$$$

 S-a întâmplat în 31 august…

- 12: S-a născut Caligula, împărat roman (d. 41).

- 161: S-a născut Commodus, împărat roman. Marcus Aurelius Commodus Antoninus (d. 31 decembrie 192) a fost împărat roman din 180 până în 192.Fiu al lui Marcus Aurelius şi al Faustinei, născut la Roma („primul moştenitor al tronului născut în purpură"), Commodus este ridicat la rang de caesar în 166 iar la cel de augustus (şi coregent) în 177 Proclamat împărat la moartea tatălui său, Commodus renunţă la politica ofensivă. Instituie un regim absolutist, în formele teatrale ale monarhiilor orientale. Puterea este exercitată de favoriţii săi, Tigidius Perennius şi M. Aurelius Cleander, apoi de Q. Aemilius Laetus, prefecţi ai pretoriului. Cultele orientale cunosc acum o largă răspândire. La 31 decembrie 192, cade victimă unei conspiraţii de gineceu, iniţiată de Q. Aemilius Laetus, Eclectus şi de Marcia (amanta împăratului).Cu el se stinge dinastia Antoninilor (96-192).

- 1056: A murit Teodora, împărăteasă a Bizanţului (n. 981)

 - 1422: A murit regele Henric al V-lea al Angliei. Henric al V-lea (n.9 august sau 16 septembrie 1387) a fost regele Angliei între 1413 şi 1422. Henric a fost fiul lui Henric al IV-lea Bolingbroke. Data naşterii sale este incerta, fiind indicat fie anul 1386, fie 1387. S-a născut într-o familie care părea să nu aibă nici o şansă de a accede la tronul Angliei, însă Henric al IV-lea a lăsat un regat consolidat şi a reuşit pentru scurtă vreme să unească cele două coroane ale Franţei şi Angliei.

- 1422: Henric al VI-lea devine rege al Angliei la vârsta de nouă luni. Henric al VI-lea (6 decembrie 1421 - 21 mai 1471) a fost rege al Angliei 1422 - 1461 (deşi cu un regent până în 1437) şi apoi între anii 1470 - 1471; în perioada 1422–1453 a fost pretendent la tronul Franţei.

- 1724: A murit regele Ludovic I al Spaniei (n. Ludovic (Luis) la 25 august 1707), a fost rege al Spaniei, cel mai mare fiu al regelui Filip al V-lea al Spaniei şi a primei lui soţii, Maria Louisa de Savoia. Domnia lui a fost una dintre cele mai scurte, de doar şapte luni.

- 1786: S-a născut Michel Eugene Chevreul, chimist francez (d. 1889) I se atribuie descoperirea acidului margaric (în 1813), cu rol important în obţinerea margarinei şi crearea primului tip de săpun, realizat din grăsimi animale. A scris lucrarea „Principiile armoniei si contrastului culorilor si aplicarea lor in arte", desemnata ca cea mai complexa carte scrisa vreodata despre culoare. A trăit aproape 102 ani, fiind în acelaşi timp un deschizător de drumuri în domeniul gerontologiei. Pentru realizările sale, în 1857 primeşte Medalia Copley.

- 1795: A murit compozitorul francez François-André Danican Philidor (n. 1726)

- 1811: A murit Louis Antoine de Bougainville, explorator francez (n. 1729). Louis Antoine de Bougainville a făcut o călătorie celebră, între anii 1766 - 1769, pe care a descris-o în lucrarea sa „Voyage autour du monde". Însoţit de un naturalist, de un desenator şi de un astronom, Bougainville a plecat de la Brest, la 15 decembrie 1766, într-o călătorie în jurul lumii, la bordul fregatei La Boudeuse. O a doua navă, L'Étoile, care a plecat de la Rochefort, la 1 februarie 1767, i s-a alăturat la 13 iunie 1767 la Rio de Janeiro, după două încercări nereuşite de întâlnire în insulele Malvine şi la vărsarea fluviului La Plata.

