$$$

 S-a întâmplat în 21 aprilie 1995: La această dată, exploratorul Teodor Negoiţă (1947 - 2011) devenea primul român care atingea Polul Nord, în cadrul unei expediţii ruse de cercetare. Teodor Gheorghe Negoiță (n. 27 septembrie 1947, comuna Sascut, județul Bacău – d. 23 martie 2011, București) a fost un explorator român al întinderilor polare. În anul 1995 a devenit primul român care a atins Polul Nord. A condus prima stație românească permanentă de cercetare și explorare din Antarctica (Stația Law-Racoviță), fondată de către el și inaugurată în anul 2006.

Teodor Gheorghe Negoiță s-a născut la data de 27 septembrie 1947 în comuna Sascut din județul Bacău. Deoarece părinții săi erau de profesie învățători, micul Teodor a avut norocul să aibă acasă o bibliotecă cu foarte multe cărți vechi de călătorii. A fost atras încă de atunci mai ales de descrierile unor expediții în zonele cele mai dificile de pe glob. Urmează ulterior cursurile Facultății de Chimie Industrială de la Iași, devenind inginer chimist. În perioada Facultății a frecventat și cursuri la Facultatea de Geografie, de Istorie sau de Folclor. Era pasionat de etnologie și cel mai mult îl interesau pădurile ecuatoriale, Amazonia sau Noua Guinee. După absolvirea Facultății în anul 1974, este repartizat ca inginer chimist la o fabrică din Iași. Se ocupa la fel de mult și cu tehnica, încercând să aducă diverse modificări unor instalații mari. Ulterior, este transferat la București, la un Institut de proiectare și cercetare.Teodor Negoiță era pasionat de etnologie și cel mai mult îl interesau pădurile ecuatoriale, Amazonia sau Noua Guinee. În timpul liber, se axase pe studiul unui grup de pigmei din Africa Ecuatorială. Coresponda în acea vreme cu un Institut Catolic din Paris care îi trimitea documentația de care avea nevoie, însă era imposibil pe vremea aceea să faci o cercetare efectivă, pe teren.

Și-a găsit un refugiu într-un domeniu pe care putea să-l aprofundeze în țară: speologia. Avea vârsta de 33 de ani când a învățat, de unul singur, tehnica speologiei alpine. Domeniul său de interes era reprezentat de peșterile verticale, cu o adâncime de 200-300 metri, mai puțin cercetate.Pasiunea sa pentru speologie a evoluat apoi către peșterile în gheață. A reușit să-și procure cel mai bun echipament de speologie din vremea respectivă, adus din Cehoslovacia. Teodor Negoiță simțea totuși că trebuie să dezvolte mai mult decât o pasiune solitară, așa că a inițiat un proiect mai consistent. În anul 1987, este fondatorul primului program românesc de cercetări polare. Încercările de a obține aprobări pentru finanțarea acestui proiect au fost soldate cu eșec, abia după anul 1990 reușind să realizeze ceva concret.Astfel, el a organizat mai multe expediții românești, în zonele înghețate din apropiere de Polul Nord: în Groenlanda, în nordul extrem al Canadei, în arhipelagul Spitsbergen (Svalbard). A format mai multe echipe de cercetători din domenii diferite, acestea fiind primele echipe românești care au activat în exteriorul țării într-o structura foarte neomogenă: geografi, geologi, ingineri, medici, biologi etc.În Groenlanda și arhipelagul Spitsbergen a călătorit de unul singur, parcurgând pe schiuri în jur de 300 de kilometri prin pustiurile înghețate.

Pasiunea sa pentru expediții în mediul arctic l-a determinat însă să renunțe la o eventuală carieră academică. Încă de la primele expediții, el a intrat în contact cu cercetătorii danezi, norvegieni, canadieni, ruși etc., cu intenția ca grupul său de cercetători polari români să nu urmeze direcții de cercetare care să se suprapună cu ale altor țări, ci să efectueze cercetări originale, care să evidențieze meritul particular al României. În anul 1994, înființează Institutul Român de Cercetări Polare, ca instituție privată, cu scopul de a strânge în jurul său oamenii de știință din diferitele domenii pasionați de cercetările polare. Fondurile pentru cercetare provin din sponsorizări și din granturile guvernamentale sau fondurile europene, prin proiectele de cercetare la care participă Fundația. Din anul 1995, a înființat și conduce Fundația Antarctică Română, cu scopul de a strânge finanțări pentru expedițiile ulterioare.

Teodor Negoiță s-a pregătit mai mult de un an pentru a efectua o expediție la Polul Nord. În acest scop, și-a îmbunătățit condiția fizică, pentru a putea fi capabil să meargă sute de kilometri pe schiuri, să reziste frigului și să tragă după sine o sanie de 50 sau 100 de kilograme. Se pregătea chiar și opt ore pe zi, trăgând două cauciucuri după el, pentru a simula exact tractarea unei sănii în drum spre Pol. Deși a beneficiat de puține fonduri bănești, Negoiță a avut voința și entuziasmul de a fi primul român care atingea Polul Nord.La data de 21 aprilie 1995, exploratorul Teodor Gh. Negoiță devenea primul român care atinge Polul Nord (pe schiuri), în cadrul unei expediții ruse de cercetare. El este în prezent deocamdată singurul român care a ajuns pe meleagurile lui Fram.

După expediția de la Polul Nord, Teodor Negoiță și-a îndreptat aria de interes către ținutul antarctic. „Antarctica este singurul mediu extrem de pe planeta. Aici este atmosfera cea mai uscată de pe glob, fapt care permite studii astronomice de mare calitate, studiul atmosferei, cercetări privind schimbările climatice, studii de magnetism. Deasupra Antarcticii se află cea mai mare gaură de ozon, se pot face cercetări privind poluarea, de-aici se prelevează cei mai mulți meteoriți, se descoperă noi minerale, unele având calități deosebite și putând fi surse pentru noi tehnologii. Antarctica este, în același timp, și un „laborator biologic”, extrem de interesant pentru studiul vieții sălbatice." Teodor Negoiță a obținut și titlul de Doctor în Chimie, susținând o teză de doctorat intitulată „Controlul poluării în Arctica și Antarctica”.

Demersul exploratorului Teodor Negoiță de a inaugura o baza românească în Antarctica a demarat în anul 1997, când a început să prezinte lucrări la „Tratatul antarctic”, la care Romania aderase încă din anul 1971. Nici un român nu prezentase până atunci contribuții evidențiate prin cercetări. Deși apreciată de cercetătorii polari din celelalte țări, activitatea sa nu a fost recunoscută ca atare de către Academia Română. Teodor Negoiță beneficiază în anul 2000, de onoarea de a avea cuvântul de deschidere, cu ocazia „Tratatului antarctic” desfășurat la Londra, în fața a 43 de țări. Scopul acestei întâlniri a fost elaborarea unui cod de navigație în Mările Antarcticii, discuțiile de fond purtându-se pe baza lucrărilor prezentate de România, SUA și Anglia. Negoiță a prezentat studiul „Direcții privind transportul maritim Antarctic și protecția mediului”.Cu prilejul întâlnirii anuale a Tratatului Antarctic, care s-a desfășurat în orașul Stockholm (Suedia) în iunie 2005, s-a semnat un acord prin care Australia a cedat Fundației Antarctice Române, condusă de Teodor Negoiță, una dintre bazele sale de cercetare de pe coasta de est a Antarcticii. Semnarea acestui acord a avut loc în prezența ambasadorilor celor două state: România și Australia. Astfel, exploratorului român Teodor Negoiță i-au fost recunoscute eforturile de continuare a tradiției începute de Emil Racoviță în urmă cu mai bine de un secol.

