miercuri, 16 decembrie 2020

Sunt încă un NIMENI - dilemă

 

Sunt într-o dilemă. Acum câteva zile îmi spuneam și vă spuneam că m-aș considera UN NIMENI. Sună aproape sinistru și ilogic. Prefer să consider că încă nu am ajuns așa. Dar în ochii celorlalți așa cred că apar. Dar, așa cum îmi spunea cineva acum câteva luni, depinde foarte mult cine mă judecă.

Pandemia actuală m-a schimbat oarecum. Sau poate că nu. M-a forțat să mă adaptez la o situație nouă pentru mine, dar pe care nu puteam s-o influențez cu nici un chip. Cel mai dur a fost că am fost forțată oarecum să „trag pe dreapta” și să nu mai lucrez ceea ce lucram până atunci. Pe moment o mică „vacanță” mi-ar fi prins bine și, dintr-un anumit punct de vedere poate așa a fost, dar parcă era prea mult să stau pe tușă pe timp aparent nelimitat.

Problema era să îmi umplu mintea și timpul cu ceva ca să nu mă mai gândesc la prostii. Până la un punct am reușit. Am reînceput să citesc ceva mai mult, deși nu îndeajuns. Probabil nu mi-am intrat destul de mult în ritm. Dar citind prea mult timp eram tentată să mă izolez de lumea reală și să nesocotesc realitatea. Dar asta era, trebuia cumva să restabilesc un echilibru.

Am continuat să îmi ocup timpul cu rebusul, ca o completare a lecturii, dar riscam să ajung curând la saturație. Așa că trebuia să găsesc altceva, căci mă puteam plictisi și de televizor, care începea să nu mai devină așa de ofertant ca în condiții normale. Singura variantă inedită care putea înlocui tot ce era până acum ar fi fost scrisul. Dar încă nu cred că am încă mintea setată suficient pentru a avea spor la scris, deși mi-aș dori. Însă consider că este doar o chestiune de timp.

Până atunci continui să îmi umplu timpul tot cu lectura, rebusul, cursurile și prezentările medicale online. Numai că toate acestea consumă timp și energie fără a produce nimic palpabil, cel mult doar experiență. Nu și resurse financiare de nici un fel. Ceea ce este destul de dureros și de frustrant. Așa că dacă aș încerca să îmi sporesc numărul cărților din bibliotecă, deja mi s-ar spune că nu sunt bani pentru așa ceva. În plus, ce rost ar putea avea să am cât mai multe cărți în bibliotecă, chiar dacă aș reuși să le citesc pe toate. Plus ce rost ar avea atâtea informații de specialitate? Doar nu-mi dau doctorate peste doctorate, Și chiar dacă le-aș da la ce mi-ar folosi? Doar sunt momentan un conțopist, un scârța-scârța pe hârtie, atât și nimic mai mult. Deci ce-aș avea de demonstrat?

Este frustrant. Nu am cum aduce argumente convingătoare că am nevoie de activitate la fel de mult cum am nevoie de odihnă și de relaxare. Lectura? Acumularea de informații? Trebuie să-mi pun creierul la muncă, pentru a acumula informații și de a face legătura între ele. Acumularea de experiență? S-ar putea să am nevoie de ea la un moment dat. Si de demonstrat... Trebuie să-mi demonstrez mie însămi că încă mai pot asimila informații și să mă folosesc de ele.

Rămâne doar problema banilor. Am salariu suficient de bunișor, mulțumesc lui Dumnezeu, nu-mi cer osândă. Dar nici o sursă suplimentară de venit sau de economii nu ar fi de lăsat deoparte. Deocamdată nu văd nici o luminiță la capătul acestui tunel destul de lung. Dar ideal ar fi să fiu pregătită și pe fază. Cred că sunt pe un drum destul de bun, deși... e prea lung drumul acesta.

Nu-i problemă însă. Timpul are răbdare în condițiile în care pandemia nu a ajuns la final. Contează să am răbdare și eu

Medicul Iosif Koszeghi, președintele Colegiului Medicilor Neamț, răpus de coronavirus

  




Președintele Colegiului Medicilor din județul Neamț, medicul Iosif Koszeghi, s-a stins din viață duminică, 13 decembrie, la vârsta de 71 de ani.