- 1821: S-a născut Hermann von Helmholtz, fizician si fiziolog; a formulat principiul transformării și conservării energiei, a inventat oftalmoscopul (d. 8.09.1894). Helmholtz a adus contribuţii importante în mai multe domenii ştiinţifice. În fiziologie şi psihologie fiziologică, este cunoscut pentru matematica ochiului, cercetările şi teoria despre vederea cromatică, ideile privind percepţia spaţiului şi senzaţia tonalităţii, percepţia sunetului, şi empirism. În fizică, este cunoscut pentru teoriile lui privind conservarea energiei, lucrările din electrodinamică, termodinamică chimică, şi asupra unei baze mecanice a termodinamicii. Ca filosof, este cunoscut pentru filosofia ştiinţei, ideile privind relaţia dintre legile percepţiei şi legile naturii, ştiinţa esteticii, şi ideile privind puterea civilizatoare a ştiinţei. O mare asociaţie de institute de cercetări din Germania, Asociaţia Helmholtz, îi poartă numele.

- 1834: S-a născut compozitorul italian Amilcare Ponchielli, cunoscut mai ales în calitate de compozitor de operă, a rămas în programele spectacolelor din secolele XX - XXI doar cu opera Gioconda (foarte cunoscut este baletul „Dansul Orelor” din actul III), după o tragedie de Victor Hugo; cu toate acestea, el este autorul a unsprezece opere, dintre care una neterminată şi a unui monolog pentru un bariton; ca pedagog la Conservatorul din Milano i-a avut ca elevi pe Giacomo Puccini şi Pietro Mascagni, viitori reprezentanţi ai curentului „verist” (m. 1886)

- 1840: S-a născut scriitorul italian Giovanni Verga (m. 1922) 

- 1867: A murit Charles Baudelaire, poet, estetician, critic literar şi de artă francez (n. 1821). Charles Baudelaire a fost un poet, critic literar şi estetician francez, precursor al simbolismului si modernismului; unicul sau volum de poeme, „Florile răului”, a fost caracterizat de criticul T.S. Eliot drept „cel mai mare exemplu de poezie modernă în orice limbă”.  

- 1867: Ion Heliade-Rădulescu este ales preşedinte al Academiei Române

- 1870: S-a născut Victor Vlad Delamarina, poet şi memorialist; au rămas de la el şi încercări de pictură, insuficient cunoscute (m. 1896) 

- 1880: S-a născut Ştefan Braborescu, actor (elev al lui Nottara), regizor, profesor şi scriitor (m. 1971) 

- 1897: Thomas Edison patentează kinetoscopul. Kinetoscopul este aparatul care redă imagini în mişcare din lumea reală obţinute cu ajutorul unui kinetograf, mai pe înţeles un aparat de filmat cu suport fexibil de 35 mm cu perforaţii. Edison a făcut şi o încercare de sonorizare a filmuleţelor, asociind kinetoscopul cu o altă invenţie de a lui, fonograful. Pentru durata filmuleţelor, circa un minut, a fost o mare reuşită, ţinând cont şi de tehnologiile de atunci.Oricum, cu toate că aplicaţia lui, a kinetoscopului nu a fost de durată a însemanat un pas important spre invenţia fraţilor Lumière, cinematograful

- 1904: S-a născut Nicolae Cernescu (n. Câmpulung, d. 26 aprilie 1967, Bucureşti), chimist şi pedolog român, membru titular al Academiei Române 

- 1907: Anglia, Rusia și Franta formează Tripla Înțelegere

- 1908: S-a născut William Saroyan, prozator si dramaturg american (d. 1981).

