un atelier metalurgic comportând opt cuptoare din vremea daco-geților. În actualul areal de locuire al hunedorenilor s-au descoperit tezaure monetare din vremea dacilor, cunoscute sub denumirea „de tip Hunedoara”, precum și monede romane de tip republican sau imperial cuprinzând o perioadă de timp îndelungată (183 î. Hr.-sec. III. d. Hr.) ceea ce dovedește puternice contacte economice și nu numai, între două civilizații, una a Romei  și alta plămădită de daco-geţi.

În urma cuceririi Daciei de către Imperiul Roman, zona Hunedoarei a atras atenția lumii romane prin bogățiile sale, în special fierul. Acest fapt este ilustrat de urmele descoperite la Teliuc, o „villa rustica”, pe dealul Sânpetru era un castru roman în care se instalează un post de pază a Legiunii a XIII-a Gemina. Urme s-au mai descoperit lângă Castelul Huniazilor și lângă gară. De asemenea, vestigii din această epocă există și în satele Cinciș-Cerna, Pestișu Mare unde era un vicus (sat roman), Mănerău, Nandru, Ghelari etc. Documentele ungare plasează Hunedoara printre cele mai vechi oraşe din Transilvania. Istoria aşezării îşi are origini mult mai vechi, zona fiind locuită încă din perioada Neoliticului, cu aproape patru mii de ani în urmă, potrivit mărturiilor arheologice.

În anul 1278, Hunedoara este menționată în legătură cu lista de decimă papală, localitatea fiind considerată, alături de Deva, Haţeg și Sântămăria-Orlea, printre cele mai importante aşezări din arhidiaconatul de Hunedoara. În acea vreme, comitatul Hunedoarei a fost o unitate administrativă cuprinsă în Voievodatului Transilvaniei, parte a Regatului Ungariei. Așadar, documentele plasează Hunedoara printre cele mai vechi localități din Transilvania. În 1409, la 18 octombrie, regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg dăruiește și înnobilează pentru faptele militare deosebite pe cneazul Voicu, fiul lui Șorb. În același document pomenește și pe alți membrii ai familiei ca stăpânitori ai cetății și domeniului regal Hunedoara. Este vorba de Magos (în maghiară „Înalt”) și Rados, frații... și Ioan, fiul lui Voicu. Din acest moment, cetatea Hunedoara cunoaște o nouă etapă a dezvoltării sale. Iancu a amenajat cetatea pentru locuit, a construit sala cavalerilor și sala dietei în stil neogotic înfrumusețat de logiile exterioare ale acestei săli. De asemenea s-a construit aripa și turnul „ne boisa”(nu te teme), un eventual loc de refugiu în caz de primejdie.

După moartea lui Ioan de Hunedoara la 11 august 1456 la Zemun, lângă Belgrad, în Ungaria au loc lupte interne pentru tron în care sunt implicați și succesorii eroului din Hunedoara, lupte care dau câștig de cauză fiului lui Ioan, Matia Corvinul, care devine rege al Regatului Maghiar. În acest răstimp, soția lui Ioan, Elisabeta, și fiul lor Matia vor continua lucrările de modernizare; în aripa Matia, se pictează fresca murală ce sugerează originea românescă a lui Ioan. Secolul al XVII-lea marchează noi lucrări la castel legate în mare parte de numele principelui Gabriel Bethlen. A fost construită aripa Bethlen (1622) așa cum o demonstrează și o inscripție descoperită pe ancadramentul unei ferestre.

În timpul Corvineștilor, Hunedoara devine târg (oppidum) al fierului, metal pe care pădurenii îl valorifică pentru alte produse, având valoarea de monedă. Avantajul economic din această epocă al domeniului și orașului Hunedoara se va menține și în secolele următoare. Orașul va ajunge în secolul XVII la o stare prosperă, locuitorii săi fiind scutiți de dări față de stat. Locuitorii au beneficiat de privilegii încă din vremea regelui Matia Corvinul, care în 1480 îi scutește pe hunedoreni de plata oricăror dări, scutiri care se păstrează și în secolele următoare. Ca urmare crește numărul locuitorilor care variază între 784 în 1512 și 896 în secolul al XVII-lea.