Cu scopul de a inaugura stația din Antarctica, Teodor Negoiță a efectuat cea de-a XIII-a expediție a sa în regiunile polare, petrecând două luni și jumătate pe continentul antarctic, într-o echipă de cercetare alături de două femei, cercetătoare în domeniul biologiei și biochimiei, primele românce în Antarctica. Scopul cercetării a fost, în afară de preluarea bazei, cel de a preleva probe de sol, sedimente și microorganisme de pe continentul înghețat. La data de 13 ianuarie 2006, a avut loc inaugurarea primei stații românești permanente de cercetare și explorare din Antarctica, Stația Law-Racoviță. Baza Română de Cercetări Antarctice Law-Racoviță a fost oferită României de către Divizia Antarctică Australiană. Baza de cercetări românească din Antarctica poartă în comun numele primului cercetător australian care a cercetat Antarctica de Est, Philip Law și al primului biolog din lume care a cercetat viața antarctică, românul Emil Racoviță. Ea a fost înființată de către guvernul australian în anul 1989, în prezent țara de la antipozi deținând alte trei stațiuni de cercetare în regiune.

Stațiunea este amplasată în regiunea „Prințesa Elisabeta", în Dealurile Larsemann din Antarctica de Est, la o distanță apropiată (2 km) de stațiile Federației Ruse și ale Chinei, ceea ce a permis o cooperare strânsă și cu cercetătorii acestor țări, cu care se întrețin schimburi de experiență.Stațiunea de cercetare se află într-o zonă acoperită cu rocă, nu cu gheață. Ea oferă numeroase posibilități de acces pe calota antarctică și pe jos, și cu mașini cu șenile.Stațiunea Law-Racoviță adăpostește prima echipă de cercetători români din luna decembrie 2006, odată cu începutul verii australe. Echipa românească urmează să efectueze cercetări de bioprospectare, ecologice, de prognoză a vremii, de măsurare a activităților seismice și geomagnetice, de culegere a datelor privind interferențele în radiocomunicații.Bază românească de cercetări polare este construită din materiale anticorozive și termoizolante și dispune de un laborator, o stație radio, cinci spații de dormit și un depozit pentru combustibili.

Din cele 13 expediții polare la care a participat, opt au fost organizate și conduse de către Teodor Negoiță. Cinci dintre tovarășii săi de explorări polare și-au pierdut viața în timpul primei expediții a lui Teodor Negoiță în Antarctica, atunci când vântul le-a izbit elicopterul de pământ. Teodor Negoiță s-a declarat dezamăgit de lipsa fondurilor pentru organizarea acestor expediții. Costul total de expediție pentru trei cercetători, mobilizați pentru trei luni pe continentul antarctic, se ridică la 25.000 de euro. „Am început să plâng de unul singur, acolo, în mijlocul ghețurilor - de necaz, când am văzut ce oportunități au acolo chinezii și rușii. Din punct de vedere al atenției pe care ne-o acordă statul, suntem în urma bulgarilor. Bulgarii primesc 300.000 de dolari pe an de la ministerul lor de externe, pentru Antarctica", a declarat cu tristețe cercetătorul român. Majoritatea statelor din Europa, inclusiv fostele state socialiste Rusia, Ucraina sau Bulgaria, dețin institute polare finanțate de stat și aflate sub patronajul Academiei și al Ministerului de Externe. România nu deține nici un institut de stat în acest domeniu, ci un institut privat, independent de guvern sau de Academie, Institutul Român de Cercetări Polare, care are un personal de zece cercetători. Academia Română a invocat ca motiv pentru a nu constitui un institut de cercetări polare numărul mic, de doi sau trei cercetători. Negoiță afirma că membrii Academiei sunt dezinformați, în România existând peste 20 de cercetători care se ocupă de Antarctica, dintre care zece sunt angajați ai Institutului Român de Cercetări Polare.

Surse:

https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/teodor-gheorghe-negoita-este-primul-roman-ajuns-la-polul-nord

http://bacaul.ro/a-murit-sascuțeanul-teodor-negoita-primul-roman-care-a-ajuns-la-polul-nord-7913/amp/

http://hortusanima.blogspot.com/2011/11/teodor-gh-negoita-invitat-la.html

http://www.amosnews.ro/arhiva/memoriam-astrului-polar-romanesc-teodor-gheorghe-negoita-30-11-2011

https://stiri.acasa.ro/social-125/guvernul-nu-da-nici-un-pol-pe-romanii-de-la-polul-sud-74711.html

https://jurnalul.antena3.ro/special-jurnalul/reportaje/exclusiv-pe-urmele-lui-fram-in-memoriam-teodor-negoita-702606.html

https://www.scribd.com/document/335842006/Teodor-Gheorghe-Negoiță-docx

$$$

 S-a întâmplat în 21 aprilie…

- 1509: A murit Henric al VII-lea, rege al Angliei (1485-1509), fondatorul dinastiei Tudor; a pus capăt Războiului Celor Două Roze (1455-1485); restaurând autoritatea regală, a creat bazele regimului monarhiei absolute din Anglia şi a asigurat ţării o lungă perioadă de prosperitate (n. 1457)

-1672: A murit Antoine Godeau, episcop, poet şi exeget francez (n. 1605) 

-1689: Un puternic incendiu a cuprins Biserica Neagră din Braşov, distrugând acoperişul şi mobilierul din interior. 

- 1699: A murit Jean Racine, poet dramatic francez (n. 1639)

- 1729, 21.IV / 2.V: S-a născut Ecaterina a II-a (numită şi cea Mare), soţia lui Petru al III-lea, pe care l-a înlăturat în 1762, devenind împărăteasă a Rusiei; a întărit autocraţia şi procesul de aservire a ţărănimii, înăbuşind răscoala lui Pugaciov (1775); a purtat războaie cu Imperiul Otoman şi cu Suedia, anexând teritorii importante (m. 1796)

- 1816: S-a născut scriitoarea britanică Charlotte Brontë; ea şi surorile sale, Anne şi Emily, au alcătuit celebrul trio al surorilor Brontë, autoare a numeroase romane victoriene de succes (m. 1855)

-1828: S-a născut Hyppolyte Taine, istoric, estetician şi filosof francez (m.5.III.1893)

-1837: S-a născut Fredrik Bajer, om politic şi publicist danez; Premiul Nobel pentru pace pe 1908, împreună cu suedezul Klas Pontus Arnoldson (au luptat pentru crearea unui statut de neutralitate al ţărilor nordice) (m. 1922) 

- 1849: S-a născut zoologul german Oskar Hertwig; studii privind transmiterea nucleară a caracterelor ereditare (m. 1922)

- 1864: S-a născut Max Weber, sociolog, filosof şi economist german; a inclus conceptul de „înţelegere" în explicarea fenomenelor sociale; s-a numărat printre negociatorii Germaniei pentru Tratatul de pace de la Versailles (1919) (m. 1920)

- 1870: S-a născut (în Scoţia) Edwin S. Porter, regizor de film american, operator, scenarist şi producător; pionier al filmului mut, cu o contribuţie esenţială la definirea genurilor şi a primelor elemente de limbaj cinematografic (m. 1941)

- 1882: A murit filosoful şi scriitorul Vasile Conta.

