miercuri, 9 octombrie 2019

Ocolul Pământului în 80 de zile în versiune modernă

Nu prea obișnuiesc să îmi fac prieteni online și la distanță, fără să simt nevoia, neapărată sau nu, să mă cunosc cu ei direct și în viața reală. Și totuși am făcut-o, chiar dacă comunicarea cu ei nu a durat mai mult de câțiva ani, în cel mai fericit caz. În toate cazurile în care relația de corespondență nu a durat prea mult, problema era distanța geografică dintre noi, situație în care nici nu se punea problema vreodată, cel puțin în următoarele luni sau chiar în următorii ani să reușim să ne întâlnim față în față.
Și totuși în prezent țin legătura cu cineva în mediul online. Și doar online... Și asta de vreo 2-3 ani, fără să reușim să ne vedem decât în puținele poze pe care ni le-am trimis unul altuia. Nici măcar la voce nu ne știm... Și asta pentru că, probabil, nici unul dintre noi nu a vrut să ne implicăm sentimental prea mult, într-atât de mult încât să devenim dependenți unul de celălalt. Așa că am rămas. cel puțin până acum, doar simpli prieteni.
De ceva timp încoace, înainte de a adormi, îi spun aproape invariabil, prin mesaje: „M-am retras în dormitor. Încerc să mai citesc puțin până adorm. Dacă nu reușim să mai vorbim, îți spun de pe acum noapte bună și somn odihnitor, dragul meu prieten!”
Azi așa... Mâine așa... Când mă prindea în vreo conversație, mă găsea citind...
- Dumnezeule! Tu mai apuci să mai faci și altceva decât să citești?
- E o poveste mai lungă... i-am răspuns. Știi că ți-am spus că la un moment dat mă podidiseră niște probleme de sănătate. Privind îndărăt, cred că eram epuizată de stres fizic și, mai ales, emoțional, psihic. Eram atât de epuizată încât nu mai apucam să citesc mai nimic. Eu! care eram cititor înrăit în copilărie și adolescență, abia de mai frunzăream vreo revistă la 2-3 zile. Aproape de citeam doar titlurile mari si restul articolelor pe sărite și în diagonală, fără să înțeleg mare lucru. A trecut ceva vreme până să îmi intre în cap că ceva începea să nu fie în regulă. Am încercat să reîncep să citesc cărți, dar ceva parcă nu mergea. La un moment dat sesizam că nu înțeleg și nu rețin aproape nimic din ceea ce citeam. Începeam să mă tem să nu devin analfabetă funcțional.
- Haida-de... Nu devii analfabet funcțional așa ușor!
- Ai dreptate. Se prea poate să fie așa. S-ar putea să fi fost vorba de un fenomen mai sever de tip reading-slump.
- Ai reușit să ieși din asta? Și cum?
- La un moment dat am văzut pe un raft romanul „Toate pânzele sus!”. Mi-a picat atunci fisa. Mi-am zis că am mai citit cartea de câteva ori. Am văzut și filmul de atâtea ori încât mă tem că i-am învățat și replicile toate. Am zis că mi-ar fi mai ușor să mă apuc de citit cartea. Și așa a fost. Am citit cartea pe îndelete, în 4-5 zile am terminat-o. Lejer... Ca pe vremuri când citeam cărțile ca ți cum aș fi văzut un film, cu personajele trăind de-adevăratelea, cu mine însămi în mijlocul acțiunii. Am continuat apoi cu încă vreo câteva cărți citite în adolescență, apoi am trecut și la cărți mai pentru oameni maturi. Nu zic că aș fi ieșit total din această stare, dar este cu mult mai bine. De aceea citesc acum cât de mult se poate, ca să revin la o stare mai bună în ceea ce privește lectura.
- Eu nu m-aș mai încumeta să citesc cărțile citite în adolescență. Poate că uneori aș fi tentat, dar...
- De ce nu? Hai să facem împreună un joc. Să luăm o carte pe care, ipotetic, am citit-o amândoi cu mulți ani în urmă și să ne punem în pielea personajelor.
- Ok. Ce carte propui?
- Ai citit „Ocolul pământului în 80 de zile” al lui Jules Verne?
- Sigur că da. Dar nu vrei să spui că am putea reface traseul parcurs de cei doi eroi în aceleași condiții.
- Pun pariu că am putea face ocolul lumii. Poate că nu în 80 de zile, ci în cu mult mai puțin timp. Și nu pe același traseu. Și nu în aceleași condiții... Desigur, ar trebui să punem la bătaie o sumă ceva mai mare de bani, pe care cu siguranță încă nu o avem, dar , ipotetic vorbind, cred că avem la dispoziție mijloacele posibile într-un mod organizat.
- Adică?
- Adică am putea să ne folosim de câteva circuite culturale Christian Tour combinate cu câteva circuite exotice Christian Tour și legate între ele în așa fel încât să facem turul Pământului.
- De acord. Dar hai să nu punem problema să legăm mai multe circuite unul după altul în așa fel încât să repetăm isprava celor doi eroi în decursul a 80 de zile legate una după alta. Nu vom avea atâta timp liber deodată și nici atâtea resurse financiare. Am putea face circuitele respective prin lume  pe parcursul mai multor ani pe măsură ce dispunem de timp și bani. Ia gândește-te pe unde am putea merge pentru început. Pun pariu că, dacă facem planurile pentru mai mulți ani, facem de mai multe ori ocolul Pământului.
- Exact. Și în plus avem timp să privim locurile pe care le vizităm. Să rămânem cu amintiri, impresii și, mai ales, informații utile.
- Deci? Cu ce propui să începem?
- Uite... Luăm mai mult sau mai puțin întâmplător: un circuit mai aproape de noi...  Austria - Germania - Cehia. Ce ar putea lega aceste țări? De pildă castelele extrem de frumoase riverane unor artere fluviale sau cățărate pe coama munților sau în mijlocul unor păduri superbe. Peisaje superbe departe de nebunia orașelor aglomerate. Sau locurile legate de viața unor personalități geniale din cultura acestor țări. Sau instituțiile culturale, monumentele arhitectonice, muzeele ...
- Am bifat traseul... Poate ne nimerim la Oktober Fest. Bere, cârnații nemțești, ștrudelele... Sau un tur prin Prater... Nu ar strica măcar câteva ore într-un parc de distracții
- Eventual prindem în 2-3 ani Turcia, Iranul și India. Civilizație orientală. Forfota bazarelor, misterul moscheilor... Climatul cald și uscat...
- Da.... Sfânta Sofia însăși ne face trecerea de la creștinism la islam, ca și monument religios. Palatele masive și fastuoase le găsim peste tot. Și tare aș vrea să retrăim iubirea la Taj Mahal. Ajungem acolo ușor, purtați pe spinarea elefanților, dacă pierdem toate mijloacele de transport. Plus că de India ne leagă pasiunea lui Mircea Eliade pentru India și a noastră pentru scrierile lui.
- Poate legăm Peru de Mexic și de Statele Unite și Canada. Știi... Contrastul intre enigmele istoriei împietrite între ruine și modernitatea arhitecturii și civilizației contemporane. Ar fi un adevărat șoc cultural. Enigmele istoriei ca venite din cosmos și contemporaneitatea care vrea la rândul ei să evadeze în cosmos. Plus că am regăsi și acolo hrana noastră cea de toate zilele, dar pregătită in mod diferit și cu adausuri de ingrediente noi și cu arome, gusturi și savori aparte.
- Ce ai zice să pornim din Israel pentru a ajunge în Iordania? Tărâmuri cu rezonanțe biblice, ca într-o altă lume, altă civilizație încremenită in simplitatea istoriei străvechi cioplite în piatră și deșerturi. Una este să citești biblioteci întregi de istorie și alta este să vezi și să trăiești istoria la pas, la fața locului...
- Și să ajungem și prin China?
- Cu siguranță. Călătorim întâi prin Mongolia apoi străbatem Marele Zid Chinezesc cât ne țin picioarele și trecem dincolo de el pentru a vizita China. Este fascinant cum o civilizație atât de străveche ne-a influențat viața contemporană prin invențiile sale. Și creativitatea chinezilor nu se oprește la invenții, ci și în artă, filosofie, literatură, religie, arhitectură... În toate domeniile...
Am fi continuat discuția la infinit. Dar am convenit să adaptăm potențialul nostru program turistic pe măsură ce avem la îndemână și serviciile operatorului turistic și spre alte destinații.
Articol scris pentru SuperBlog 2019