După moartea lui Matia Corvin, Hunedoara intră în stăpânirea fiului acestuia, Ioan Corvin, care se stinge de tânăr. Soția sa Beatrice de Frangepan, se va recăsători cu Georg de Hohenzolern, marchiz de Brandenburg în 1509. Georg de Brandenburg nu se va stabili în Hunedoara. El va numi un castelan cu drept de reprezentare, pe Gheorghe Stolcz. În 1514, a izbucnit răscoala țărănească condusă de Gheorghe Doja. Cu acest prilej, mulți țărani de pe domeniul Hunedoarei au fost închiși în cetate drept pedeapsă. Cu sprijinul nobilimii, Ioan Zapolya a înăbușit răscoala. Sfârșitul sec. XVIII, precum și secolele XIX și XX, marcheză probleme noi, legate de conștiința de neam, de spiritualitate. Aici s-a dezvoltat o spiritualitate românească autentică. În numeroasele biserici sau mănăstiri ortodoxe ca cele de la Cinciș-Cerna, Plosca, Prislop, Nădăștie, Mănerău, Zlaști și altele au fost școli de dascăli, numeroși cnezi romani îndeplinind funcția de preoți și dieci. Din păcate, nu se cunoaște cu exactitate vechimea acestor lăcașe.

După al doilea război mondial, conform concepției vremii, industria hunedoreană a cunoscut o dezvoltare fără precedent. În preajma revoluției din 1989, în Hunedoara, se produceau peste trei milioane tone de oțel, peste două milioane de tone cocs metalurgic, încălțăminte, tricotaje etc. Această dezvoltare a atras forță de muncă. Populația orașului a ajuns la un maximum de 89.000 locuitori. Ca urmare s-a dezvoltat spațiul de locuit, și s-au construit noi așezăminte de învățământ, sănătate sau cultură. S-au construit 12 școli generale, 5 licee, un spital modern, un institut de învățământ superior, două stadioane, o sală de sport, piscină, iar după 1989 s-a construit o popicărie modernă, capabilă să găzduiască mari concursuri internaționale. Conducerea supracentralizată, ineficiența cronică și sugrumarea oricărei urme de liberă inițiativă au provocat însă începând din anii '80 degradarea economiei. Din cauza sărăciei tot mai accentuate, a lipsei de libertate și a opresiunii s-au creat tensiuni sociale și nemulțumiri ce au explodat în decembrie 1989.

În jurul anului 1870, este ales primar al orașului Hunedoara George Dănilă. Ioachim Lazăr spunea: „În acea perioadă, Hunedoara se număra printre orașele cu o populație majoritar românească, conform recensământului din anii 1869 - 1870, alături de Brașov, Abrud, Sebeș, Alba Iulia, Orăștie, Ocna Sibiului și Hațeg. Dintre orașele enumerate mai sus, singurele localități urbane cu conducere românească sunt Hunedoara și Hațegul”. Documentele păstrate la Direcția Județeană a Arhivelor Statului arată că primarul George Dănilă s-a implicat cam în toate problemele care priveau viața localității pe care o conducea și nu numai atât. În timpul războiului de independentă, de la Hunedoara au fost trimiși bani pentru ostașii români răniți pe front. 

Tot în această perioadă, primarul George Dănilă a dezvoltat zona industrială a orașului construind Uzinele de Fier. George Dănilă, om cu studii avocățești, era preocupat de cultură, fiind un membru de vază al filialei locale Deva a asociației ASTRA. În vremea lui, Castelul Corvinilor a fost restaurat integral. Personalitatea marcantă a primarului George Dănilă îl plasează cu cinste în ctitoriile Europei Mari. El a fost decorat Cavaler al Ordinului Franz Joseph I pentru excelența sa. Primarul George Dănilă era un luptător pentru unirea Transilvaniei cu România, iar demersurile sale erau în strictă concordanță cu legile acelor vremuri. A condus urbea timp de peste patru decenii, până la moartea sa, în anul 1912.

Castelul Corvinilor este unul dintre cele mai importante monumente de arhitectură gotică din România, fiind considerat totodată unul dintre cele mai frumoase castele din lume, datorită includerii lui în „Top 10” destinații de basm din Europa. Castelul a fost ridicat în secolul al XV-lea, de Ioan de Hunedoara, care transformă radical o cetate de piatră datată în secolul al XIV-lea. Construcția a cunoscut în ulterior numeroase transformări, servind de-a lungul timpului drept punct strategic, reședință nobiliară și centru administrativ al domeniului. Cele mai semnificative construcții ale Castelului sunt: Palatul gotic ce cuprinde Sala Cavalerilor și Sala Dietei, Turnul Buzdugan, Capela, Loggia Matia, Galeria și Turnul Nje Boisia.În curtea castelului, alături de capelă, se află o fântână adâncă de 28 de metri. Conform legendei, aceasta ar fi fost săpată de trei prizonieri turci, cărora li s-a promis libertatea dacă vor găsi apă. La finalizarea lucrării, prizonierii au fost executați, unul scriind pe marginea fântânii cuvintele: Apă ai, inimă nu ai.În timp, după ce a fost folosit în mai multe scopuri, Castelul a fost restaurat, ambientat și deschis spre vizitare.