- 1895: A fost promulgată Legea minelor (prima lege minieră din România), care prevedea, pentru prima dată, separarea drepturilor de proprietate asupra subsolului de drepturile de proprietate asupra solului, şi proclama dreptul de proprietate al statului asupra zăcămintelor minerale şi metalifere (21.IV/3.V)

- 1910: A murit scriitorul american Mark Twain (n. 1835)

- 1915: S-a născut Anthony Quinn, actor de film american de origine mexicană (m. 2001)

- 1920: S-a născut Bruno Maderna, compozitor şi dirijor italian (m. 1973)

-1922: S-a născut pianista de origine română Lorry Wallfisch, stabilită în SUA; cântăreaţa, stabilită în SUA, a fost preşedinta Fundaţiei Enescu din Statele Unite ale Americii şi profesor emerit la Colegiul Smith din Northampton, Massachusetts (m. 2011) 

- 1926: S-a născut regina Elisabeta a II-a a Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord; Elisabeta a II-a a urcat pe tron la 6.II.1952, iar ceremonia încoronării a avut loc la 2.VI.1953, la catedrala Westminster din Londra

- 1930: S-a născut actriţa italiană de film Silvana Mangano (m. 1989)

– 1932: S-a născut Nicolae Vieru, gimnast, profesor, antrenor, arbitru, fost preşedinte al Federaţiei Române de Gimnastică (1987-2005), fost vicepreşedinte al Federaţiei Internaţionale de Gimnastică (1976-2008) şi vicepreşedinte al Comitetului Olimpic şi Sportiv Român (1991-1998) (m. 2016)

– 1936: S-a născut prozatoarea Oana Orlea (pseudonimul Mariei-Ioana Cantacuzino); la numai 16 ani, în 1952, este arestată, sub acuzaţia de complot şi acţiune subversivă împotriva statului, şi face închisoare până în 1954; în 1980 s-a stabilit în Franţa, unde a publicat cărţi care dezvăluie tratamentul aplicat deţinuţilor politici în lagărul comunist (m. 2014)

- 1938: S-a născut compozitorul Vasile Spătărelu (m. 2005)

- 1944: S-a născut compozitorul de muzică uşoară Dan Stoian (m. 1992)

- 1946: A murit economistul englez John Maynard Keynes, fondator al unei doctrine economice ce-i poartă numele, „keynesismul" (n. 1883)

- 1947: S-a născut Iggy Pop (născut James Jewel Osterberg), vocalist, compozitor şi baterist american 

- 1956: A murit (la Paris, unde se stabilise încă din tinereţe) compozitorul Stan Golestan (n. 1875)

- 1960: Inaugurarea oraşului Brasilia (construit între anii 1957 şi 1960, după planurile arhitectului Oscar Niemeyer şi ale urbanistului Lucio Costa), capitala federală a Braziliei de la acea dată (în locul oraşului Rio de Janeiro)

- 1963: S-a născut interpreta de muzică folk Tatiana Stepa (m. 2009)

- 1965: A murit Sir Edward Victor Appleton, fizician britanic; cercetări în domeniul atmosferei înalte, al radarului şi al undelor radio; Premiul Nobel pentru fizică pe 1947 (n. 1892)

- 1965: România a devenit membră a Organizaţiei Aviaţiei Civile Internaţionale (OACI), organizaţie interguvernamentală (creată, la Chicago, la 4.XII.1944; a început să funcţioneze la 14.IV.1947), cu sediul la Montreal, Canada

- 1965: A murit Dimitrie N. Ciotori, jurist, om politic, diplomat; bun cunoscător al limbii engleze, a ajutat la scrierea unor lucrări despre România pentru a face cunoscute peste hotare realităţile româneşti; membru de onoare al Academiei Române din 1936 (n. 1885)

- 1971: A murit filosoful Nicolae Bagdasar, traducător al lui Kant; membru corespondent al Academiei Române din 1943 (n. 1896)

- 1973: S-a născut balerinul Alin Gheorghiu, prim solist al Operei Naţionale Bucureşti din anul 1993; este unul dintre cele mai cunoscute nume ale baletului românesc. De-a lungul carierei a colaborat cu instituţii de profil din ţară şi din străinătate şi a dansat alături de personalităţi ale lumii dansului ca Luciana Savignano, Raffaelle Paganini, Gheorghe Iancu, Adeline Pastor. A câştigat Premiul I la Concursul Naţional de Balet (1989 şi 1991), Marele Premiu la Festivalul de Dans de la Phenian (Coreea de Nord, 1998) şi a fost distins cu Meritul Cultural în grad de Cavaler de Preşedinţia României în 2004

–1984: A murit Marcel Iancu, pictor, grafician şi arhitect israelian originar din România; animator al mişcărilor de avangardă (până în 1940); apropiat de mişcarea dadaistă; în plastică, influenţat de cubism (n. 1895)

- 1991: A murit Willi Boskowsky, violonist şi dirijor austriac (n. 1909)

- 1992: S-a semnat, la Bucureşti, Tratatul bilateral dintre România şi Germania privind cooperarea prietenească şi parteneriatul în Europa 

- 1994: Între 21 şi 24 aprilie, Bucureştiul a găzduit Conferinţa internaţională a Forumului Crans-Montana, sub deviza „Pieţele viitorului”. Au participat peste 320 de personalităţi politice din străinătate (şefi de stat şi de guvern, preşedinţi/vicepreşedinţi de Parlament, miniştri, secretari/secretari adjuncţi de organizaţii internaţionale,ambasadori acreditaţi la Bucureşti), circa 340 de personalităţi politice din ţară, precum şi în jur de 375 de oameni de afaceri români şi străini. Cu prilejul reuniunii a avut loc o întâlnire între Yasser Arafat, şeful OEP, şi Shimon Peres, ministrul de externe al Israelului

- 1995: Exploratorul Teodor Gh. Negoiţă (1947 - 2011) devine primul român care atinge Polul Nord, în cadrul unei expediţii ruse de cercetare

- 1997: A murit folcloristul şi muzicologul Tiberiu Alexandru (n. 1914) 

- 2001: A murit Eugen Crăciun, pictor, grafician şi decorator (n. 1922)

- 2003: A murit dirijorul de cor Vasile Pântea (n. 1921)

- 2008: A murit sculptorul canadian de origine română Nicăpetre (numele real: Petrică Bălănică); după 1989 a revenit adesea în România (n. 1936)

- 2009: A fost anunţată descoperirea planetei Gliese 581e, aflată la 20 de ani lumină de planeta noastră. Având o masă de numai 1,9 ori mai mare decât cea a Pământului, ea este cea mai mică exoplanetă descoperită până în prezent. Gliese 581e este totuşi prea aproape de steaua sa, fapt care o face prea fierbinte pentru a permite existenţa unor forme de viaţă

- 2010: A murit Juan Antonio Samaranch, diplomat spaniol; personalitate a sportului internaţional - membru al CIO între anii 1966 şi 2001, preşedinte al acestui for între anii 1980 şi 2000 şi preşedinte de onoare pe viaţă al Comitetului Internaţional Olimpic (CIO) din 2001 (n. 1920)

- 2012: Inventatorul român Corneliu Birtok-Băneasă a primit medalia de aur la Salonul Internaţional de Invenţii de la Geneva pentru un dispozitiv care permite reducerea consumului de carburant la autobuze cu până la 12%; invenţia, pe care a reuşit să o omologheze, a primit şi medalia de aur la Salonul Innova din cadrul Concursului internaţional Bruxelles-EUREKA (15-17 noiembrie 2012)

– 2016: A murit agronomul şi profesorul Valeriu D. Cotea, unul dintre cei mai mari specialişti din România în domeniul viticulturii şi enologiei; creatorul şcolii moderne româneşti de enologie; timp de peste 25 de ani a reprezentat România la Oficiul Internaţional al Viei şi Vinului cu sediul la Paris; membru titular al Academiei Române din 1993 (n. 1926)

– 2016: A murit Prince Rogers Nelson, cântăreţ, compozitor, textier, producător muzical şi multi-instrumentalist american; maestru al funkului, pop-ului, rock-ului şi R&B-ului, a fost unul dintre cei mai bine vânduţi artişti din toate timpurile (n. 1958)

– 2017: A murit sportivul Cornel Vena, primul campion naţional la pentatlon modern (1953); din 1956 s-a stabilit în Australia (n. 1932)

$$$

 Câștigase premii Grammy. Deținea o vilă. Primea ovații în picioare. Apoi a luat o lopată și a petrecut următorii treizeci de ani în cartiere uitate, făcând o muncă pe care nimeni nu o privea.