luni, 7 octombrie 2019

Plăcerea cafelei și frumusețea varietății – ritualul unei zile perfecte!

Nu există zi din viața mea în care, înainte de a mă apuca de lucru, prin casă sau la serviciu, să nu mă atragă, ca un magNET, ideea de a prepara o ceașcă de cafea fierbinte sau măcar de ceai fierbinte, tari și energizante. Adesea merg în paralel cu preparatul băuturii fierbinți și cu ceea ce am deja în planul de lucru, tocmai pentru a termina mai repede lucrul înainte de a se răci complet cafeaua sau ceaiul.
Ca atare imi pun în funcțiune espressorul automat Phillips cumpărat din magazinul online magNET.ro. Pentru mine este aparatul ideal. Nu ai nevoie decât de o cantitate anume de boabe proaspete de cafea și îți poți prepara o imensă varietate de cafele exact după pofta inimii. Cu o singură personalizare la o atingere de buton aparatul ajustează concentrația și aroma băuturii, și totodată ajustează cantitatea de cafea și de lapte pentru a obține o spumă de lapte fină cu Latte Go. Cu ajutorul a doar trei setări diferite aparatul se potrivește perfect preferințelor fiecăruia dintre noi.
Aparatul este pus deja în funcțiune. Îl las să-și facă treaba liniștit, în timp ce eu mă apuc să lucrez. Deschid laptopul și încep să mă gândesc. De ce să mă apuc oare? Aș putea face un curs online de medicină. Dar mă gândesc că nu de mult, dintr-un exces de zel absolut inexplicabil, privind lucrurile la rece, am parcurs cea mai mare parte dintre cursurile pe care le aveam la dispoziție. Mă gândesc rapid că nu este rău să mai aștept ceva timp până să fac următorul curs; oricum nu am de gând să forțez lucrurile doar ca să impresionez lumea prin genialitatea mea științifică.
Trag cu urechea și cu coada ochiului la espressor. Toarce ca o pisică de plăcere în timp ce, se pare, fierbe apa pentru cafea. Continui să mă gândesc: să scriu pe blog sau să scriu articolul solicitat pentru revistă? Pun în balanță cele două variante. Articolul pentru blog se scrie mai repede, cel pentru revistă se cere „rumegat” ca și idee. Deși nu-mi place să amân lucrurile, mă gândesc că azi deja este cam târziu, așa că ar trebui să scriu ceva scurt și repede dacă vreau să am timp și pentru altceva. Mâine însă sper să mă apuc de scris ceva mai devreme. Așa că rămâne hotărât: azi blogul, mâine articolul pentru revistă.
  Cafeaua este deja gata și se scurge aburindă in ceașcă. Aștept să se scurgă și ultima picătură și iau ceașca plină lângă mine, savurând-o cu poftă în timp ce scriu rapid materialul pentru blog. Cafeaua fierbinte, concentrată, imi stimulează simțurile  și mintea, iar degetele mele parcă o iau razna pe tastatură.
 Am terminat de scris articolul și sorb cafeaua, savurând-o până la ultima picătură. Îmi aduc aminte că tocmai aștept un bun prieten. Îmi spun că nu se cade să dau dovadă de egoism și să mai prepar încă două cafele: una pentru mine, cealaltă pentru oaspetele care trebuie să sosească din clipă în clipă. Îi știu preferințele în materie de cafea, așa că prepar rapid două căni mari de cafea.
Ador să beau cafeaua împreună cu un prieten, deși nu-mi refuz niciodată o cafea băută în liniștea singurătății. Mai ales că am destul de mult de discutat cu amicul respectiv, o pot face cu mult mai bine în compania lui și a unei cafele fierbinți, tari și aburinde. Așa că discuția purtată la o cafea se dovedește mai plăcută și mai eficientă.
Cum nu sunt cafegiu înveterat, am întotdeauna pregătite și câteva căni de ceai pe care le „lungesc” savurarea, consumându-le mai mult de sete, pentru a suplini deficitul de apă. Ritmul alert de lucru nu îmi permite mereu un consum potrivit de apă pentru hidratarea organismului, așa că trebuie să îmbin utilul cu plăcutul pentru a mă rehidrata. Cafeaua? O ador, dar nu trebuie să fac exces. Mai este și mâine o zi...
Articol scris pentru SuperBlog 2019