În a doua jumătate a secolului XX și mai ales după 1989, aici s-au filmat mai multe producții cinematografice (filme artistice, documentare și clipuri publicitare). Actori celebri, precum Nicolas Cage, Ben Kingsley, Michael Madsen, Aaron Eckhart sau Jeffrey Dean Morgan au filmat aici. Acum un deceniu, în anul 2016, Castelul Corvinior a fost vizitat de peste 300 de mii de turiști din toate colțurile lumii. Trendul a continuat și a crescut în anii următori.

Surse:

http://hunedoaralibera.ro/750-de-ani-de-la-prima-mentiune-documentara-hunedoarei/

http://www.castelulcorvinilor.ro/mentiuni-documentare/

http://www.fih.upt.ro/v4/istoric/ISTORICUL%20METALURGIEI%20HUNEDORENE.pdf

http://infotu rismhd.ro/istoric

&&&

 S-a întâmplat în 30 august1877, 30 august/ 11 septembrie: Avea loc a treia bătălie de la Plevna, una dintre cele mai mari bătălii din Războiul de independenţă. Bătălia de la Plevna (30 august/11 septembrie – 28 noiembrie/10 decembrie 1877) a fost o confruntare decisivă, între armatele româno-ruse şi cele turceşti, în cadrul Războiului de Independenţă (1877 – 1878).

Iniţial atacată de două ori de trupele ruse, cetatea Plevna şi puternicul sistem de fortificaţii din jur a rezistat, producând mari pierderi atacatorilor. În aceste condiţii, la 19/31 iulie, comandantul trupelor ruse, arhiducele Nicolae, solicită sprijinul armatei române, care trece Dunărea şi se angajează în operaţiunea de cucerire a Plevnei cu majoritatea trupelor: 43.414 soldaţi, 7.170 de cai şi 110 tunuri (circa 30 – 40% din totalul efectivelor aliate). Ruşii aveau şi ei la Plevna 52.000 de soldaţi şi 316 guri de foc. Forţele otomane au fost evaluate la 35.000 – 40.000 de oameni, după unele surse, iar după altele la 50.000 oameni cu peste o sută de tunuri.

Conducerea operaţiilor ruso-române pentru a treia bătălie pentru Plevna a fost încredinţată domnitorului Carol I (1866 – 1914), şef al Statului Major fiind generalul rus Pavel D. Zotov. Garnizoana otomană de la Plevna ocupa o poziţie strategică deosebită, aici încrucişându-se căile de comunicaţie care făceau legătura între Nicopole, Rusciuk, Sofia, Târnovo şi Filipopol. Terenul din jurul Plevnei era în mare parte accidentat, cu dealuri în amfiteatru, cu numeroase văi.

Trupele române ale Armatei de Operaţii trecuseră Dunărea în perioada 14/26 august-19/31 august 1877 cu mijloace improvizate şi pe podul de pontoane de la Siliştioara-Măgura, construit sub comanda directă a colonelului Eracle Arion.Armata de Operaţii, comandată de generalul Alexandru Cernat, s-a concentrat în vederea atacării Plevnei astfel: Divizia 4 Infanterie, comandată de generalul Alexandru Anghelescu, a ocupat poziţii între şoseaua Bulgăreni-Plevna şi drumul Griviţa-Plevna, cu frontul spre fortificaţiile turceşti de la Griviţa. Artileria Diviziei 4 infanterie a ocupat poziţii pe Dealul Viilor, la nord-est de satul Griviţa, constituind Marea Baterie; Divizia 3 Infanterie română, comandată de colonelul Gheorghe Anghelescu, ocupa poziţie între Riben şi Kalişovăţ; Divizia de rezervă, comandată de colonelul Mihail Cristodulo Cerchez, s-a aşezat la sud de Verbiţa. O brigadă din Divizia de Rezervă a fost dată rezervei generale a Armatei de Vest, la Pelişat. Brigada de cavalerie Roznovanu din Divizia 4 Infanterie făcea siguranţa flancului drept.