Bette Midler a crescut ca unul dintre puținii copii evrei dintr-un cartier predominant asiatic din Hawaii, diferit în aproape toate aspectele importante. Și-a găsit locul făcând oamenii să râdă și să cânte. Nimeni nu ar fi putut prezice ce va deveni.

Până când lumea a cunoscut-o drept Divina Domnișoară M - vocea din spatele cântecelor premiate, actrița din filme care făceau generații să plângă, vrăjitoarea care bântuia în fiecare octombrie - își construise deja una dintre cele mai extraordinare cariere în divertisment. Premii Grammy. Premii Tony. Nominalizări la Oscar. Treizeci de milioane de discuri vândute.

Ar fi putut să se oprească acolo. O merita.

În schimb, la mijlocul anilor 1990, s-a întors la New York, iar ceea ce a găsit i-a frânt inima. Parcurile din Upper Manhattan, care deserveau cartierele cu mai puțini bani și mai puțină putere politică, erau inundate de gunoaie. Mașini arse. Deșeuri de droguri. Decenii de neglijență acumulate.

Reprezentanții orașului au spus că o curățenie reală ar dura zece ani.

Ea a decis că se înșeală.

Ea și-a sunat prietenii. Ea și-a sunat rudele. A venit cu lopeți, nu cu camere de filmat. Și a lucrat. Curățenia despre care oficialii au spus că va dura zece ani a fost finalizată în trei ani.

Apoi a continuat.

În 1995, Bette Midler a fondat Proiectul de Restaurare din New York nu ca o cascadorie publicitară, ci ca o organizație reală care făcea o treabă reală. Când orașul a amenințat că va scoate la licitație peste o sută de grădini comunitare din cartiere defavorizate către dezvoltatori comerciali, ea a condus lupta pentru a le salva.

Nu erau doar spații verzi decorative. Erau singurele spații exterioare pe care le aveau multe familii. Unde copiii se jucau. Unde bătrânii cartierului se bucurau de soarele de după-amiază. Unde comunitățile deveneau comunități.

NYRP le-a salvat. Pentru totdeauna.

Ea a colaborat cu orașul pentru a planta copaci în toate cele cinci cartiere. Campania a avut succes. Copacii sunt încă acolo, încă cresc.

Astăzi, Proiectul de Restaurare din New York are grijă de peste cincizeci de grădini comunitare în fiecare cartier. Au îndepărtat peste 2,7 milioane de kilograme de gunoi, au angajat aproape 150.000 de voluntari și au restaurat sute de acri de parcuri, majoritatea în cartiere despre care restul orașului decisese în liniște că nu contează. Bette Midler continuă să strângă personal fonduri pentru organizație. Ea îndrumă donatorii. Participă la vernisajele grădinilor. Face munca care nu ajunge în titluri pentru că nu se întâmplă în lumina reflectoarelor.

Pentru aceasta, a primit Premiul Rachel Carson de la Societatea Națională Audubon și a devenit membru de onoare al Societății Americane a Arhitecților Peisagiști - recunoașteri din partea comunităților care nu au nimic de câștigat din a linguși o celebritate.

Premiile Grammy sunt undeva în curtea ei din spate.

Grădinile continuă să crească.

Și-a petrecut cariera găsindu-și publicul în locuri neașteptate și iubindu-l cu pasiune și public, atunci când acest lucru nu era întotdeauna binevenit. Și apoi a dedicat treizeci de ani celor mai neglijate spații verzi ale unui oraș, pentru că a crezut că fiecare cartier merită un loc frumos în care să respire.

Așa arată o adevărată legendă. 

Ar fi putut petrece trei decenii pe covorul roșu. În schimb, le-a petrecut în pământ, plantând lucruri care ar supraviețui aplauzelor, în locuri unde nimeni nu aplauda.

Copacii nu știu că e faimoasă.

Oricum, ei continuă să crească.

     Romondonews 24

$$$

 S-a întâmplat în 20 aprilie1517: La această dată, începea domnia lui Ştefăniţă Vodă în Moldova (1517–1527). Ştefan al IV-lea (sau Ştefăniţă Vodă cel Tânăr, cum i s-a mai spus) a fost domnitor al Moldovei între 20 aprilie 1517 şi 14 ianuarie 1527. Era fiul lui Bogdan al III-lea cel Orb şi nepotul lui Ştefan cel Mare. Şi-a petrecut tinereţea în Polonia, Crimeea, Germania şi Constantinopole, unde, ocupându-se de comerţul cu pietre preţioase, a făcut avere. Din aceasta a plătit Porţii Otomane 220 mii ducaţi pentru a urca pe tron. Cunoscând limbile polonă, turcă, latină, germană, greacă, tătară şi armeană, a fost una din cele mai interesante figuri de domnitori moldoveni. 

Grigore Ureche aprecia că „ar fi putut să fie un mare conducător şi altor ţări", aluzie probabil la faptul că visul de unire al celor trei ţări româneşti încolţise deja la cronicarii vremii...Există şi varianta urcării pe tron la vârsta de 11 ani. Fiind minor, ţara era condusă de Divan, în fruntea căruia se afla hatmanul Luca Arbore, ţara fiind închinată turcilor. Cu toate acestea, la anul 1518, Ştefăniţă încheie un tratat cu polonezii, tratat care era potrivnic turcilor. În acelaşi an, tătarii intră în Moldova, dar sunt înfrânţi de Ştefăniţă, care primeşte ajutor şi de la polonezi. Lupta a avut loc la Ciuhru lângă târgul Serbanca.

A luat conducerea ţării la vârsta de doar unsprezece ani şi a stricat relaţiile cu polonezii fiind ofensat de Sigismund, care a refuzat să-i dea una din fete de soţie. Hatmanul Luca Arbore, voind să fie şi pe mai departe în relaţii bune cu Polonia, de frica turcilor, a trimis o solie la polonezi. Pentru această faptă, Ştefăniţă îi ucide pe hatman şi pe cei doi fii ai săi. Boierii se răscoală împotriva lui Ştefăniţă, însă răscoala a fost înăbuşită şi mulţi boieri au fost ucişi. 

Cu toate acestea, Ştefăniţă atacă şi înfrânge o armata turcească condusă de Tassa-pașa și care se refugiase în Moldova, respinsă fiind de polonezi şi ia o pradă bogată. Din cauza semeţiei lui, bunele relații cu polonezii nu au mai putut fi restabilite. Din acest motiv, se crede că nobilii de la curtea poloneză, care se temeau că Ştefăniţă s-ar putea alia cu turcii, au pus-o pe însăşi soţia lui să-l otrăvească, la 14 ianuarie 1527. Moare la Hotin şi este înmormântat la Mănăstirea Putna. Viaţa lui Ştefăniţă a fost sursa de inspiraţie pentru piesa „Viforul", scrisă de Barbu Ştefănescu Delavrancea.