„Colegiul Medicilor din România (CMR) își exprimă întreaga compasiune și părere de rău cu privire la moartea colegului nostru, medicul Iosif Koszeghi, survenită în urma infecției cu SARS-CoV-2. Medicul chirurg Iosif Koszeghi, președinte al Colegiului Medicilor din județul Neamț, a pierdut lupta cu noul coronavirus, după ce, se pare că, a contractat virusul la locul său de muncă, în Spitalul Județean Piatra Neamț. Dr. Iosif Koszeghi a fost un medic dedicat, acesta participând efectiv în seara tragediei ce a avut loc în secția ATI COVID a Spitalului Județean Piatra Neamț, implicându-se cu toate riscurile în ajutorarea celor răniți și în acțiunile realizate imediat după stingerea incendiului. În numele Colegiului Medicilor din România, sincere condoleanțe pentru familia dr. Iosif Koszeghi, precum și toate regretele noastre și compasiunea pentru victimele pandemiei de COVID-19”, au transmis reprezentanții CMR.

„Suntem cu sufletul și gândurile noastre alături de familia și colegii dr. Iosif Koszeghi. A fost un medic responsabil, un coleg implicat în noua direcție de dezvoltare a profesiei medicale, un om care nu a ezitat să se implice cu toate riscurile existente și să își aducă contribuția sa la acțiunile realizate imediat după tragedia de la unitatea din Piatra Neamț unde își desfășura activitatea medicală. Exemplul său, la fel ca și multe altele din sistemul medical românesc, arată tuturor că medicii sunt acolo unde și când este nevoie de munca lor, chiar dacă riscurile profesiei, mai ales în această perioadă, sunt foarte mari, iar unele ajung până la vătămarea gravă sau sacrificiul suprem”, a afirmat dr. Daniel Coriu, președintele CMR.

Medicul Iosif Koszeghi, fost șef al secției de chirurgie al Spitalului Județean de Urgență Piatra Neamț, a fost președinte al Colegiului Medicilor Neamț în mai multe mandate. „Timp de aproape patru decenii, domnul doctor Iosif Koszeghi și-a risipit sufletul său bun îngrijind mii de nemțeni, operând mii de pacienți, dăruindu-se cu toată ființa sa acestei nobile misiuni care este medicina. Pierderea domniei sale va lăsa un gol imens în inimile celor care l-au cunoscut și l-au iubit. Medicina nemțeană pe care el a slujit-o cu atâta dragoste îi aduce astăzi un ultim omagiu. Înmormântarea va avea loc la Oradea. În contextul epidemiologic actual, anunțăm pe toți cei care doresc să aprindă o lumânare în memoria domnului dr. Iosif Koszeghi că o pot face face la Biserica «Sf.Spiridon» Piatra Neamț din incinta Spitalului Județean de Urgență Piatra Neamț. Slujba de pomenire în memoria domnului dr.Iosif Koszeghi va avea loc în data de 15 decembrie 2020, ora 11.00 la Biserica «Sf. Spiridon» Piatra Neamț din incinta Spitalului Județean de Urgență Piatra Neamț”, au transmis reprezentanții Colegiului Medicilor Neamț.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

 Sursa: Ziarul de Roman

Mi-a fost şef pe linie profesională. Și asta contează în primul rând, pentru că fără aprobarea sa, ca și șef de instituție, nu aș putea lucra.

A fost un medic renumit pe plan local, extrem de apreciat și iubit. Se pare însă că greșeala de a fi pus securitatea proprie pe planul doi în momentul în care s-a implicat pentru a încerca să salveze cât de mult se putea salva într-o situație critică i-a fost fatală. Nu știu dacă în condițiile date s-a gândit fie și pentru doar o clipă să se protejeze pentru a nu se îmbolnăvi. Adrenalina curgea prea rapid prin tot corpul...

Nu știu dacă oricare dintre noi, medicii, am fi procedat altfel în condiții similare, chiar dacă instinctul de conservare este mult prea mare pentru a nesocoti mijloacele de protecție proprii. Numai cine trece direct prin situațiile date poate vedea cum gândește în acel moment.

A fost un OM. Acum este doar o amintire caldă care impune respect și admirație.Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Un nimeni!!!...