- 1921: Nicolae Paulescu, medic român, a publicat, la aceasta data, un studiu referitor la descoperirea unui hormon antidiabetic, numit de el „pancreina”; studiul a apărut în revista „Archives Internationale de Physiologie”, tipărită la Paris şi la Liege, şi poate fi considerat actul de naştere al insulinei; totuşi, în 1923, Premiul Nobel pentru descoperirea insulinei a fost atribuit canadienilor F.G. Banting şi J.J.R. MacLeod 

- 1925: S-a născut Maurice Pialat, regizor de film, actor şi scenarist francez (m. 2003)

- 1926: S-a născut scenograful Ion Ipser (m. 2006)

- 1927: S-a născut poetul Dan Deşliu; adept fervent al comunismului în deceniile cinci şi şase ale secolului XX, a început, de la sfârşitul anilor '70, să conteste regimul, devenind din 1980 un opozant al acestuia (m. 1992). Publică primul său volum în 1949, „Goarnele inimii”, în perioada de instaurare a comunismului în Republica Populară Română. Cu acest volum şi cu odele publicate în presă, a devenit unul dintre cei mai reprezentativi poeţi ai realismului socialist (zisul proletcultism) şi poate cel mai de succes poet al vremii. Este autorul baladelor „Lazăr de la Rusca” (1949) şi „Minerii din Maramureş”, ce proslăveau „martirii comunişti şi munca eroică a clasei muncitoare” .Ulterior, poezia sa a evoluat înspre neomodernism.În anii ’80, atitudinea lui s-a radicalizat, ajungând în ultimii doi ani dizident pe faţă al regimului comunist, strecurând texte împotriva lui Ceauşescu spre Radio Europa Liberă. L-a acuzat pe Nicolae Ceauşescu că se comportă de parcă ar fi „proprietarul României”. 

- 1927: S-a născut prozatorul Radu Petrescu (m. 1982) 

- 1928: S-a născut actorul american de film James Coburn (m. 2002). Premiul Oscar, în anul 1998, pentru cel mai bun actor în rol secundar pentru prestatia din filmul „Affliction”

- 1929: S-a născut tenorul Cornel Stavru

- 1931: Corneliu Zelea Codreanu a fost ales deputat. Corneliu Zelea Codreanu (n. 13 septembrie 1899 la Huşi - d. 30 noiembrie 1938) a fost liderul carismatic al extremei-drepte naţionalist creştine din România interbelică, al partidului Garda de Fier sau al Legiunii Arhanghelul Mihail (cunoscuţi şi sub numele de Legionari, Mişcarea Legionară sau neoficial, „Cămăşile Verzi”).Legionarii i-au atribuit lui Zelea Codreanu titlul de Căpitanul, acesta având controlul absolut al organizaţiei până la moartea sa în închisoare.

- 1933: S-a născut George Genoiu, dramaturg şi critic de teatru

- 1936: S-a născut sculptorul Paul Adrian Vasilescu (m. 2012)

- 1937:S-a născut fagotistul Miltiade Nenoiu; conducător al cvintetului „Concordia" 

- 1939: Al doilea război mondial. Armand Călinescu, prim-ministru, a respins cererea guvernului german de a nu permite tranzitul prin România a 3.000 de lăzi cu bombe şi proiectile destinate Poloniei. Premierul român a dat asigurări privind neutralitatea României şi respectarea angajamentelor economice asumate, cu condiţia ca şi partea germana să le respecte 

- 1940, 31.VIII - 3.IX: Au loc în toată ţara manifestaţii de protest împotriva „Dictatului de la Viena" (semnat cu o zi în urmă) şi a acceptării acestuia de către autorităţile române. Documentele „arbitrajului" germano-italian (Dictatul de la Viena), semnate la Viena, prevedeau că partea de nord a Transilvaniei (43.492 kmp şi 2.667.000 de locuitori, în majoritate români) era luată României şi cedată Ungariei horthyste

- 1944: Trupele sovietice au intrat în București

- 1944: Prin Înaltul Decret Regal nr. 1620 din 1944 este repusă în funcţiune Constituţia din 1923 (abrogata la 1938 de catre Carol al II-lea) 

- 1945: S-a născut cantautorul nord-irlandez Van Morrison (prenumele la naştere: George Ivan) 

- 1945: S-a născut violonistul israelian Itzhak Perlman 

- 1945: S-a născut Bob Welch (Robert Lawrence „Bob" Welch, Jr), fost chitarist şi cântăreţ în trupa americană de muzică rock Fleetwood Mac (m. 2012)

- 1949: S-a născut Hugh David Politzer, fizician American.Hugh David Politzer (n. New York, SUA) este un fizician american, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 2004 împreună cu David Gross şi Frank Wilczek pentru descoperirea libertăţii asimptotice în teoria interacţiunii tari. 