Surse:

http://www.moldovenii.md/md/people/686

http://www.moldovenii.md/md/news/view/section/11/id/696/from/ecology

https://adevarul.ro/locale/suceava/destinul-unui-nepot-luiStefan-mare-fost-otravit-sotie-1_5910314a5ab6550cb8e5d12f/index.html

https://www.voci.ro/hrisovul-lui-somnul-moldovei/

$$$

 S-a întâmplat în 20 aprilie1809: la această dată, avea loc victoria lui Napoleon asupra trupelor Imperiului Austriac în bătălia de la Abensberg pe timpul „Războiului celei de-a Cincea Coaliții”. Bătălia de la Abensberg a opus o armată austriacă comandată de Arhiducele Carol unei armate franco-germane („Armata din Germania”), comandate de împăratul Napoleon I. Oprit în fața orașului Regensburg de diviziile Friant și St. Hilaire, Arhiducele preferă să lupte, masându-se între Grub și Dinzling, sperând că va primi întăriri de la fratele său, Arhiducele Ludovic și de la corpul generalului Hiller. Cu toate acestea, Napoleon își concentrează forțele mai repede și folosește poziția centrală pentru a îl împiedica pe primul să facă joncțiunea, învingându-l la Siegenburg pentru ca apoi să îl atace pe Arhiducele Carol cu grosul trupelor sale, format din Corpul lui Lannes, diviziile Morand și Gudin (ambele din Corpul lui Davout) și divizia de cuirasieri a lui Saint-Sulpice, împreună cu bavarezii lui De Wrede. Centrul armatei austriece este spart dar Arhiducele Carol conduce o retragere organizată spre Landshut, acoperită și de sosirea Corpului lui Hiller. În tot acest răstimp, Davout, cu cele două divizii care îi mai rămăseseră, a supravegheat grosul forțelor austriece în apropriere de Leundorf, iar după ce victoria a fost obținută la Abensberg, a primit ca întăriri corpul mareșalului Lefebvre, format din două divizii bavareze.

Austria încercase să recucerească teritoriile pierdute în Germania pe care le avusese mai înainte de bătălia de la Austerlitz. Austriecii au obținut inițial o serie de succese împotriva armatei de mici dimensiuni a mareșalului Berthier. Napoleon îi lăsase mareșalului doar 170.000 de soldați pentru apărarea întregii frontiere de răsărit a Franței, față, de exemplu situația din 1790, când 800.000 de soldați erau destinați aceleiași misiuni, pe un front mult mai scurt. Napoleon a obținut un succes rapid în Spania, după ce a recucerit Madridul, i-a învins pe spanioli și i-a silit pe englezii depășiți numeric să se retragă din Peninsula Iberică (bătălia de la Corunna, 16 ianuarie 1809). Atacul austriac l-a împiedicat pe Napoleon să desăvârșească înfrângerea britanicilor, fiind obligat să se deplaseze spre noul front, fără să se mai întoarcă vreodată în peninsulă. În absența împăratului și a celor mai buni mareșali ai săi, situația francezilor s-a înrăutățit, în special după ce la comanda forțelor britanice a fost numit generalul Sir Arthur Wellesley.

Austriecii au atacat Ducatul Varșoviei, dar au fost înfrânți în bătălia de la Abensberg (Raszyn). Armata poloneză a ocupat și Galiția Occidentală după acest prim succes. Napoleon și-a asumat comanda supremă pe frontul de est și și-a încurajat armatele în vederea contraatacului împotriva austriecilor. După o campanie bine organizată și condusă, după câteva bătălii mai mici, care au avut ca rezultat retragerea austriecilor din Bavaria, Napoleon a intrat în Austria. Încercarea sa grăbită de traversare a Dunării a dus la marea bătălie de la Aspern-Essling (22 mai 1809)- prima înfrângere importantă a lui Napoleon. Incapacitatea comandantului austriac, arhiducele Carol de Austria, de a-și fructifica victoria i-a permis lui Napoleon să continue preparativele pentru asedierea Vienei (iulie). Împăratul a reușit să-i înfrângă pe austrieci în bătălia de la Wagram din 5 – 6 iulie. În timpul acestei bătălii, Napoleon l-a destituit pe mareșalul Jean-Baptiste Bernadotte, în urma greșelilor strategice flagrante făcute de acesta. La scurtă vreme după acest episod, cu acordul lui Napoleon, Bernadotte a acceptat oferta suedeză de a ocupa poziția rămasă vacantă de prinț moștenitor. Mai târziu, el a participat în războaiele împotriva fostului său împărat...

Războiul celei de-a Cincea Coaliții s-a terminat cu tratatul de la Schönbrunn (14 octombrie 1809). În răsărit, numai rebelii din Tirol, conduși de Andreas Hofer, a continuat lupta cu armatele franco-bavareze până când au fost înfrânți în noiembrie 1809, în vreme ce, în vest, războiul din Peninsula Iberică a continuat.

Surse:

Alain Pigeard, „Dictionnaire de la Grande Armée”, Tallandier, Bibliothèque Napoléonienne, 2004

http://www.historyofwar.org/articles/battles_abensberg.html

http://istoriamilitara.org/stiinta/elemente-militare/91-master.html?start=145

https://www.revolvy.com/page/Abensberg-1809-Order-of-Battle

$¢$

 S-a întâmplat în 20 aprilie 1889: La această dată, s-a născut Adolf Hitler, politician german şi conducător („Führer") al Germaniei Naziste. Nomine odiosa!

Țin să subliniez, din nou, ca în fiecare an, că această postare nu se dorește a fi decât o trecere în revistă a existenței acestui personaj malefic pe acest pământ și a influenței sale nefaste asupra lumii, influențe care se simt până azi!

Adolf Hitler (n. Braunau am Inn, Austria — d. 30 aprilie 1945, Berlin) a fost un om politic, lider al Partidului Muncitoresc German Naţional-Socialist, cancelar al Germaniei din 1933, iar din 1934 conducător absolut (Führer) al Germaniei. Ajuns la putere în 1933, liderul mişcării naziste, Hitler, a dus o politică de pregătire şi de declanşare a celui de al doilea război mondial, precum şi de punere în aplicare a unui plan naţionalist şi rasist de exterminare în masă a evreilor şi altor „indezirabili” din Europa, precum şi de lichidare a adversarilor politici din Germania.Tatăl lui Hitler, Alois Hitler (1837–1903), a fost fiul ilegitim al Mariei Anna Schicklgruber. Deoarece în registrul baptist de natalitate nu era indicat numele tatălui său, Alois și-a luat inițial numele de familie al mamei sale, Schicklgruber. În 1842, Johann Georg Hiedler s-a căsătorit cu mama lui Alois, Maria Anna. După decesul ei din 1847 și al lui Johann Georg Hiedler în 1856, Alois a fost crescut în familia fratelui lui Hiedler, Johann Nepomuk Hiedler. În 1876, Johann Georg Hiedler a fost menționat în registrul baptist de natalitate (înregistrat ca Georg Hitler) drept tatăl lui Alois. De atunci, Alois a preluat numele de familie Hitler, scris și ca Hiedler, Hüttler sau Huettler. Oficialul nazist Hans Frank a lansat zvonul că mama lui Alois ar fi fost angajată ca femeie de serviciu în casa unei familii de evrei din Graz și că fiul de 19 ani al familiei, Leopold Frankenberger, ar fi fost tatăl lui Alois. Deoarece nimeni cu numele de familie Frankenberger nu a fost înregistrat în Graz în acea perioadă și nu au fost găsite documente care să ateste existența lui Leopold Frankenberger, istoricii infirmă afirmația că tatăl lui Alois ar fi fost evreu.

Adolf Hitler s-a născut la 20 aprilie 1889 în Braunau am Inn, în partea de vest a Austro-Ungariei (în prezent în Austria), în apropiere de granița cu Imperiul German.Adolf a fost al patrulea din cei șase copii ai lui Alois Hitler și Klara Pölzl (1860–1907). Frații mai mari ai lui Adolf—Gustav, Ida și Otto — au murit în copilărie. La vârsta de trei ani, familia lui s-a mutat în Passau, Germania. Aici, el a căpătat distinctivul accent bavarez, în locul celui austro-german. În 1894, familia lui s-a mutat la Leonding (lângă Linz), iar în iunie 1895, Alois s-a retras pe o mică proprietate din Hafeld, lângă Lambach, unde se ocupa de fermă și albine. Hitler a absolvit Volksschule (o școală de stat) de lângă Fischlham. Eforturile lui Alois Hitler în menținerea fermei din Hafeld s-au soldat cu eșec și, drept urmare, în 1897, familia s-a mutat în Lambach. La vârsta de opt ani, Adolf lua lecții de cântat și cânta în corul bisericesc. În 1898, familia lui s-a reîntors definitiv în Leonding. Moartea fratelui său mai mic în 1900, Edmund (cauzată de pojar) l-a afectat profund pe Hitler. Alois a făcut o carieră de succes în serviciul vamal și a dorit ca fiul său să-i urmeze calea. Ignorând visul fiului de a termina o școală clasică și să devină artist, în septembrie 1900, Alois l-a trimis pe Hitler la Realschule în Linz. Ulterior, în Mein Kampf, Hitler avea să dezvăluie că intenționat a învățat prost la școală, sperând că tatăl său era să observe aceasta și să-l lase să-și urmeze visul său.