 


Dacă mă gândesc mai bine, în ultima vreme mi s-a confirmat o bănuială pe care o aveam de mulți ani și care preferam să nu fie adevărată. Nici acum nu pot accepta faptul că pentru cei aflați la conducere, la nivel local sau mai sus, sunt un NIMENI, un oarecare bun doar ca și sac de box și otreapă de spălat mizeria de pe jos, dar se pare că asta este realitatea.

În ultimii 12 ani, să zicem cu aproximație, orașul în care trăiesc și lucrez a fost condus și administrat mai bine sau mai puțin bine de reprezentanții unei anumite formațiuni politice. De fapt aceeași oameni cameleonici care au trecut dintr-o formațiune politică în alta, după cum își simțeau șansele de a-și menține același scaun în postul de conducere, măcar același loc dacă nu unul mai înalt și mai confortabil. În timp ce noi încercam să supraviețuim la un nivel extrem de scăzut de trai.

Puteam să schimbăm situația la fiecare votare. Dar cei mai mulți erau cuprinși de o (in)explicabilă lehamite, de parcă ar fi spus: „Oricum nu am pe cine alege să mă reprezinte și să-mi reprezinte interesele. Indiferent dacă îmi exprim sau nu opinia tot ajung sus în posturile călduțe aceiași oameni!!!”... Vedeau mereu aceeași parte „bună” („Au făcut mult pentru oraș!”), uitând că eram cu toții trimiși acasă pe bani mai puțini sau fără nici un ban. Și nu a fost doar o situație de moment, căci banii lipsă se vor vedea și când vom fi cu toții pensionari.

Sunt de acord că în oraș s-au făcut oarecare investiții. Dar cine era oare „la butoane” atunci când erau trimiși acasă în concedii fără plată sau cu un sfert de salariu tăiat, deși acel salariu, chiar și întreg, nu era deloc extrem de mare? Să fim oare prinși de un sindrom Stockholm, lăudându-i și promovându-i tocmai pe cei care ne-au băgat în mizerie?

Au trecut anii și încercam să supraviețuim. Deși în principiu eram de acord să îndeplinim anumite sarcini în afara cabinetului, chiar dacă nu avea nici o legătură cu ceea ce cuprindea fișa postului, în momentul în care din motive mai mult sau mai puțin obiective încercam să refuzăm politicos, fie se umbla „la sentiment”, încercând să ne determine cu binișorul să acceptăm, fie se ajungea la amenințări. Citez din memorie: „Aș putea să vacantez toate posturile și să reorganizez concurs de angajare, punând condiția ca cei angajați să îndeplinească toate sarcinile pe care le încredințăm!!!”... Serios, domnule ex-primar, ulterior deputat? Pe ce bază legală? Și ați observat că tot de atâția ani sunt singurul medic școlar din oraș? Este adevărat că în ultimii 2-3 ani s-a scos la concurs câte (doar!) un post de medic școlar pe tot orașul, deși ar mai fi loc de încă 3-4 colegi medici generaliști ca și medici școlari, dar... ciudat... sunt tot singurul medic școlar pe tot orașul. Iar situația nu s-a schimbat, poate doar salariul a mai crescut, cel puțin pe hârtie. Deși recunosc că nu sunt nici pe departe perfectă, din păcate constat că în continuare am fost șicanată, uneori chiar mai puțin justificat. Nu sunt singura care greșește, doar sunt printre puținii care sunt văzuți că greșesc și chiar sunt oarecum forțați să greșească.

De pildă... A început pandemia... La un moment dat am fost trimisă pentru o săptămână la alt loc de muncă fără să mi se spună ce am de făcut. Evident mă expuneam unui risc, deși atunci putea fi destul de mic comparativ cu ce este acum. Pe lângă asta nici nu știam ce am de făcut și cum puteam să mă protejez. În plus, teoretic vorbind, nu știu dacă aveam competențele necesare pentru o activitate în acel loc, deci putea exista riscul unor greșeli. Mi-am asumat riscul să nu mă prezint și m-am ales cu o taiere de salariu fără să mi se explice de ce.

Ulterior am fost trimiși să efectuăm triajul la poarta spitalului. După cam o săptămână ni s-a comunicat că nu mai suntem doriți, Am fost prima care m-am retras discret. Am primit salariul întreg, dar fără sporuri și bonusuri. Tot era bine, deși iar mai pierdeam niște bani.