- 1949: S-a născut actorul american de film Richard Gere. Richard Tiffany Gere (n. Philadelphia, Pennsylvania) este un actor american care trăieşte în New York.

- 1953: S-a născut actriţa Dana Dogaru

- 1961: S-a născut actorul şi muzicianul Ioan Gyuri Pascu,muzician şi actor român, membru al grupului de umor Divertis din anul 1987. S-a lansat în cariera muzicală în anul 1977 şi de atunci a abordat diverse stiluri muzicale, printre care: pop, rock, blues, reggae. A cântat împreună cu grupurile The Blue Workers, Pacific.

- 1961: Decret al Consiliului de Stat privind ratificarea de către România a Convenţiei asupra mării teritoriale şi zonei contigue şi a Convenţiei asupra mării libere, precum şi aderarea României la Convenţia asupra platoului continental (încheiată la Geneva, la 29.IV.1958)

- 1963: A murit Georges Braque, pictor francez, fondator - alături de Pablo Picasso - al cubismului (n. 1882) La începutul anului 1909, când Braque şi Picasso şi-au dat seama că sunt interesaţi de acelaşi gen de experimente artistice, se hotărăsc să le continue împreună. Începe asfel o colaborare extraordinar de intensă care avea să ducă la fondarea cubismului, care a rupt cu tradiţia clasică a perspectivei pentru o opţiune artistică de descompunere a obiectului reprezentat într-o mulţime de suprafeţe mici, geometrizate (cubismul analitic). Acest procedeu permite prezentarea în paralel a mai multor faţete ale aceluiaşi obiect pe un singur plan.

- 1966: Primul zbor al primului avion cu decolare verticală BAE Harrier GR Mk 5

- 1967: A murit scriitorul şi ziaristul rus Ilya Ehrenburg (n. 1891) 

- 1971: S-a născut violonistul rus Vadim Repin

- 1973: A murit John Ford, regizor american (n. 1895). Filmele western realizate de el au devenit modele ale genului („Diligenţa”, “Omul liniştit”, „Fructele mâniei”) (n. 1.02.1895)

- 1980: După două luni de grevă, guvernul polonez a fost de acord cu revendicările muncitorilor, recunoscând sindicatul independent „Solidaritatea"

- 1986: A murit Henry Moore (n. 30 iulie 1898, Castleford/Yorkshire - d. Much Hadham/Hertfordshire), cel mai important sculptor englez al secolului al XX-lea. În 1928 are loc prima sa expoziţie personală la Warren Gallery din Londra. A urmat o fază de căutări şi experimentări cu elementesuprarealiste şi geometrice abstracte, până la găsirea propriului său stil. Expune în 1936 la „Expoziţia Suprarealistă Internaţională" de la galeriile New Burlington din Londra. La început Moore a sculptat mai mult în piatră şi lemn, după 1945 materialele preferate sunt marmora şi bronzul. În 1946 are loc o mare expoziţie retrospectivă la „Museum of Modern Art" din New York. În 1948 primeşte Premiul Internaţional de sculptură al Bienalei din Veneţia. Operele sale se găsesc în multe muzee şi colecţii particulare din toată lumea; o mare parte au fost donate de artist încă din timpul vieţii 1978 muzeului „Tate Gallery" din Londra.Tema centrală a sculpturii sale este figura omenească, care creşte din forme alcătuite într-un continuu schimb plastic între ritm şi materie. Alături de operele apropiate de natură, se întâlnesc figuri deformate sau abstracte, producţiile plastice libere se învecinează cu stiluri arhitectonice.În 1937, Henry Moore scria, „Brâncuşi a fost acela care a dat epocii noastre constiinta formei pure".