Ca și mulți alți germani din Austria, Hitler a început a dezvolta idei naționaliste germane încă din tinerețe. El și-a exprimat loialitatea doar față de Germania, disprețuind Monarhia Habsburgică care se afla în declin și dominația ei asupra unui imperiu pestriț etnic. Hitler și prietenii săi foloseau salutul „Heil" și cântarea „Deutschlandlied" în loc de imnul imperial austriac. După decesul neașteptat al lui Alois, pe 3 ianuarie 1903, succesul lui Hitler la școală s-a deteriorat și mama sa i-a permis să plece. El s-a înscris în Realschule din Steyr în septembrie 1904, unde comportamentul și performanțele sale au prezentat unele îmbunătățiri. În 1905, după ce a susținut repetat examenul final, Hitler a părăsit școala fără ambiții de continuare a studiilor sau planuri clare pentru o carieră. Din 1905, Hitler s-a mutat la Viena. Timp de șase ani a dus o viață mizeră în cele mai sărace cartiere ale orașului, singura sursă de venit fiindu-i ilustratele cu diferite clădiri din Viena, pe care le picta și vindea în cafenele. Hitler a încercat să intre la Academia de Arte Frumoase din Viena în 1907 și apoi în 1908, dar a fost respins de fiecare dată. Pe 21 decembrie 1907, mama lui Adolf moare de cancer la sâni, la vârsta de 47 de ani.

La Viena, Hitler a făcut cunoștință cu concepțiile extremiste pe care avea să le pună în aplicare după ce a devenit cancelar al Germaniei. Printre precursorii ideologici, autori ai unor teorii și discursuri șovine, antisemite, rasiste care l-au influențat au fost ideologul antisemit, rasist, ocultist și escroc Jörg Lanz von Liebenfels, cavalerul Georg Ritter von Schönerer, liderul „Mișcării Pangermane”, o grupare politică naționalist-șovină, și primarul Vienei, Karl Lueger, fondatorul unui partid creștin de orientare virulent antisemită. Exasperat de ceea ce el, Hitler, percepea a fi văzut în Viena o „babilonie de rase”, a emigrat în Germania, în mai 1914, stabilindu-se la München, pe care îl considera oraș „cu adevărat german”.

După izbucnirea primului război mondial, Hitler s-a înrolat ca voluntar în armata germană. Hitler a fost combatant pe frontul de vest, în Franța și Belgia, în regimentul bavarez Reserve, în calitate de furier al regimentului. A fost prezent la un număr de bătălii majore, între care prima bătălie de la Ypres, Bătălia de pe Somme, Bătălia de la Arras și Bătălia de la Passchendaele. Hitler a fost de două ori decorat pentru vitejie. A primit Crucea de Fier, clasa a doua, în 1914 și Crucea de Fier, clasa întâi pe 4 august 1918. Pe 18 mai 1918, el a primit Insigna „Pentru rănile suferite” (Verwundetenabzeichen). Întrucât comandanții regimentului au considerat că nu avea abilități de conducere, Hitler nu a fost promovat ca Unteroffizier (subofițer). Sarcinile lui Hitler la comandamentul regimentului i-au permis răgazuri pentru desen și pictură. A avut contribuții grafice, de ilustrator, pentru o gazetă militară. În octombrie 1916, Hitler a fost rănit în coapsa stângă, în timpul bătăliei de pe Somme. El a petrecut două luni în spitalul din Beelitz și s-a reîntors pe front pe 5 martie 1917. Pe 15 octombrie 1918, a fost orbit temporar de un atac cu iperită (gaz muștar) și a fost spitalizat în Pasewalk. În timp ce se afla aici, Hitler a aflat despre înfrângerea Germaniei, fapt care l-a șocat. Amarul înfrângerii în război a început să-i modeleze ideologia. Ca și alți naționaliști germani, el credea în Dolchstoßlegende (mitul cuțitului înfipt în spate), care susținea că armata germană „neînvinsă în câmpul de luptă", a fost „înjunghiată în spate” de marxiști și civili, mai târziu numiți „criminalii din noiembrie”.

Tratatul de la Versailles stipula că Germania urma să renunțe la mai multe din teritoriile sale și să demilitarizeze Renania. Tratatul a impus sancțiuni economice și a perceput reparații grele de război pentru țară. Mulți germani au perceput tratatul ca o umilire, în special articolul 231, care declara Germania responsabilă pentru război.Tratatul de la Versailles și condițiile economice, sociale și politice din Germania de după război au fost ulterior exploatate de Hitler cu scop politic. După război, Hitler și-a schițat în minte ceea ce urma să devină național-socialismul: o gândire bazată pe un antisemitism virulent și o concepție rasistă despre societate și a valorilor ei. În 1919, era agent al departamentului politic al armatei bavareze, din însărcinarea căruia a intrat în contact cu o formațiune politică radicală, obscură, numită Partidul Muncitoresc German. Partidul era, în ciuda numelui, de extremă dreaptă, ultranaționalist, antisemit și anticapitalist. Hitler s-a înregimentat politic, devenind după câteva zile membru al comitetului executiv. Energia și talentul oratoric l-au impus, încât Hitler, alături de fondatorul partidului, Anton Drexler, a formulat programul politic în februarie 1922. A fost decisă totodată adoptarea unui nume nou: Partidului Muncitoresc German Național-Socialist (Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei, abreviat NSDAP), uzual numit partid nazist. Astfel s-a deschis drumul ascensiunii spre putere al lui Hitler.

Între 8-9 noiembrie 1923 Adolf Hitler a încercat, sprijinit de un grup de susținători, să ajungă în fruntea Germaniei printr-o lovitură de stat. Această tentativă nereușită a rămas în istorie sub numele de „Puciul de la berărie", din pricina faptului că principalii complotiști au pus la cale planul în berăria Bürgerbräukeller din München. Puciul (eșuat) a fost inspirat de „Marșul asupra Romei”, reușit de Benito Mussolini în Italia (octombrie 1922). Arestat (împreuna cu alți complici) la 11 noiembrie 1923, Hitler a fost judecat pentru trădare și condamnat la cinci ani detențiune, dintre care a executat însă numai nouă luni în închisoarea din Landsberg am Lech, Bavaria. Aici a scris celebra sa carte „Mein Kampf". Capitularea Germaniei în noiembrie 1918 a reprezentat pentru Hitler, ca și pentru cercuri largi germane de orientare conservatoare și ultraconservatoare, un șoc. Aidoma multor naționaliști, Hitler a crezut ferm în „legenda înjunghierii pe la spate” (Dolchstoßlegende), care, în esență, acredita ideea că acea capitulare ar fi fost opera forțelor politice de stânga, de orientare marxistă. În jargonul extremiștilor de dreapta, precum și al lui Hitler și al național-socialiștilor (naziștilor), oamenii politici germani care s-au decis pentru capitulare în primul război mondial și pentru abolirea monarhiei în Germania, îndeosebi social-democrații, au fost porecliți „criminalii din Noiembrie” (Novemberverbrecher).