În mai am primit, pentru trei săptămâni altă îndatorire. Am povestit, pe scurt, aiciaiciaici și aici. Nu prea era treaba noastră să lucrăm acolo și acele lucruri, dar măcar aveam activitate, ne simțeam utili și am recuperat măcar indemnizația de hrană, nu și sporurile. Era un pas înainte, deși... personal lucrasem și fusesem pontată 8 ore pe zi ca și asistenții și cot la cot cu ei, deși programul meu de lucru era de 35 de ore pe săptămână, deci 7 ore pe zi, în medie. Deci lucrasem suplimentar o oră în plus pe zi. Dar măcar avusesem parte de liniște...

Credeți că cineva a ținut cont de asta? Eu nu am aflat nimic până acum. Prefer să cred că trebuie să fiu mulțumită că, cel puțin momentan, am parte de liniște, deși nu mi-a spus nimeni „mulțumesc” până acum în acest sens. Dar nici „îmi cer scuze pentru neplăceri”... Dar mă bucur de liniște, deși sunt sigură că sunt același NIMENI ca și până acum. Dar mă mulțumesc totuși cu un NIMENI neutru decât să mă aleg cu scandal.

De când cu pandemia citesc mult. Ascult prezentări medicale, particip la conferințe și simpozioane online. Am acumulat cât pentru 5-6 ani în tot anul acesta doar din manifestările creditate, deși am citit și urmărit înformații fără să fiu contorizată în acest sens. Doar pentru sufletul meu, căci nu întrevăd posibilitatea de a-mi folosi informațiile acumulate la ceva anume în activitatea de zi cu zi, cel puțin din câte am văzut până acum. Chiar mă gândesc ce aș vrea să demonstrez? Că îmi pot da oricând doctoratul, specializarea și primariatul? Este prea târziu pentru mine și nu mai am atâta putere să fac asta. Și nu știu dacă ar schimba cu ceva situația mea de până acum și imaginea mea în ochii celor din jur. Voi fi în continuare același NIMENI oricât de mult m-aș zbuciuma.

Pesimism? Sper că nu. Doar realism. Sper să se schimbe naibii toată situația asta, deși...

Timpul are răbdare întotdeauna. Noi nu știu dacă vom avea aceeași răbdare...

Umilinţă? Sau compromis?

 



 În ultimul timp am avut divergențe cu o persoană extrem de apropiată. Pe de o parte tind să îi dau dreptate, dar cred că dreptatea este de partea amândorura. Numai că părerile, impulsurile și acțiunile fiecăruia dintre noi tind să fie divergente.

Cred că putem fi întru totul de acord că activitatea profesională, mai ales în condițiile în care persoana respectivă se respectă ca și profesionist, presupune acumularea de informații. Evident că nu tot ceea ce asimilezi ca și informație poți aplica în practică, pentru că acest lucru presupune cheltuieli materiale, financiare, umane, de timp... Dar măcar încerci să faci ceva din ceea ce ai la îndemână.

În medicină, dar nu numai, trebuie să citești. Cărți, reviste de specialitate. Să participi la cursuri, seminarii, conferințe. Din fericire pentru mine, pandemia actuală a avut și o parte bună, în sensul că pot accesa manifestări științifice online gratuite cu mult mai mult decât până nu de mult. Dar asta este altă poveste.

Însă baza pregătirii profesionale trebuie să se sprijine (și!) pe cărți. Foarte multe cărți. Care trebuie reînnoite periodic, ca și informațiile științifice care se reînnoiesc aproape complet la fiecare câțiva ani. Iar cărțile, trebuie să recunoaștem, costă cu atât mai mult cu cât sunt mai mari și mai multe.