- 1990: Semnarea, în Berlinul de Est, a Tratatului de uniune între cele două Germanii (fapt realizat la 3 octombrie 1990) 

- 1994: Campionul mondial la șah Kasparov este învins de computer. A.I.-ul începea să-și facă simțită „prezența”...

- 1994: A avut loc, la Berlin, ceremonia de retragere definitivă şi totală a trupelor ruseşti de pe teritoriul fostei Germanii răsăritene, în prezenţa preşedintelui Rusiei, Boris Elţîn, şi a cancelarului german, Helmut Kohl. Pe 8.IX.1994 va avea loc, tot la Berlin, ceremonia plecării trupelor aliate (americane, britanice şi franceze) prezente în Berlinul de Vest după anul 1945; ceremonia a avut loc în prezenţa preşedintelui Franţei, François Mitterrand, a premierului britanic, John Major, a secretarului de stat american, Warren Christopher, şi a cancelarului german, Helmut Kohl

- 1997: A murit (într-un accident rutier la Paris) Lady Diana, prinţesă de Wales, fosta soţie a prinţului moştenitor Charles al Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (n. 1961) Diana, Prinţesă de Wales (Diana Frances, născută Spencer) (1 iulie 1961–31 august 1997) a fost prima soţie a lui Charles, Prinţ de Wales, moştenitorul tronului Regatului Unit. Fiii lor, William, Prinţ de Wales şi Prinţul Henry (Harry), sunt al doilea şi al treilea în linia de succesiune la tronul britanic. De la căsătoria din 1981 până la divorţul din 1996 a fost numită Her Royal Highness The Princess of Wales (Alteţa Sa Regală Prinţesa de Wales), iar după divorţ, Diana, Princess of Wales (Diana, Prinţesă de Wales).

- 1998: Coreea de Nord anunță lansarea primului său satelit, Kwangmyongsong

- 2000: Înfiinţarea, prin Ordonanţa de Guvern 121/2000, a Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale

- 2002: A murit George Hornidge Porter, Baron Porter of Luddenham, chimist englez, laureat al Premiului Nobel în 1967 (n. 1920) 

- 2006: A murit scenograful Ion Ipser, foarte mulţi ani scenograf al Operei Române din Bucureşti (n. 1926)

$$$

 „Cucoanele” mareșalului Antonescu. O curte neoficială în umbra puterii (comentarii in foto) 

La 6 septembrie 1940, când Ion Antonescu a preluat conducerea statului, imaginea sa publică era aceea a militarului sever, incoruptibil și ostil camarilelor. În anii lui Carol al II-lea criticase deschis „forțele oculte”, contractele dubioase și influența exercitată de persoane fără răspundere publică. Refuzase chiar orice apropiere de Elena Lupescu. Istoria avea însă să-i joace o ironie. În timpul dictaturii sale, în jurul mareșalului s-a format un anturaj feminin fără funcții oficiale, dar cu acces la primul om al statului. În limbajul lui Antonescu, ele erau „cucoanele”.

Nu au condus România și nu au decis singure politica regimului. Responsabilitatea pentru dictatură, războiul alături de Germania nazistă și crimele comise sub regimul Antonescu îi aparține în primul rând conducătorului statului și aparatului său. Dar aceste femei au arătat cât de ușor putea pătrunde influența personală într-un sistem care pretindea disciplină, ordine și autoritate absolută.

Maria Antonescu, din anonimat în centrul vieții publice

Până în toamna anului 1940, Maria Antonescu fusese o prezență discretă. După ajungerea soțului ei la putere, a devenit „doamna mareșal”, prima femeie a regimului și o figură constantă în presa vremii. A vizitat spitale, instituții, zone afectate de război, a participat la ceremonii, inaugurări și acțiuni caritabile. A creat în jurul său o imagine de protectoare a răniților, a văduvelor și a copiilor. În același timp, această vizibilitate a produs iritare, mai ales în cercurile apropiate Casei Regale.