Brigada de cavalerie, comandată de colonelul Formac, Brigada de Roşiori, comandată de colonelul Creţeanu, şi Bateria 1 Artilerie călăreaţă, comandată de căpitanul Virgiliu Hepites, din Regimentul 1 Artilerie, au acţionat la vest de Vid în cadrul Detaşamentului de cavalerie româno-rus Laskarev. Planul de atac al Plevnei prevedea o puternică pregătire de artilerie pe durata a mai multe zile, începând cu data de 26 august/7 septembrie 1877, efectuată de artileria rusă şi de Marea Baterie românească.

La 29 august/10 septembrie 1877, după patru zile de bombardamente intense, a avut loc un consiliu de război la care au participat ţarul Alexandru al II-lea (1855 – 1881), domnitorul Carol I, marele duce Nicolae şi şefii statelor majore. Consiliul a decis declanşarea unui atac general a doua zi, pentru a-i face cadou ţarului, de ziua sa (30 august este ziua Sfântului Alexandru), o frumoasă victorie.

Ziua de 30 august/11 septembrie 1877 a început cu un bombardament executat de artileria ruso-română în zorii zilei. A urmat un al doilea bombardament la ora 14.30, apoi un al treilea la ora 15.15, care a coincis cu pornirea la atac a coloanelor de infanterie română. Efectele la ţintă ale artileriei nu au putut fi observate din cauza ceţii dense. Coloanele de atac ale Diviziei 3 Infanterie română au pornit la atacul a ceea ce credeau că e reduta Griviţa 1. După ce au atacat timp de patruzeci de minute, s-au retras cu pierderi mari, după ce înfruntaseră fără succes focul unei alte redute, Griviţa 2.

Divizia 4 Infanterie română a pornit şi ea la atac la ora 15.15, sprijinită de focul „Bateriei de la Movilă". Ea a atacat reduta Griviţa 1 fără succes, timp de treizeci de minute, după care s-a retras. La ora 16.20, sprijinită de focul aceleiaşi baterii, Divizia 4 Infanterie română a pornit din nou la atac, tot fără succes. Îmbărbătată de însuşi regele Carol I, Divizia 4 Infanterie a pornit un al treilea atac la ora 17.00, de data aceasta întărită cu două batalioane ruseşti. Nici acest atac nu a avut succes, astfel că, la ora 18.00, Divizia 4 Infanterie a pornit al patrulea atac, de data aceasta reuşind să cucerească reduta Griviţa 1.       

Poziţia cucerită a fost rapid amenajată pentru a face faţă contraatacurilor inamice, care nu au întârziat. În noaptea care a urmat, otomanii au dat trei contraatacuri. Trupele române au dat şi ele un contraatac, condus de căpitanul Moise Groza, reduta Griviţa 1 fiind ocupată de trupe române proaspete, sprijinite de Bateria 6, comandată de căpitanul Algiu, din Regimentul 2 Artilerie, care a fost adusă în fortificaţie. Alte două baterii româneşti de artilerie au fost amplasate în apropiere pentru a sprijini cu foc trupele din reduta cucerită de la turci.

Asaltul general s-a soldat cu un eşec, singurul succes fiind cucerirea şi menţinerea de către trupele române a redutei Griviţa 1, dar cu mari pierderi. S-au capturat cinci tunuri turceşti, care au fost expuse la Bucureşti până în anul 1916, când au fost luate înapoi de turci în timpul ocupării Bucureştilor de către Puterile Centrale în timpul Primului Război Mondial.

După alte două consilii de război, din 1/13 septembrie şi 2/14 septembrie 1877, s-a decis aducerea de noi trupe din Rusia şi schimbarea tacticii prin instituirea unui asediu de lungă durată, însoţit de tăierea liniilor de aprovizionare. Trupele au fost redislocate, armata română păstrându-şi în general vechile poziţii. Astfel, Armata de Operaţii a ocupat dispozitiv între râul Vid şi satul Griviţa, iar brigăzile române de cavalerie comandate de coloneii Formac, Creţeanu şi Roznovanu, împreună cu bateria de artilerie călăreaţă comandată de căpitanul Virgiliu Hepites, aveau să interzică legăturile Plevnei cu Sofia şi Rahova, acţionând în cadrul Corpului de cavalerie mixt româno-rus condus de generalul rus Krâlov.