sâmbătă, 5 octombrie 2019

Zborurile low-cost: Like or Hate?

De când mă știu, am fost un călător, chiar dacă, prin felul meu de-a fi sunt o persoană mai sedentară. În sensul că nu practic nici un sport în mod constant... Din păcate, singurele sporturi practicate sunt prin excelență statice: șah, rebus și enigmistică, lectură... Așa că singura formă de a mă mișca mai mult sau mai puțin este... mersul pe jos.
Numai că simplul mers pe jos nu rezolvă problema deplasărilor decât pe distanțe scurte, relativ scurte. Și cum, din păcate, deplasările mele zilnice (și nu numai!) se desfășoară pe distanțe care nu pot fi acoperite în timp util prin mersul pe jos, cu atât mai mult cu cât trebuie să port după mine și niscaiva bagaj de mână, mai mic sau mai voluminos, trebuie să apelez la un mijloc de transport.
Deplasările de rutină prin orașul în care locuiesc, în speță între serviciu și casă sau spre piață sau zonele comerciale, se rezolvă cu brio cu ajutorul transportului în comun. Sau cu un taxi. Iar bagajul de mână oricum nu este prea voluminos de regulă in astfel de situații.
Numai că într-o viață de om deplasările nu se desfășoară doar între limitele localității de domiciliu. În perioada studiilor universitare ești nevoit să folosești deplasările rutiere sau pe calea ferată între casă și centrul universitar. Și problemele nu se termină odată cu absolvirea. Încă învățăcel sau deja angajat în câmpul muncii te deplasezi în continuare (și!) pe distanțe mai lungi, fie că este vorba de vacanță/concediu, fie că este vorba despre potențialele călătorii de studiu sau în alte scopuri. În aceste condiții, până la un anumit nivel se poate folosi calea ferată sau cea rutieră. Numai că pe măsură ce cresc distanțele care ar trebui acoperite într-un timp cât de cât rezonabil, deplasarea la nivelul solului se cere înlocuită cu deplasarea cu avionul, mult mai rapidă, dar cu anumite dezavantaje: costul aparent pare ceva mai mare, dar comparând cu costurile în cazul celorlalte variante de deplasare, constați că până la urmă s-ar putea ca deplasarea cu avionul să fie mai avantajoasă din punct de vedere financiar. Plus că în avion nu poți lua un bagaj de mână ceva mai voluminos fără a plăti costuri suplimentare.
Cum bugetul total luat în calcul pentru o deplasare, de orice natură ar fi ea, nu este in orice caz nelimitat, încerci să faci economii oriunde se poate, pentru a avea rezerve financiare si pentru situații neprevăzute. Și prima economie încerci să o faci la cumpărarea biletului de avion. Așa că te îndrepți spre companiile care oferă zboruri low-cost, în condițiile în care prețul biletului este sensibil mai mic decât prețul unui bilet la clasa economic a unui zbor obișnuit și eventualele riscuri pe care este posibil să ți le asumi în cazul apariției unor situații neprevăzute nu sunt prea mari.
Prima problemă apărută în cazul în care optezi să călătorești cu o companie low-cost este... bagajul. Ok, treci peste toate condițiile impuse de politica companiei. Îți asumi multe dintre potențialele dezavantaje; în fond nu toți suntem extrem de pretențioși la condițiile de călătorie. Dar un bagaj de mână tot trebuie să ai asupra ta, în cazul unei călătorii fie și numai pentru câteva zile petrecute departe de casă. Iar prima problemă legată de bagajul de mână pe care îl poți lua asupra ta fără a fi nevoit să plătești costuri suplimentare este legată de dimensiunile maxime ale acestuia. Peste o anumită limită a acestor dimensiuni maxime impuse fie nu poți lua bagajul cu tine cu nici un chip, fie trebuie să plătești taxe suplimentare suficient de piperate și destul de dificil de suportat.
Soluția cea mai inteligentă pentru a evita eventualele neplăceri legate de dimensiunile bagajului de mână pe care vrei (și trebuie!) să îl iei cu tine este să îți procuri din start tocmai acele tipuri de bagaje adaptate și proiectate special la dimensiunile maxime permise de diferitele companii aeriene, fie că este vorba de bagaje de mână Wizz Air sau bagaje de mână Ryanair, ca să dau doar două exemple. Problema este rezolvată în cazul în care călătorești dus-întors cu aceeași companie ce oferă zboruri low-cost. Problema se complică atunci când la întors ești nevoit să te întorci cu un alt zbor oferit de... o altă companie. Atunci bagajul devine necorespunzător și trebuie fie să plătești o taxă suplimentară, fie să trimiți separat bagajul ca și colet folosind o altă companie de transport care acceptă serviciul respectiv. Asta înseamnă o bătaie de cap suplimentară și adesea nedorită.
Ideal ar fi să poți dispune de un bagaj suficient de mare pentru nevoile unei călătorii fără prea mari pretenții dar care să se poată încadra în limitele maxime acceptate de (aproape) orice companie de transport la care ai putea apela pentru transportul spre majoritatea destinațiilor pe care le acoperi de regulă în condiții obișnuite. Asta ar însemna standarde comune pentru mai toate companiile de transport în ceea ce privește dimensiunile bagajelor de mână ce pot fi transportate.
Personal vorbind, aș accepta să călătoresc cu orice companie low-cost. În anumite limite, firește. În primul rând prețul biletului să fie suficient de avantajos comparativ cu celelalte companii de transport. Pentru destinații speciale sau pe distanțe lungi sau în orice caz ce ar implica costuri suplimentare sau condiții speciale de zbor, aș cântări mai mult posibilitatea de a alege între serviciile unei companii obișnuite și a uneia low-cost. Și aș opta pentru varianta cea mai avantajoasă din toate punctele de vedere și nu doar a prețului. Dar companiile low-cost rămân o variantă de transport de luat în seamă pentru deplasarea pe anumite destinații și anumite distanțe.
Articol scris pentru SuperBlog 2019