Maria Antonescu ar fi dorit să semneze simplu „Maria”, gest interpretat de regina-mamă Elena drept o pretenție de rang. Presa și memorialiștii au consemnat și rivalitatea dintre cele două femei, inclusiv în timpul vizitelor la spitale, când fotografiile cu autograf deveniseră un mic instrument de prestigiu public. Nu era doar o dispută de etichetă. În România anilor de război, protocolul însemna putere.

Veturiile și Georgeta Cancicov

În jurul Mariei Antonescu s-au aflat câteva femei din lumea politică și mondenă a Bucureștiului: Veturia Goga, văduva poetului și fostului prim-ministru Octavian Goga; Veturia Manuilă, soția statisticianului Sabin Manuilă; Veturia Barbul, soția diplomatului Gheorghe Barbul; și Georgeta Cancicov, soția fostului ministru Mircea Cancicov.

Ele se vizitau, participau împreună la ceremonii și erau primite la masă de Ion Antonescu. Pentru un om care trăia între rapoarte de front, Consilii de Miniștri, vizite la unități și întâlniri cu conducerea germană, acest cerc oferea o aparență de normalitate și un spațiu de destindere. Numai că discuțiile de salon nu rămâneau întotdeauna discuții de salon. Potrivit istoricului Ioan Scurtu, mareșalul povestea uneori celor apropiate despre hotărârile luate și despre intențiile sale. Cu timpul, doamnele au început să dea sfaturi, să susțină sau să atace persoane din aparatul de stat și să ceară intervenții.

Consiliul de Patronaj: caritate și influență

Cadru oficial pentru activitatea acestui grup a devenit Consiliul de Patronaj al Operelor Sociale, prezidat de Maria Antonescu. Instituția a sprijinit răniți, familii sărace și văduve de război, activitate care nu trebuie negată. Dar calitatea oficială a regimului avea și o parte întunecată. Pentru finanțare se făceau presiuni asupra unor instituții, întreprinderi și persoane. În vreme de război, când statul controla tot mai apăsat economia și viața publică, o solicitare venită prin anturajul mareșalului putea fi greu de refuzat.

Ioan Scurtu amintește mărturia lui Radu Lecca privind transferul unor fonduri provenite de la Centrala Evreilor către Patronaj. Această informație trebuie citită cu prudență: Lecca era el însuși un personaj profund compromis, implicat în politica antisemită a regimului și în deportări. Mărturia sa nu poate fi desprinsă de propria lui responsabilitate și nu poate transforma abuzurile regimului în simple intrigi de culise. Într-un stat dictatorial, banii obținuți de la o comunitate persecutată nu devin mai puțin injusti pentru că sunt cheltuiți în scopuri sociale.

Trenurile speciale și gustul reprezentării

Maria Antonescu a călătorit mult prin țară. Vizitele sale erau pregătite cu gardă de onoare, primiri oficiale, banchete, discursuri și acoperire în presă. Criticii au văzut în această mobilizare o imitație a ceremonialului regal. Filosoful Constantin Rădulescu-Motru nota în memoriile sale că deplasările soției mareșalului cu trenuri speciale costau disproporționat în raport cu ajutoarele distribuite. 

Este o acuzație memorialistică, nu un bilanț contabil complet, însă ea surprinde atmosfera de iritare față de o curte care își etala privilegiile într-o țară aflată în război. Într-o vreme în care familiile primeau telegrame de pe front, iar orașele se pregăteau de bombardament, imaginea trenurilor speciale și a suitelor elegante devenea greu de acceptat.