Până la un anumit punct am acționat amândoi în consens: mizăm pe reduceri, pe promoții. Să intru în detalii. În ultimul timp am cumpărat destul de multe cărți, și de specialitate, și beletristică. În majoritatea cazurilor am încercat să cumpăr la reduceri mai mari sau mai mici și folosindu-mă de bonusuri sau vouchere compensatorii. Dacă era vorba să reduc fie și 10-20  de lei din cheltuiala totală o făceam. Numai că nevoia de carte este destul de mare dacă mi-aș pune mintea să-mi satisfac nevoile și poftele, deci și cheltuielile pot crește exponențial. Iar veniturile familiei sunt limitate, cel puțin momentan, reprezentate fiind de o pensie și un salariu, amândouă destul de modeste în raport cu cheltuielile. Tin cont, în acest sens, că amândoi suntem trecuți destul de mult de vârsta primei tinereți, iar cheltuielile legate de hrană, întreținere, confortul și funcționalitatea locuinței și, mai ales, sănătatea proprie a fiecăruia dintre noi sunt destul de mari și, potențial, in continuă creștere.

„Jongleria” financiară care trebuie făcută, în aceste condiții, pentru a procura tot ceea ce avem nevoie fiecare dintre noi este destul de riscantă și vecină fie cu compromisul fie cu umilința. Ai două variante: fie încerci să faci economii pentru a te încadra în bugetul existent la un moment dat, momentul prezent în acest caz, recurgând la procurarea bunurilor folosindu-te de orice variantă de reducere a notei de plată șau chiar la renunțarea la procurarea unor lucruri care nu sunt neapărat necesare la momentul respectiv, fie cauți alte surse de venituri pentru a evita frustrările date de renunțări. În ambele cazuri sacrificiile pot fi suficient de mari.

Tocmai pentru a evita să mă las copleșită de frustrări, încerc să fac economii atât cât se poate, dar să caut soluții financiare pentru eventualele cheltuieli. Ceea ce este destul de dificil în perioada aceasta de pandemie. Dar sper să nu fie imposibil. Pentru că în acest caz cu siguranță cineva va fi umilit și călcat în picioare...

vineri, 27 noiembrie 2020

De la prieteni

 În limba română se ascunde un secret despre natura noastră românească.

Noi suntem, prin excelență, niște bătăuși. Ne place bătaia!


- Noi ne începem fiecare sărbătoare cu o bătaie, pentru că noi nu curățăm covoare, noi le batem.


- Noi nu parcurgem un drum, noi îl batem.


- Chiar și când suntem gânditori, ne bate un gând.


- Inima noastră de român nu pompeaza ci bate!


- Pantofii noștri nu ne rod, nu ne sunt mici sau mari, ci scurt - ne bat.


- Ca să urezi de bine cuiva îi spui: „Bată-te norocul să te bată!”.


- Când pleaca cineva îi urezi: „Cale bătută!”


- Unul dintre dansurile tradiționale din zona Moldovei este „Bătuta”.


- Laptele nostru nu-i fermentat ci e bătut.


- Noi nu ciocănim, noi batem la ușă.


- Cândva, unele femei, câștigau un ban din copiere de documente. Băteau la mașina de scris.


- Nu avem o competiție sportivă loială. Scopul nostru e să-l batem pe adversar.


- Și vântul bate pe afară.


- In loc de ghinion, ești bătut și de soartă.


- Ca sa fiu mai credibil, spun: "Să mă bată Dumnezeu!".


- În loc sa vorbesc degeaba, eu îmi bat gura.


- Si mai este și un proverb romanesc: "gura bate fundul"


Și mi-am propus să nu vă mai bat la cap! 🤪

joi, 26 noiembrie 2020

Scrisoare pentru Moş Crăciun

Dragă Moș Crăciun,
 A mai trecut un an din viaţa mea, din viaţa noastră a tuturor. Să ştii că am încercat să fiu cuminte şi ascultătoare, chiar dacă nu mai sunt de mult un copil, judecând după vârsta din buletin. Şi asta pentru că aştept să primesc un cadou cât de mic, în fiecare yi dacă se poate, dar mă mulţumesc cu câte un cadou din când în când, fie şi doar de sărbători.

Sunt sigură că ţi-ai căptușit toate buzunarele cu tot felul de portofele pentru bărbați pe care mă aștept să le umpli cu teancuri-teancuri de bani, pentru a fi pregătit de cumpărăturile pentru cadourile pe care să le poși pune în sacul tău mare și cuprinzător. Nu de alta, dar nu știu dacă în atelierele tale poți face toate produsele dorite de fiecare dintre noi.