joi, 3 octombrie 2019

La volanul Honda Civic Type R – Amintiri cu un record de viteză

Cu toții, copii fiind, ne imităm părinții în jocurile noastre. Nu doar în jocurile de-a mama și de-a tata ci cu mult mai mult. Încercăm să gătim în joacă, să servim masa în joacă... Ne jucăm de-a doctorul, de-a tâmplarul, de-a șoferul... De ce am adus vorba despre aceste lucruri? Pentru că, pornind de la amintirea unui detaliu din propria copilărie aș vrea să că istorisesc ceva mai mult...
În frageda-mi copilărie (nu știu dacă intrasem la școală), din joacă sau cu gânduri mai serioase dar mai mult ca sigur și cu un dram de niscaiva premoniție,mi-am făcut o scurtă listă de cumpărături. Și cu creionul pe hârtie mi-am spus ceva de genul: „Când mă fac mare, sau chiar mai curând, vreau să îmi cumpăr bicicletă, pian și mașină...”
Tata nu a zis nimic... Iar mama, la rândul ei, a crezut că e o glumă de copil. Ca atare, intrând la parterul unui complex comercial, mi-a arătat o pianină, un instrument ceva mai mic și cu siguranță și mai ieftin... Vorba vine!!! Că tot costa cât vreun sfert de mașină ... Nu am spus nimic, m-am uitat mai lung și mi-am spus că probabil cu ceva economii s-ar putea lua așa ceva...
Cu bicicleta a fost ceva mai ușor. La început... În fond mulți copii își doresc bicicletă, fie si doar ca obiect de joacă. Iar ca adult nu strică o bicicletă ca mijloc de transport mai ieftin, mai economic, mai la îndemână și mai rapid la o nevoie pe distanțe scurte. Ca atare tata s-a mișcat mai rapid și mi-a cumpărat o bicicletă. Cu ceva efort, ce-i drept. Dar ce nu face un tată pentru fata lui, mai ales că eram singurul copil. Și s-a și oferit să mă învețe să merg pe ea. Până aici toate bune, dar doar până aici. Că la primul dezechilibru și la primul contact cu pământul am renunțat la ideea de bicicletă. Definitiv! Ți uite-așa bicicleta a fost tăiată de pe lista de cumpărături... ajungând la alt copil.
Mulți ani lista aceea de cumpărături a fost uitată... Definitiv? Ia să vedem...
Termin școala generală... Termin liceul.... Termin și facultatea... Și încep să lucrez... Și deși începusem să câștig primii bani, tot nu mă înduram să îmi cumpăr prea multe... Doar ce aveam neapărată nevoie, în speță cărți pe lângă cele necesare în viața de zi cu zi. Până într-o zi când am realizat că pentru documentare profesională nu se contabilizează prea mult cărțile, ci mai mult simpozioanele, cursurile, manifestările științifice... Care costau destul de mult, dacă le adunai pe rând grămadă. Așa că am avut o intuiție care s-a dovedit a fi genială: ies cu mult mai ieftin ca bani și timp dacă mut mare parte din documentația profesională, cel puțin de ochii lumii, spre universul virtual. Îmi era de ajuns un calculator conectat la internet. Zis și făcut. Calculatorul a fost cumpărat: un desktop destul de performant la vremea lui. Și m-am pus pe treabă: am început să folosesc calculatorul și internetul în folosul meu. Și deodată mi-am adus aminte de vechea lista de cumpărături din copilărie și mi-am spus râzând: „Am înlocuit pianul cu calculatorul și claviatura cu tastatura.” Și zău dacă nu este mai bine.
Din vechea lista de cumpărături rămăsese doar mașina necumpărată. Și privind în urmă, în prezent și înainte, parcă tare ar fi prins bine o mașină. Dar oricâte economii bănești mi-aș face utilizând calculatorul și mediul online, tot nu știu dacă aș fi făcut față cheltuielilor legate de o mașină.
Zicându-mi totuși că nu se știe ce aduce viitorul, mi-am spus că nu strică să învăț cum se conduce, cum funcționează și cum se întreține o mașină. Ce mare lucru... Fac școala de șoferi, iau carnetul de conducere... Învăț și ceva mecanică auto cât să nu mă fac de râs... Dar mașina tot nu mă îndur s-o cumpăr. Încă... Și încep să mă întreb la ce mi-a folosit să învăț toate lucrurile acestea despre mașini și condus. Până într-o zi când dintr-un teribilism la o vârstă puțin cam întârziată am fost pusă în situația să îmi testez îndemânarea la condus...
În urmă cu ceva ani un văr bun de-al meu s-a stabilit în Germania. Întâi a plecat el pentru a aranja treburile, apoi după ce fiul mai mare a terminat școala generală și-a luat familia cu totul. Desigur că nu a rupt legătura cu țara și cu familia rămasă aici, căci revine în țară să-i vadă pe cei rămași aici măcar la câțiva ani o dată. Și ori de câte ori reușim să vorbim mă întreabă: „Când vii și tu la noi?”
Mult timp am zis nu. Ba că e departe, ba că nu apuc, că nu am timp... Până când mi-am luat inima-n dinți si am făcut primul pas: am mers la apartamentul lui din țară, acum câțiva ani când el era în țară și eu în concediu hălăduind prin zona unde stătea el. „Ei vezi? Ai venit până aici... De acum te aștept în Germania.”
Am mai tărăgănat eu câțiva ani, dar nu am scăpat. Într-o vară mi-am călcat pe inimă și... ne-am întâlnit din nou. În Germania. Între timp mă pusesem serios pe învățat. Pe lângă condus mașina mai pusesem mâna și pe manuale de limba germană, așa că acum o rupeam binișor pe nemțește. Doar că nu eram prea obișnuită să conversez în germană. Ajunsă la el, ne-am reluat „bunele obiceiuri” din copilărie, acelea de a ne lua la harță, prietenește însă. Numai că încă nu bănuiam la ce avea să ne ducă asta.