Ideologia nazismului s-a bazat inițial pe idei preluate de la unii teoreticieni rasiști care, la sfârșitul secolului al XIX-lea, lansaseră conceptele rasa ariană, puritate rasială. Conform acelor idei, omenirea ar fi fost alcătuită în baza unei ierarhii valorice a raselor, iar viața reprezenta numai „supraviețuirea adaptabililor”. Poporul german era considerat superior, parte din „rasa ariană” și îi revenea sarcina de a menține puritatea rasei și de a subordona rasele inferioare: evreii, țiganii, slavii și rasele de culoare. Hitler considera comunitatea evreiască drept un cancer care distrugea trupul Germaniei. Încă de la începutul carierei sale politice Hitler a fost conștient de capacitatea de influență a propagandei. În aprilie 1930, l-a desemnat pe Joseph Goebbels ca șef al aparatului de propagandă pe tot teritoriul Germaniei. Naziștii au folosit cu succes noile tehnici moderne de îndoctrinare și propagandă, afișele electorale și radioul, în toată perioada dintre puciul lui Hitler eșuat în München (1923) și acapararea puterii de stat în 1933. Au fost închiriate avioane și automobile de lux pentru deplasarea mai rapidă a lui Hitler în cât mai multe locuri, în cadrul campaniilor electorale. În cele din urmă naziștii au obținut rezultatele scontate în alegerile din 1930 și din iulie 1932 (dar procentajul obținut în alegerile pentru reichstag din 6 noiembrie 1932 s-a diminuat). Reprezentarea mare în parlament a partidului nazit, mai ales după 1930, a avut printre cauze slaba prezentare a electoratului la urne, starea economică gravă cauzată de marea criză economică (cu peste șase milioane de șomeri), precum și politica deflaționistă cu care guvernul cancelarului Heinrich Brüning (1930-1932) a reacționat la criza economică, amplificând-o. 

Succesul obținut de partidul nazist la alegerile din vara lui 1932, după care naziștii au format cel mai mare grup parlamentar în Reichstag după grupul social-democrat, l-a încurajat pe Hitler să nu accepte altă funcție decât cea de cancelar. Negocierile dintre Hitler și președintele Hindenburg vizând formarea guvernului nu au dus la nici un rezultat. Au urmat câteva luni de instabilitate politică până la 30 ianuarie 1933, când Hitler a fost numit în funcția de cancelar. Din noul guvern făcea parte și Franz von Papen, cancelar între 1 iunie și 17 noiembrie 1932, care participase împreună cu generalul Kurt von Schleicher, cancelar între 4 decembrie 1932 și 28 ianuarie 1933, la aranjamentul din culise, acceptat de președintele Hindenburg, pentru însărcinarea lui Hitler cu formarea guvernului. În scurt timp, naziștii au preluat toate funcțiile de conducere, atât în parlamentul central (Reichstag) și cele regionale, cât și în economie. În martie 1933, Hitler s-a hotărât să propună noului parlament Legea de împuternicire (Ermächtigungsgesetz), care prevedea înlăturarea procedurilor și legislației parlamentare și transferul puterii depline cancelarului și guvernului său, prin asumarea de prerogative dictatoriale. Cu ajutorul mulțimii adunate în stradă și a terorii instaurate de „Batalioanele de Asalt” sau SA (Sturmabteilung) și a celeilalte organizații paramilitare, SS (Schutzstaffel, „Eșalonul de protecție”), legea a fost adoptată cu 444 de voturi favorabile și 94 contra. S-a deschis astfel calea spre dictatura totalitară.

Axiomele ideologice ale nazismului au fost superioritatea rasială ariană și antisemitismul. Ura profundă față de evrei a fost tema dominantă a carierei politice a lui Hitler. S-a speculat foarte mult pe seama motivelor, dar nimeni nu a putut găsi un răspuns satisfăcător. Oricâte explicații s-ar încerca, faptele și cifrele sunt covârșitoare: numărul oamenilor ce au căzut victime politicii hitleriste este îngrozitor. În jurul a șase milioane de evrei au fost exterminați în lagărele morții de la Auschwitz, Chełmno, Majdanek, Treblinka și în ghetoul din Varșovia... Pretinsa superioritate rasială ariană a fost introdusă de Hitler în mod treptat, tocmai pentru a amăgi opinia publică internațională. La 15 septembrie 1935 au fost adoptate primele legi rasiale, cunoscute ca Legile de la Nürnberg. Aceste legi prevedeau că cetățenia germană putea fi deținută numai de persoanele de origine germană; de asemeni, au fost interzise căsătoriile mixte dintre evrei și etnicii germani precum și relațiile extraconjugale mixte. La 9 noiembrie 1938 au fost adoptate măsuri antisemite fizice prin programul generalizat în toată Germania. În „noaptea pogromului” (Kristallnacht) au fost distruse case, magazine evreiești și sinagogi; peste o sută de evrei au fost omorâți și circa 20.000 trimiși în lagăre de concentrare. Punctul culminant al acestor crime antisemite a fost atins la Conferința de la Wannsee, în cadrul căreia înalți funcționari de stat din partidul nazist și guvern au decis „Soluția finală în chestiunea evreiască", la cererea expresă a lui Hitler.

Un episod poate mai puţin cunoscut este cel al nominalizării sale pentru Premiul Nobel pentru Pace...Ironie maximă a sorţii! Printr-o scrisoare din 27 ianuarie 1939, adresată Comitetului Norvegian pentru Acordarea Premiului Nobel pentru Pace, parlamentarul social-democrat suedez Erik Brandt îl nominaliza pe Adolf Hitler pentru acordarea acestui premiu. Calitatea sa de „pacifist” era justificată prin faptul că „în aceste momente critice în mod voit nu a lăsat armele să vorbească, deși ar fi avut puterea să pornească un război mondial”. Nominalizarea, care a stârnit proteste vehemente în Suedia, a fost retrasă după câteva zile. Erik Brandt a explicat gestul său ca o ironie în urma nominalizării primului ministru britanic Neville Chamberlain la acest premiu, pentru „modul în care în care a evitat izbucnirea unui război mondial după anexarea de către Hitler a Sudetenland, consfințită prin Acordul de la München”.

Împingerea Germaniei în război a fost, de fapt, primul semn al începutului sfârșitului lui Hitler. Cu toate victoriile remarcabile de început dintre anii 1939-1941, Hitler și conducerea militară a Germaniei au făcut marea greșeală de a-și subestima inamicii, Marea Britanie și Uniunea Sovietică, precum și greșeala de a începe un război pe două fronturi cu aceste două puteri. Orbit de succesele înregistrate de „războiul fulger” (Blitzkrieg), Hitler a dat semnalul Operațiunii Barbarossa, care prevedea invadarea Uniunii Sovietice printr-o campanie rapidă, înainte de venirea iernii. Invazia a început la 22 iunie 1941. Hitler primește o nouă lovitură în luna decembrie a aceluiași an prin intrarea în război a Statelor Unite ale Americii. Înverșunarea sovieticilor, noroiul, apoi nămeții și frigul iernii au oprit înaintarea Germaniei. Hitler a rămas convins că victoria finală era posibilă, ceea ce dovedește că-și pierduse clarviziunea militară ce îl caracterizase la începutul războiului. În 1943, armata germană se afla în defensivă, pierzând inițiativa și, treptat, toate visurile lui Hitler s-au sfârșit, lăsând în urmă o Europă distrusă și cincizeci de milioane de victime.