Că tot iarna este aproape de noi și ne suflă în ceafă, poate capăt câteva perechi de cizme de damă noi și comfortabile, că tot am mult de mers de acasă până la muncă și înapoi. Și nu mă supăr dacă primesc și alte perechi de încălțăminte de damă potrivite tuturor anotimpurilor, ca să am de schimb pe când se va mai încălzi vremea.

Mi-aș mai dori un rucsac de damă destul de încăpător, pentru a-l lua cu mine atât la servici cât și în zilele de vacanță, că poate voi avea nevoie de căteva lucruri pe care să le iau cu mine la nevoie.

Și aș avea nevoie, cu siguranță, de cât mai multe și mai diverse articole de lenjerie de damă, pe care să le pot schimba ori de câte ori transpir sau se murdăresc, pentru a avea mereu acea senzație de prospețime, curățenie corporală și comfort pe care mi-o doresc mereu.

Ți-aș mai cere eu multe alte lucruri, dar teamă mi-e că nu le poși aduce. Așa că mă opresc aici deocamdată și te aștept cu nerăbdare atât acum cât și în anii care vin.

Cu cea mai mare dragoste,

Cristina

marți, 24 noiembrie 2020

Influencer Marketing și branding personal în România

 

Nevoia m-a împins spre mediul online. Mai întâi nevoia de documentare profesională. Apoi nevoia de comunicare pe toate planurile, mult mai uşor, mai mult, mai repede, cu tot mai multe persoane şi instituţii. Apoi... celelalte. Până şi nevoia de divertisment şi shopping.

Să începem cu începutul aventurii mele în mediul online. Repet... La început aveam nevoie disperată de documentare profesională. La un moment dat îmi trebuia ceva mult. Și rapid. Și ieftin, dacă nu chiar gratis. Și în acel moment doar internetul mă putea salva. Și m-a salvat.

Mărturisesc că în acel moment nu știam mai nimic despre ceea ce însemna computer și internet. Și nu credeam să pot învăța vreodată. Curând mi-am dat seama că greșeala mea fusese că pornisem pe calea unei teorii mult prea savante. Așa că în momentul în care mi s-a pus în față calculatorul pur și simplu mi-era frică să ating tastatura. După 2-3 zile eram conectată și la internet. Cum aveam tot ceea ce aveam nevoie pe moment ca să mă apuc de treabă, a trebuit să încep de undeva. Rapid am început să pricep câte ceva și în scurt timp, de ordinul a 1-2 săptămâni, rezolvasem pe moment problema stringentă a documentării profesionale presante în acea vreme. Pe moment nu mai aveam ce face în mod presant, așa că am început să mă gândesc cum aș putea să folosesc internetul la ceva util.

Primul impuls a fost să-mi caut colegii de școală. Cum nu aveam nici o posibilitate de contact cu ei în acel moment, mi-a venit ideea potențialelor rețele sociale. Așa am intrat pe câteva portaluri cu pretenție de rețele sociale, dar care funcționau destul de bine la nivelul acela. Colegii de școală nu i-am găsit, cel puțin în acel moment, dar cel puțin am reușit să intru în legătură cu destul de mulți dintre cei care se aflau și pe acolo. În plus am nimerit și pe un alt portal care putea fi considerat, în accepțiunea de acum, un soi de blog colectiv de nișă, axat pe creații literare proprii, ca un fel de cenaclu sau „cafenea literară”. Deși cred că acel site nu mai există de mult timp, cu siguranță că ideea aceea genială m-a influențat mult. 

Nu a trecut mult și mi-am făcut primul blog pe aceeași platformă pe care activez și acum. Blogul este șters de mult timp, odată cu contul de Google de atunci. Imediat am făcut alt cont Google cu tot ceea ce însemna el: adresă de mail, serviciu de mesagerie... Și desigur și alt pachet de bloguri. Blogul îl deschisesem imitând pe unul dintre amicii mei virtuali care își făcuse propriul său blog, după ce în prealabil citisem și comentasem postările de pe blogul său.

Inițial, postările pe blog au fost stângace. Mult prea stângace. Au avut un singur efect asupra experienței mele de atunci: acela de a mă familiariza cu funcționarea blogului, cu tot ce însemna acest lucru: setări, aspect, modalități de postare. Și stimularea dorinței de a fi citită... ca și blogger.