Într-o zi mi-a spus că ar vrea să tatoneze din nou piața auto.
- De ce? l-am întrebat
- Vreau să îmi schimb mașina. Încă e bună, dar nu se știe cât mă va mai satisface. Aș vrea o Honda...
- Japoneză? Ce... Mașinile nemțești nu sunt bune?
- Vino cu mine la o prezentare auto. Ca noutate este modelul Honda Civic de vânzare. Nu știu dacă este la vânzare pe scară largă sau încă se mai testează. Dar aflu eu pe parcurs.
Am ajuns la reprezentanța auto. Una dintre ele... Aici am continuat disputa dintre noi...
- Zău așa... , zic eu. Sunt frumoase, sunt performante. Nu zic nu. Dar nu ieși mai ieftin și mai avantajos cu  o mașină autohtonă? Presupun că ți-ar fi mai ușor și cu piesele de schimb.
- Uite cine vorbește... Ce... Tu știi să conduci o mașină?
- Ba bine că nu... Știu...
- Pe ce punem pariu că nu faci față?
- Mă provoci... lasă că vezi tu, am bravat eu, sperând că cedează... Numai că, la insistențele lui, am răspuns provocării unui drive test împreună cu vărul meu și cu unul din reprezentanții firmei...
Zis și făcut. M-am urcat la volan cu reprezentantul firmei alături. Și am pornit la drum...
- Conduceți bine, spuse omul de lângă mine... Cred că aveți ceva înclinații pentru condus. Nu ați vrea să dați niște teste pentru noi?
- Cu plăcere, am bravat eu, zgândărită de cearta cu vărul meu. Pentru ce anume?
- Am scos de curând un nou model Honda Civic Type R. Am vrea să vedem dacă poate doborî recordul de viteză la categoria sa printr-un tur pe circuitul de la Nurburgring. Desigur veți face antrenamente înainte pentru a vă obișnui cu mașina.
M-am uitat cu coada ochiului la văru-meu. Mă cam blocasem eu, deși zâmbeam cât puteam de firesc ca să-mi ascund uimirea. Dar lui parcă îi picase fața de tot. Cum nu puteam da înapoi, am acceptat ideea.
Întorși înapoi la punctul de plecare, văru-meu m-a luat la rost. Era livid la față deja.
- Ce te-a apucat?
- Stai că nu este nimic hotărât definitiv...
După o nouă repriză de șofat, a picat bomba...
- Sunteți pilotul nostru. Dacă veniți și cu un potențial copilot, sunteți ca și prins în cursă...
Cobor din mașină aproape bulversată. De unde să iau copilot?
Mă întorc spre vărul meu fără să spun nimic deocamdată. Abia ajuns lângă el, simt că mă pocnește...
- Uită-te la cel de acolo. Parcă ar fi Ion Țiriac...
Nu ar fi fost exclus, știam că omul este împătimit al mașinilor. Mă uit într-acolo ... El era, într-adevăr.
- Doar nu vrei un autograf de la el... zisei eu oarecum în bășcălie.
- N-ar fi rău, am un coleg de muncă mare fan... zise el, scoțând o poză...
Atunci mi-a picat parcă un maldăr de fise... Am smuls poza și m-am îndreptat spre Țiriac...Si l-am abordat...
- Domnul Țiriac?
- Da!!!
- Mă bucur că v-am întâlnit aici. Sunt din România, am venit aici cu un văr. E mare fan al dumneavoastră, vă admiră de mic copil.... Aș putea obține un autograf pentru el?
- Cu plăcere... Sunteți chiar din România?
- Da.. Întâmplator am venit aici să văd dacă ar putea să își cumpere o mașină de pe aici. Am testat o mașină conducând-o puțin...
- Ați reușit să vă urcați într-o minunăție de pe aici? Aș fi vrut și eu să mă urc într-una. Doar ca să văd ce viteză poate prinde...
- Dacă doriți v-aș propune ceva. Daca acceptați... Mi s-a propus să testez o astfel de bijuterie ca pilot de viteză, dar aș avea nevoie de un copilot... Dacă aveți curajul măcar pentru antrenamente să imi fiți copilot... Apoi vedem noi...
Spre surprinderea mea, a acceptat ideea... În principiu vorbind, lucrurile erau ca și aranjate.
In fine, ajungem la fața locului. Ni se prezintă mașina ce urma a fi testată. Văzându-mă în fața faptului împlinit, știind că nu pot da înapoi, m-au năpădit emoțiile, ca să nu spun frica.
- E prima dată când fac asta, am spus...
- Fiți fără grijă, suntem cu toții alături de dumneavoastră. Ținem legătura permanent cu dumneavoastră de pe margine și vă monitorizăm din toate punctele de vedere. Vă veți putea opri de pe traseu ori de câte ori este nevoie.
Am urcat amândoi în mașină. Pentru început am făcut câteva tururi în viteză normală tocmai pentru a ne obișnui cu mașina și cu traseul. Pe măsură ce ni se dădea mâna, am mărit viteza. Ori de câte ori apărea vreo problemă sau se bănuia că ceva este în neregulă, trăgeam la boxe, verificam mașina, reglam eventualele erori și primeam indicații în plus.
În momentul în care am simțit cu toții că e momentul ca mașina să fie condusă în forță, am pornit pe traseu cu toate forțele. În câteva secunde, motorul era turat aproape la maximum. Mașina tremura parcă din toate șuruburile, așa cum tremuram și noi. Adrenalina ne pulsa prin toate vasele de sânge în tot corpul. Dar era incredibil de plăcut. Ne făcusem una cu mașina care gonea ca și cum nu mai avea contact cu pământul.
Când am coborât, ni s-a spus că asta era tot. Nu știu dacă ne-am îndeplinit obiectivul. Dar ne simțeam fericiți.
Articol scris pentru SuperBlog 2019