La 30 aprilie 1945, în timpul ultimelor lupte grele în Berlin, pe când trupele sovietice se aflau la mică distanță de cancelaria Reich-ului, Hitler s-a sinucis. Trupul lui și cel al Evei Braun (cu care se cununase în ziua precedentă și care s-a sinucis simultan) au fost depuse în craterul unei bombe, stropite cu benzină de către Otto Günsche și alte ajutoare din „Führerbunker” și li s-a dat foc când Armata Roșie se apropia și continuau bombardamentele. Înainte de a se sinucide, Hitler își otrăvise câinele pentru a testa otrava. La 2 mai, Helmuth Weidling a capitulat și a predat Berlinul necondiționat sovieticilor. Când au ajuns la cancelarie, forțele sovietice au găsit trupul lui Hitler și au efectuat o autopsie folosind amprente dentare pentru identificare. Rămășițele lui Hitler și ale Evei Braun au fost îngropate în secret de SMERȘ (organizația rusă „Smert Șpionam”) la sediul acesteia din Magdeburg. Potrivit Serviciului Federal Rus de Securitate, un fragment de craniu uman păstrat în arhivele sale și expus într-o expoziție din anul 2000 provine din rămășițele pământești ale lui Hitler. Totuși, autenticitatea craniului este pusă sub semnul întrebării de mai mulți istorici și cercetători. În mai 1945, Germania era complet ruinată, și nicidecum o „Germanie mare” în stare să distrugă Rusia bolșevică sau să creeze o nouă ordine mondială bazată pe supremația așa-numitei rase „ariene”.

Hitler e doar un exemplu cum o minte bolnavă, conform teoriei „efectului fluture”, poate da naştere haosului şi unei imense pete negre în evoluţia speciei căreia ne placem să-i spunem Homo Sapiens! Din păcate, se pare că are câțiva „urmași” destoinici care dau foc planetei și în contemporaneitate!

Surse 

Ian Kershaw, Hitler, germanii și soluția finală, Editura Meteor Press, 2011 

Michael A. Mussmanno, Ultimii martori ai lui Hitler, traducere Sorin Cristescu, Grupul Editorial Corint, București, 2007

Florin Constantiniu, Între Hitler și Stalin; România și pactul Ribbentrop - Molotov, București, Danubius, 1991;

Hugh Trevor-Roper, traducere S. Lăzărescu, Ultimele zile ale lui Hitler, București, Humanitas, 1993;

Hamann, Brigitte (2010) [1999]. Hitler's Vienna: A Portrait of the Tyrant as a Young Man. Trans. Thomas Thornton. London; New York: Tauris Parke Paperbacks.

Nicholls, David (2000). Adolf Hitler: A Biographical Companion. University of North Carolina Press

Redlich, Fritz R. (septembrie 2000). Hitler: Diagnosis of a Destructive Prophet. Oxford University Press

https://www.biography.com/dictator/adolf-hitler

https://www.britannica.com/biography/Adolf-Hitler

https://www.history.com/this-day-in-history/adolf-hitler-becomes-president-of-germany

https://www.storyboardthat.com/ro/biography/adolf-hitler

https://www.historia.ro/sectiune/timp-liber/articol/adolf-hitler-asa-cum-a-fost

https://adevarul.ro/locale/botosani/secretele-origin

$$$

 S-a întâmplat în 20 aprilie1809: la această dată, avea loc victoria lui Napoleon asupra trupelor Imperiului Austriac în bătălia de la Abensberg pe timpul „Războiului celei de-a Cincea Coaliții”. Bătălia de la Abensberg a opus o armată austriacă comandată de Arhiducele Carol unei armate franco-germane („Armata din Germania”), comandate de împăratul Napoleon I. Oprit în fața orașului Regensburg de diviziile Friant și St. Hilaire, Arhiducele preferă să lupte, masându-se între Grub și Dinzling, sperând că va primi întăriri de la fratele său, Arhiducele Ludovic și de la corpul generalului Hiller. Cu toate acestea, Napoleon își concentrează forțele mai repede și folosește poziția centrală pentru a îl împiedica pe primul să facă joncțiunea, învingându-l la Siegenburg pentru ca apoi să îl atace pe Arhiducele Carol cu grosul trupelor sale, format din Corpul lui Lannes, diviziile Morand și Gudin (ambele din Corpul lui Davout) și divizia de cuirasieri a lui Saint-Sulpice, împreună cu bavarezii lui De Wrede. Centrul armatei austriece este spart dar Arhiducele Carol conduce o retragere organizată spre Landshut, acoperită și de sosirea Corpului lui Hiller. În tot acest răstimp, Davout, cu cele două divizii care îi mai rămăseseră, a supravegheat grosul forțelor austriece în apropriere de Leundorf, iar după ce victoria a fost obținută la Abensberg, a primit ca întăriri corpul mareșalului Lefebvre, format din două divizii bavareze.

Austria încercase să recucerească teritoriile pierdute în Germania pe care le avusese mai înainte de bătălia de la Austerlitz. Austriecii au obținut inițial o serie de succese împotriva armatei de mici dimensiuni a mareșalului Berthier. Napoleon îi lăsase mareșalului doar 170.000 de soldați pentru apărarea întregii frontiere de răsărit a Franței, față, de exemplu situația din 1790, când 800.000 de soldați erau destinați aceleiași misiuni, pe un front mult mai scurt. Napoleon a obținut un succes rapid în Spania, după ce a recucerit Madridul, i-a învins pe spanioli și i-a silit pe englezii depășiți numeric să se retragă din Peninsula Iberică (bătălia de la Corunna, 16 ianuarie 1809). Atacul austriac l-a împiedicat pe Napoleon să desăvârșească înfrângerea britanicilor, fiind obligat să se deplaseze spre noul front, fără să se mai întoarcă vreodată în peninsulă. În absența împăratului și a celor mai buni mareșali ai săi, situația francezilor s-a înrăutățit, în special după ce la comanda forțelor britanice a fost numit generalul Sir Arthur Wellesley.

Austriecii au atacat Ducatul Varșoviei, dar au fost înfrânți în bătălia de la Abensberg (Raszyn). Armata poloneză a ocupat și Galiția Occidentală după acest prim succes. Napoleon și-a asumat comanda supremă pe frontul de est și și-a încurajat armatele în vederea contraatacului împotriva austriecilor. După o campanie bine organizată și condusă, după câteva bătălii mai mici, care au avut ca rezultat retragerea austriecilor din Bavaria, Napoleon a intrat în Austria. Încercarea sa grăbită de traversare a Dunării a dus la marea bătălie de la Aspern-Essling (22 mai 1809)- prima înfrângere importantă a lui Napoleon. Incapacitatea comandantului austriac, arhiducele Carol de Austria, de a-și fructifica victoria i-a permis lui Napoleon să continue preparativele pentru asedierea Vienei (iulie). Împăratul a reușit să-i înfrângă pe austrieci în bătălia de la Wagram din 5 – 6 iulie. În timpul acestei bătălii, Napoleon l-a destituit pe mareșalul Jean-Baptiste Bernadotte, în urma greșelilor strategice flagrante făcute de acesta. La scurtă vreme după acest episod, cu acordul lui Napoleon, Bernadotte a acceptat oferta suedeză de a ocupa poziția rămasă vacantă de prinț moștenitor. Mai târziu, el a participat în războaiele împotriva fostului său împărat...

Războiul celei de-a Cincea Coaliții s-a terminat cu tratatul de la Schönbrunn (14 octombrie 1809). În răsărit, numai rebelii din Tirol, conduși de Andreas Hofer, a continuat lupta cu armatele franco-bavareze până când au fost înfrânți în noiembrie 1809, în vreme ce, în vest, războiul din Peninsula Iberică a continuat.

Surse:

Alain Pigeard, „Dictionnaire de la Grande Armée”, Tallandier, Bibliothèque Napoléonienne, 2004

http://www.historyofwar.org/articles/battles_abensberg.html

http://istoriamilitara.org/stiinta/elemente-militare/91-master.html?start=145

https://www.revolvy.com/page/Abensberg-1809-Order-of-Battle