În acelaşi timp, trupele române au efectuat amenajarea genistică a poziţiilor deţinute, în timp ce au fost aduse din ţară forţe noi. La data de 6/18 septembrie, trupele române, sprijinite de artileria „Bateriei de la Movilă" au încercat să cucerească reduta Griviţa 2 (numită de turci Baş Tabia), dar au fost respinse, trecându-se la executarea de lucrări genistice pentru a crea a nouă bază de atac propice pentru asaltarea redutei. Forţele române se confruntaseră cu garnizoana turcă a Plevnei, formată din 30.000 combatanţi, cu 72 tunuri. 

Cei 30.000 de soldaţi turci din garnizoană erau organizaţi în trei divizii şi o unitate de rezervă. Acestea erau compuse din 46 batalioane de infanterie, 19 escadroane de cavalerie şi o companie de genişti. Tunurile erau organizate în 12 baterii de artilerie. Comandantul-şef al garnizoanei turceşti era Mushir Osman Paşa. Pentru o perioadă ostilităţile s-au rezumat la hărţuiri reciproce cu focuri de infanterie şi de artilerie şi de lupte între patrule. La 26 septembrie/8 octombrie, turcii au făcut o încercare de a recuceri reduta Griviţa 1, respinsă de către trupele române. La 8 octombrie garnizoana turcă a Plevnei se mărise la 48.000 soldaţi, cu 16 baterii de artilerie.

La 11/23 septembrie a fost constituit Detaşamentul independent, comandat de colonelul Slăniceanu. Acest detaşament a fost amplasat între râurile Vid şi Isker, pentru consolida flancul drept al trupelor române şi pentru a proteja calea de aprovizionare spre Nicopole, unde se afla un pod de pontoane peste care se realiza aprovizionarea Armatei de operaţii. Mai târziu acest detaşament va avea şi misiunea de a supraveghea mişcările inamicului din Rahova, la vest de râul Isker. Comandamentul român a dorit să devanseze posibilele atacuri asupra redutelor otomane ale trupelor ruse proaspăt sosite din Imperiu, astfel că la 7/19 octombrie 1877, la ora 13.30, Divizia 4 Infanterie română a lansat asupra redutei Griviţa 2 un atac precedat de o scurtă pregătire de artilerie. Atacul a eşuat şi artileria română, sprijinită de data aceasta de câteva baterii ruseşti, a reînceput bombardarea redutei. Divizia 4 Infanterie română a plecat din nou la atac la ora 18.30, tot fără rezultat. Ca urmare a acestor eşecuri, Divizia 4 Infanterie română a fost înlocuită cu Divizia de Rezervă (denumită acum Divizia 2 Infanterie română).

La 11/23 octombrie, Consiliul de război interaliat a decis să înceapă distrugerea punctelor de rezistenţă otomane aflate la nord-vest şi vest de Plevna. Planul prevedea ca forţele turce să fie atacate concomitent în mai multe puncte.La 12/24 octombrie au început atacurile prevăzute asupra localităţilor Gorni Dubnic, Gorni Etropol, Dolni Etropol şi Opanez, de către cavaleria ruso-română, localitatea Gorni Dubnic fiind cucerită. În acelaşi timp, reduta Griviţa 2 a fost puternic bombardată şi s-au simulat asupra ei atacuri de infanterie, pentru a imobiliza inamicul şi a nu-i permite să îşi deplaseze rezervele spre localităţile atacate de cavaleria aliată. 

În zilele de 13/25, 14/26 şi 15/27 octombrie au continuat atacurile ruso-române asupra localităţilor deţinute de inamic în jurul Plevnei. Au fost cucerite în aceste zile, după prealabile bombardamente, localităţile Teliş şi Dolni Dubnic şi a fost ocupată localitatea Gorni Dubnic. La 16/28 octombrie, Detaşamentul Slăniceanu a cucerit localitatea Vidin, deschizând drumul spre Rahova. La 19/31 octombrie 1877 încercuirea Plevnei era completă. La 29 octombrie/10 noiembrie, trupele române au cucerit localitatea Susurlu, realizând astfel un front continuu între Griviţa şi Dolni Etropol. Dispozitivul trupelor române se prezenta astfel: de la Griviţa până la vest de râul Bukov se afla Divizia 2 infanterie, cu 27 tunuri şi patru mortiere, comandată de colonelul Cerchez; de la vest de valea râului Bukov până în dreptul localităţii Susurlu se afla Divizia 3 infanterie, cu 30 piese de artilerie, comandată de colonelul George Anghelescu; de la localitatea Susurlu până la râul Vid, cu frontul spre Opanez, se aflau brigăzile de infanterie comandate de coloneii Sachelarie şi Borănescu; de la râul Vid până la Dolni Etropol se afla Divizia 4 infanterie, cu 24 tunuri, comandată de generalul Racoviţă.