marți, 1 octombrie 2019

Ne îmbrăcăm... Modă? Trenduri? Confort?

Cât timp am fost elevă, nu am simțit problema achiziției de obiecte vestimentare. Sau cel puțin nu tot timpul. În timpul anului școlar mergeam aproape tot timpul îmbrăcată în uniforma școlară. Eventual puneam pe dedesubt o pereche de pantaloni în sezonul rece. Asta doar în școala generală, căci în liceu, domnișorică fiind, am renunțat la pantaloni. Doar în timpul verii aveam o treabă în plus să îmi procur obiecte de vestimentație. Mai precis părinții se ocupau cu asta... Deci, cum spuneam, cu hainele nu era o problemă prea mare... În fine... Dar când venea vorba să mi se cumpere ceva de încălțat, atunci apăreau adevăratele dureri de cap. Copil fiind, eram (încă!) în standardele de mărime, vorbind de laba piciorului. Dar ca adult nu am reușit să cresc prea mult în picior. Moștenire de familie, ce mai!, căci mai toți din familia mea trăiau pe picior mic. Și cum nu era de ajuns că măsura încălțărilor pe care ar fi trebuit să le port era oarecum la limita dintre copii și adulți, mai aveam și anumite „pretenții”, absolut firești dealtfel: încălțămintea să fie comodă (exclus deci tocurile! exclus vârfurile ascuțite și subțiri!), rezistentă, de calitate și, dacă se putea, și la un preț accesibil.
Odată cu trecerea timpului, îmi doream să fiu cel puțin îngrijită din punct de vedere vestimentar dacă nu chiar elegantă. Numai că asta nu presupunea că mi-aș fi permis să fiu 100% la modă sau cel puțin „în trenduri”. Și asta din varii motive. În primul rând nu tot ceea ce este la modă stă bine pe corpul fiecăruia sau fiecăreia dintre noi. Același obiect vestimentar purtat de persoane diferite poate arăta în orice fel diferit de la o persoană la alta, mergând de la superb până la oribil. În plus, trebuie ținut cont de contextul în care ești nevoit(ă) să te îmbraci. Într-un fel mergi îmbrăcat(ă) la serviciu și altfel la o petrecere sau în concediu sau într-o excursie. Cel mult poți alege să te încadrezi într-un anumit trend vestimentar care să se poată adapta la cât mai multe situații.
Încerc să mă refer puțin la mine. Prefer adesea o ținută lejeră, care să nu mă încurce în mișcări și care să nu mă deranjeze dacă stau mai mult timp îmbrăcată cu un singur rând de haine. Dar totodată ținuta să fie cel puțin agreabilă dacă nu chiar elegantă. Asta ar însemna că ar trebui să ocolesc hainele, încălțămintea și accesoriile extravagante, în culori tari, electrice, și deci să adopt un stil mai casual sau chiar sport și în culori mai neutre, care pot fi combinate și asortate mai ușor. Ar însemna să ocolesc hainele mulate pe corp, care m-ar incomoda și mi-ar scoate în evidență unele defecte ale corpului. Ar însemna să renunț la încălțămintea cu tocuri înalte și ascuțite, gen stiletto, optând, de pildă pentru o pereche de botine de damă elegante, dar comode, potrivite aproape în orice situație.
Ca accesoriu obligatoriu la orice ținută se poate include o geantă de damă suficient de încăpătoare, dar nu masivă, în care să îmi pot pune aproape tot ce am nevoie în momentul respectiv, geantă care se poate schimba în funcție de situație.
Mărturisesc că urmăresc prezentările de modă din mass-media. Atât colecțiile oarecum exclusiviste cât și cele ceva mai „purtabile” de către aproape oricare dintre noi. Ceea ce mă irită, tocmai pentru că nu pot înțelege, sunt piesele vestimentare sau accesoriile aproape excesiv de extravagante, greu până la imposibil de purtat în viața de zi cu zi, chiar și când este vorba de o ocazie mai specială. Ok, să zicem că reușești să le porți o dată. Dar tocmai pentru că sunt excesiv de extravagante atrag atenția și rămân în memoria privitorilor, astfel încât nici un om decent, oricât de „destupat” la minte ar fi, nu le mai poate purta în public și a doua oară. În plus sunt derutată de faptul că mai toate colecțiile de haine sunt create (și purtate la prezentările de modă) de modele extrem de firave, ca să nu zic slabe, fără forme, ca și cum ar fi copii la indigo ale aceluiași șablon. Ori în viața reală suntem atât de diferiți unul de celălalt, fiecare dintre noi fiind un unicat în felul nostru de a fi si de a ne prezenta. Practic tocmai această diversitate reprezintă farmecul fiecăruia dintre noi. Este adevărat, este mai ușor de confecționat îmbrăcăminte pentru schelete mișcătoare acoperite de piele și cu o fizionomie aproape fără expresie specifică. Dar asta nu reprezintă neapărat creație, artă, imaginație... Prefer să mă îmbrac și să port tocmai ceea ce mi se potrivește și îmi vine bine, chiar dacă aparent pare mai simplu și mai puțin sofisticat. Și in plus prefer îmbrăcămintea, încălțămintea și accesoriile care își păstrează farmecul ani la rând, fără a impune schimbarea lor după un sezon sau două, ci, cel mult accesorizarea sau transformarea lor minimă în cazul în care ne dorim variație la un moment dat.
Articol scris pentru SuperBlog 2019