Cum prinsesem cam mult avânt punând promovarea blogului înaintea dezvoltării lui ca număr de postări și ca și calitate, amicul de la care prinsesem ideea m-a temperat puțin și a început să-mi direcționeze atenția spre câteva aspecte legate de blog...

  • Printre primele sugestii ale sale a fost să citesc, la rândul meu, multe alte bloguri. Să văd cum se scrie, să compar stilurile, să văd noi idei de subiecte și domenii de informații. Așa am citit multe bloguri, am intrat în contact cu cei din spatele paginilor scrise, am preluat idei și sugestii.
  • Mi-a temperat încetul cu încetul entuziasmul și aproape agresivitatea de promovare a blogului, sugerându-mi faptul că blogul se promovează singur la un moment dat dacă este scris bine.
Odată cu apariția și a rețelelor sociale am intrat și pe acestea, făcându-mi cont. Tot din dorința de comunicare, de a-mi împărtăși ideile și opiniile. Nu știam ce înseamnă Branding Personal, influencer, Influencer Marketing, Opinion Maker, deși mă tenta popularitatea nu ca idee în sine ci ca mijloc de promovare a ideilor proprii. Mai ales că la un moment dat începusem o activitate de Marketing Afiliat ca și „amuzament” dar și ca idee de a câștiga ceva din promovarea pe rețelele sociale a unor produse și servicii. Numai că a trebuit să pornesc cumva să învăț din greu anumite lucruri...
  • Postările de pe blog trebuie să fie interesante pentru cel care le citește. Concise și la obiect, din domenii interesante, atât pentru cel care le scrie, căci altfel nu ar reuși să conceapă ceva coerent, cât și pentru potențialii cititori, care nu ar intra pe blog dacă subiectul nu ar fi interesant pentru ei
  • Trebuie cântărite posibilitățile de a dezvolta un blog generalist, care aduce mulți cititori, nu neapărat fideli 100%, sau un blog „de nișă”, centrat pe un domeniu de activitate sau mai multe domenii aflate în strânsă legătură între ele, cu puțini cititori dar care intră cu atât mai des pe blog cu cât postările reușesc să apară într-un ritm alert și constant.
  • În momentul în care recomand un produs sau serviciu cititorilor mei trebuie să mă gândesc dacă modul de prezentare a „mărfii” m-ar convinge în primul rând pe mine, ca și client ce nu a auzit prea multe despre produsul în cauză, să îl achiziționez pentru mine. Succesul și satisfacția ar fi cu atât mai mare cu cât aș convinge un potențial client să ia ceva pentru el chiar dacă până atunci nu ar fi fost tentat să folosească așa ceva. In atare condiții ar trebui să pot convinge pe (aproape) oricine de necesitatea și utilitatea produsului respectiv în așa fel încât să-l achiziționeze pentru sine și să-mi mai și mulțumească pentru asta. 
Cel mai simplu ar fi să prezint celorlalți, firesc și natural, că mă bucur folosind anumite lucruri: cititul unor cărți, purtatul unor articole vestimentare și accesorii, consumul frecvent al unor alimente sănătoase. Și nu doar că mă bucur de ele, ci că toate acestea îmi îmbunătățesc oarecum viața în mod constant. Asta ar putea însemna că simt ceea ce s-ar potrivi persoanei căreia îi prezint acele lucruri, că simt ceea ce ar putea fi util și potrivit pentru cât mai multe persoane, că simt cum aș putea face legătura între ceea ce ofer eu și ceea ce își dorește cel de lânga mine. Aceasta înseamnă nu doar talent și aptitudini native, ci și foarte mult studiu intens și prelungit, fie prin cursuri organizate, fie prin studiu individual. Aceasta mai înseamnă și capacitate mare de adaptare din partea mea la diferite provocări, oricât de grele ar putea părea la început și nerenunțarea la efortul de rezolvare a problemelor apărute, oricât de grele ar putea părea.
Nu știu dacă aș putea fi un bun influencer, fie ca blogger, fie ca instagrammer, fie ca membru activ al oricărei rețele sociale. Poate că nici nu încerc să fiu în mod intenționat și ostentativ. Doar încerc să îmi spun părerile direct și sincer în mediul virtual.
Articol scris pentru SuperBlog 2020

***

 Sfasietoarea poveste a Iuliei Hasdeu, nascuta pe 14 noiembrie 1869 “Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire”...