La 22 noiembrie/4 decembrie, armata română care opera în război a fost reorganizată în Corpul 1 de operaţii, la Plevna, comandat de generalul Alexandru Cernat, Corpul 2 de operaţii şi Corpul de rezervă. La 28 noiembrie/10 decembrie 1877, trupele otomane din Plevna, au început ieşirea din încercuire.

Ordinea de bătaie a armatei turceşti, care vroia să iasă din încercuire, era următoarea: Divizia 1, Divizia 2, o brigadă pentru convoi, Corpul de Cavalerie, artileria de rezervă, trei companii genişti şi escorta Cartierului General turc. Această structură a fost adoptată prin reorganizarea armatei otomane, special în vederea ieşirii din încercuire. Comandantul tuturor forţelor turce era Osman Paşa. Comandantul Diviziei 1 turce era generalul de brigadă Tahir Paşa, al Diviziei 2 generalul de divizie Adil Paşa, al brigăzii convoiului colonelul Sayir Bey, al cavaleriei colonelul Bekir Bey. În total, forţele turce care vroiau să iasă din încercuire aveau 34.000 militari (din care șapte mii erau convalescenţi sau răniţi), cu 88 tunuri.

Divizia 1 turcă, a atacat dea lungul drumului Plevna-Gorni Etropol, iar Divizia 2 turcă a început evacuarea fortificaţiilor din jumătatea estică a Plevnei. Trupele de grăniceri ruşi şi Brigada 1, condusă de colonelul Grigore Cantilli, din Divizia 4 infanterie română, au rezistat cu succes. Bateria 2 din Regimentul 1 artilerie, comandată de căpitanul Grămăticescu, şi Bateria 1 din Regimentul 3 artilerie, comandată de căpitanul Alexandrescu au deschis focul asupra flancului drept al Diviziei 1 turcă, iar în jurul orei 9.30, Divizia 2 română, comandată de colonelul Cerchez, observând retragerea Diviziei 2 turcă, a pornit în urmărirea acesteia, ocupând reduta Griviţa 2. Osman Paşa anunţă că predă cetatea necondiţionat şi se predă colonelului Cerchez. La ora 14.00, orice rezistenţă turcească încetase în Plevna, iar la ora 15 intra în localitatea cucerită regele Carol I, cam în acelaşi timp cu Marele Duce Nicolae, comandantul armatei ruse din Balcani.

Contribuţia trupelor române la cucerirea Plevnei a fost recunoscută de marele duce Nicolae, care, într-un ordin de zi, arăta că „rezultatele strălucite care s-au dobândit la Plevna sunt datorate în mare parte cooperaţiunei bravei armate române, precum şi imboldului pe care trupele aliate îl primea de la comandantul lor imediat (domnitorul Carol I), la care au admirat activitatea, curajul şi devotamentul la datoria sa de oştean”. Cucerirea Plevnei a deschis drumul trupelor ruse spre Istanbul, cucerirea oraşelor Filipopol şi Adrianopol determinând Turcia să capituleze (23 ianuarie/4 februarie 1878). Prin tratatele de la San Stefano şi Berlin (1878), România obţinea independenţa de stat şi Dobrogea.

Surse:

George Marcu (coord.), Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia, Bucureşti 2011

*** - 165 ani de existenţă a artileriei române moderne, Bucureşti, 2008

https://radioromaniacultural.ro/independenta-de-stat-a-romaniei-140-de-ani-batalia-de-la-plevna-armata-romana-schimba-decisiv-cursul-razboiului/

https://crispedia.ro/batalia-de-la-plevna-30-august-11-septembrie-28-noiembrie-10-decembrie-1877/

http://ziarulfaclia.ro/140-de-ani-de-la-proclamarea-independentei-de-stat-a-romaniei-9-mai-1877- razboiul-din-1877-1878-i/