duminică, 29 septembrie 2019

Diverse

Unchiul meu Damian era în stare bună de sănătate până când soția lui, mătușa mea Doroteea, la cererea fiicei sale, verișoara mea Tota, i-a zis:
- Damian, împlinești 65 de ani, e timpul sa-ti faci un control medical.
- Dar de ce? Mă simt foarte bine!
- Pentru că prevenirea trebuie să fie făcută acum, când încă ești înputere, i-a replicat mătușa mea.
Asa că, unchiul Damian s-a dus să-l vadă un medic.
Medicul, de bună seamă, l-a trimis să-și facă toate examinările și analizele.
Două săptămâni mai târziu, doctorul i-a spus că e destul de bine, dar are în atenție unele rezultate care trebuie să fie îmbunătățite.
Apoi i-a scris o rețetă:
Atorvastatina comprimate, pentru colesterol, Losartan, de inima si hipertensiune,
Metformin, pentru a preveni diabetul zaharat, Polivitamine, pentru a crește imunitatea,
Norvastatina, pentru tensiune arteriala, Desloratadina, pentru alergie.
Cum medicamentele erau numeroase trebuia protejat stomacul și i-a dat Omeprazol și Diuretic pentru edem.
Unchiul Damian s-a dus la farmacie și a plătit pentru medicamente o bună parte din pensie.
Totodata, nemaiaducându-și aminte dacă pilulele verzi de alergie trebuie luate înainte sau după cele pentru stomac, iar cele galbene pentru inimă în timpul sau după ce a terminat masa, s-a dus iar la doctor.
I s-a făcut așadar o mică descriere privind modul cum să fie luate doctoriile.
Se simțea un pic tensionat și cumva deprimat, așa că i s-a mai dat să ia Alprazolol Succedal pentru dormit.
Unchiul meu, în loc sa se simtă mai bine, se simțea tot mai rău.
Ținea toate medicamentele într-un dulap din bucătărie și n-a mai putut ieși din casă deoarece nu trecea nici măcar o clipă din zi fără ca să nu ia câte o pilulă.
Un necaz veni apoi peste unchiul Damian, câteva zile mai târziu, când a făcut gripă, iar mătușa mea i-a făcut patul ca de obicei dar, de aceasta dată, în afară de a-i da ceai cu miere, a chemat și doctorul.
Acesta i-a spus că nu-i nici o problemă, dar i-a prescris Tapsin, Sanigrip ziua și noaptea, cu efedrină, pentru tahicardie Atenolol și a adăugat un antibiotic, Amoxiciclină de 1 gram la fiecare 12 ore, timp de 10 zile.
Pentru o ciupercă și herpes i-a dat Fluconol cu Zovirax.
Colac peste pupăză unchiul Damian s-a apucat să citească prospectele tuturor medicamentelor pe care le lua și a aflat care sunt contraindicațiile atenționările, punerile în gardă, precauțiile, efectele secundare și interacțiunile medicale.
Ceea ce citea era îngrozitor!
Nu numai că puteai să-ți dai duhul, dar puteai sa faci aritmie ventriculară, sângerări anormale, puseuri de greață, hipertensiune, insuficiență renală, paralizie, crampe, modificări psihice și o mulțime de alte lucruri oribile.
Speriat de moarte, a chemat doctorul care l-a văzut și i-a spus să nu-și facă griji.
- Liniștește-te, Dom' Damian, nu te agita, i-a spus doctorul, în timp ce i-a scris o nouă rețetă cu Rivotril cu un antidepresiv, Sertralina 100 mg. Și cum îl dureau încheieturile i-a dat Diclofenac.
Ca urmare, de fiecare dată unchiul meu, apelând la farmacie, umbla și la pensie.
Se simțea din ce in ce mai rău, motiv pentru care doctorul îi administra noi medicamente ingenioase.
A venit și vremea când sărmanului meu unchi Damian nu-i mai rămânea nici un moment din zi în care să nu ia pastile și nu mai avea pic de somn în ciuda capsulelor pentru insomnie care i-au fost prescrise.
A ajuns atât de rău că într-o zi, dând curs celor cuprinse în prospectele medicamentelor, muri.
La înmormântare au fost toți dar cel care a plâns cel mai tare a fost farmacistul.
Chiar și astăzi, mătușa mea spune că, din fericire, l-a trimis la timp la medic, pentru că dacă nu-l trimitea în mod sigur ar fi murit mai devreme.
Acest e-mail este dedicat tuturor prietenilor mei, pacienti sau pacienți viitori...!
Probabil, dacă unchiul Damian nu ar fi luat nimic și ar fi mâncat de toate, cu masura si la nevoie "antibiotic" de pruna cu slană, ceapa sau usturoi "stinsă" cu un pahar de vin roșu și ar fi mers pe jos șase mii de pași pe zi ar fi fost încă în viață și ar fi petrecut de minune.
Transmiteți acest e-mail tuturor prietenilor, ca să nu patesca precum unchiul Damian.

sâmbătă, 21 septembrie 2019

Astenie de toamnă – guest post Cristina Gherghel

Astenie de toamnă – guest post Cristina Gherghel

Toamna… unicul anotimp în care invităm melancolia în inimile noastre și o așteptăm cu brațele deschise.
Și melancolia nu pretinde invitație specială, nu se fofilează, nu zăbovește, ci vine instant, că atât aștepta. În celelalte anotimpuri, mai toți ne temem și fugim de ea, dar toamna… toamna ne așezăm la masă cu melancolia – oaspete de seamă – o servim cu ceai și biscuiți și-apoi ne punem la taclale, amintindu-ne de anii trecuți și de ce-am ratat sau am dat cu piciorul în viață. După ce am vărsat lacrimi amare, ne ridicăm de la masă și ne așezăm pe fotolii, lângă fereastră ca să admirăm natura îmbrăcată-n într-o rochie colorată-n diferite tonuri de ruginiu. Urmărim fascinați cum frunzele, obosite de cât de mult timp s-au ținut strâns de ramuri prin vremuri tulburi, se dezlipesc și cad la pământ, după ce au valsat prin văzduh, purtate de brațele vântului ud și mohorât. Ele acoperă pământul ca o mantie, ca să-l apere de temperaturile ce scad cu repeziciune. Și fac asta cu iubire și fără regrete, căci asta-i menirea lor: primăvara să țină de urât copacului ce le poartă, vara să încânte ochiul omului și toamna să țină căldură pământului din care s-au născut.
Din când în când ne ridicăm de pe fotoliu și îmbrățișăm melancolia, atât de mult suferim, căci toamna se numără bobocii. Și-atât de mult am vrea să ne întoarcem în vară și primăvară, să mai trăim odată situații și întâmplări, ca să putem acționa diferit. Și regretăm, și-am da orice să putem schimba trecutul…
De ce oare nu putem avea pace, așa cum au frunzele când cad la pământ, după ce și-au făcut datoria?
Dar cine a întrebat vreodată frunzele ce și cum se simt? Cine înțelege limbajul lor? Facem supoziții, ne imaginăm ce gândesc ele, nu știm cu certitudine. Cum nu știm ce-i în capul celor din jur… și, câteodată, nu știm nici ce-i în capul nostru.
Au frunzele, oare, suflet? Căci de simțit, simt. De necrezut, așa-i? Plantele n-au simțuri, spunem noi. Dar, așa cum am zis mai înainte, de unde știm noi că au sau nu au suflet? Ele nu vorbesc… cel puțin, nu vorbesc limba noastră. Dar s-au făcut multe experimente în care unele plante au fost supuse la insulte și ură, în timp ce altele au fost supuse la iubire și complimente. Rezultatul a fost uimitor: cele supuse la torturi și abuzuri emoționale s-au ramolit, pe când celelalte au crescut mari și vânjoase. Iată cum știm sigur că și plantele simt și reacționează în consecință.
Și apropo de experimente, s-au făcut multe și cu apa. Un pahar de apă a fost pus într-o cameră în care suna muzică clasică, altul într-o cameră unda suna muzică de tipul celor de la „The Prodigy ”, adică niște cântece zgomotoase cu versuri negative, pline de mânie, incitare la violență etc. „I am the firestarter”, și mie-mi plăcea acest cântec. La fel ca și în cazul plantelor, și apa a reacționat în consecință. Când a fost examinată la microscop, apa din paharul supus la muzică clasică avea steluțe perfect delimitate – de tipul fulgilor de nea – cealaltă avea o învălmășeală de… linii cătrănite, otrăvite parcă. Și dacă apa este afectată de muzică, oare noi, oamenii, nu suntem și mai și? Că noi, se știe sigur, avem creier și simțim de la naștere. Dar despre asta scriu în cartea de dezvoltare personală: „Ce ești azi, ai decis ieri”.
Toamna… anotimpul schimbărilor, perioada în care ne pregătim sufletește și trupește să intrăm pe iarnă. Facem conserve, punem murături, cumpărăm lemne, pregătim săniuțele… Și plângem, plângem cu bucurie, alergând prin ploaie desculț și cu părul în vânt. Că, toamna, ne este permis să ne simțim triști. Nu ne pasă de ce spun ceilalți… căci ceilalți simt ce simțim noi și nici măcar nu ne văd, că au ochii care dansează în lacrimi. Și stăm în pat zile-ntregi, strânși covrig, cu jurnalul sub pernă… pozele din album și scrisorile împrăștiate prin casă, smiorcăind și sorbind din ceaiuri de ierburi prescrise de homeopați la modă. Oare nu-s mai bune leacurile de la bunica?
Nu știu dacă și țăranii, care au de cules, își permit să stea cu melancolia la masă, căci vremea nu așteaptă. Iarna bate la ușă și beciul, podul și cămara-s goale. Adică știu, știu chiar prea bine că ăștia care avem pământ trebuie să-l lucrăm până îngheață, numai după bem nectarul…
Și-am scris doar în figuri de stil, figuri pe care n-aș putea să le definesc.
Eu, toamna aceasta, n-am cum să-mprăștii pozele prin casă. Încă n-am terminat de aranjat și vine iarna… Dacă nu fac eu, atunci cine? În plus, nu am prea multe poze iar scrisorile le-am ars. Intenționat.
Și-oricum, mie, toamna nu mi-a plăcut niciodată. Dacă vrei să știi de ce, citește „14 nuanțe de roșu”. Fiecare carte vândută mă ajută să mai fac câte ceva la casa mamei.
Cum am anunțat și-n materialul de săptămâna trecută, pregătesc un concurs cu premii în cărți, dar nu numai, la care ești invitat să participi și tu. Gratuit.
Mai multe detalii (după ce termin de cules) pe bloguri și rețele sociale:
Iar dacă vrei să tratezi astenia de toamnă cu leacuri de la bunica, hai pe rețete pentru trup și suflet (apasă aici).
P.S. Fotografia este făcută în mansardă, special pentru a fi publicată în Ziarul de Roman. Cine mă urmărește știe la ce mă refer.

CRISTINA GHERGHEL

***

 Sfasietoarea poveste a Iuliei Hasdeu, nascuta pe 14 noiembrie 1869 “Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire”...