Georgeta Cancicov și politica vorbită la ușă

Dintre toate „cucoanele”, Georgeta Cancicov pare să fi fost cea mai implicată în intrigi politice. Soția lui Mircea Cancicov, ea avea relații largi în lumea publică și opinii ferme despre oamenii din jurul lui Antonescu. Ținta sa principală era Mihai Antonescu, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri și principalul colaborator civil al mareșalului. Georgeta Cancicov îl acuza că „uneltește”, că face jocul opoziției și că pregătește ceva împotriva lui Ion Antonescu.

Nu toate aceste acuzații pot fi confirmate. Chiar sursele citate de Ioan Scurtu arată că nu este clar dacă Mihai Antonescu a făcut unele dintre afirmațiile puse pe seama lui. Cert este însă că, în 1943, el încerca — cu știința lui Ion Antonescu — să sondeze posibilitățile unei ieșiri a României din război. În august 1944, cu frontul prăbușindu-se în Moldova și Armata Roșie înaintând, Georgeta Cancicov îl denunța încă pe Mihai Antonescu drept „vipera” de lângă mareșal. Două zile mai târziu, la 23 august, Ion și Mihai Antonescu erau arestați la Palatul Regal.

O dictatură nu are nevoie de funcții pentru a produce influență

Povestea „cucoanelor” nu este una pitorească despre lumea bună a Bucureștiului. Este o lecție despre putere. Ion Antonescu ajunsese la conducerea României criticând camarila regală. Dar, odată instalat în vârful unui regim fără control democratic real, a permis apariția unui alt cerc de influență: mai mic, mai puțin formal, dar suficient de apropiat pentru a interveni în numiri, reputații, acte caritabile și chiar dispute politice.

Compararea Mariei Antonescu cu Elena Lupescu este, probabil, exagerată dacă ne referim la amploarea influenței. Maria Antonescu nu a fost conducătorul din umbră al României. Totuși, nici nu a rămas o simplă soție de demnitar. Ea și anturajul ei au beneficiat de acces privilegiat, prestigiu, resurse și de o autoritate pe care niciuna nu o primise prin vot, funcție sau răspundere publică.

Aceasta este, poate, adevărata semnificație a „cucoanelor” mareșalului: într-o dictatură, granița dintre viața privată și treburile statului se poate șterge foarte repede. Iar când se șterge, deciziile nu mai aparțin instituțiilor, ci celor care ajung să vorbească la urechea puterii.; Veturia Barbul, soția diplomatului Gheorghe Barbul; și

    Surse și mărturii folosite în material: Ioan Scurtu, „Cucoanele mareșalului Antonescu”, Historia ; Radu Lecca, memorii și declarații postbelice ;  Constantin Rădulescu-Motru, memorii — mărturie despre trenurile speciale și costurile deplasărilor Mariei Antonescu prin țară;. Generalul Ion Gheorghe, memorii — observații despre starea de sănătate a mareșalului, teama sa de izolare și influența cercului apropiat.;  Colonelul Gheorghe Magherescu, memorii — relatări despre Georgeta Cancicov, ostilitatea ei față de Mihai Antonescu și atmosfera din august 1944; Armand Călinescu, însemnări din 12 decembrie 1934 — contextul conflictului dintre Antonescu, Carol al II-lea și camarila regală.;  Manifestul lui Nicușor Graur, noiembrie 1942 — critică politică de epocă la adresa Mariei Antonescu și a cer emonialului creat în jurul ei.

$$&

 GRAMATICA  - Bazica, Utila și Fundamentala, simultan:

1. Voi scrie întotdeauna "noştri" şi "voştri", cu un singur i.

2. Voi scrie întotdeauna "creează", "agreează" cu doi e.

3. Voi scrie întotdeauna "Nu fi!" cu un singur i.

4. Voi scrie verbul "a fi", cu doi i, doar la imperativ afirmativ (Fii!) şi la conjunctiv prezent (tu să fii, tu să nu fii). În rest, pe fi îl voi scrie cu un singur i: nu fi!, vei fi, poţi fi, ai fi, ai fi fost, să fi fost.

5. Voi scrie întotdeauna "eu voiam" şi nu voi folosi forma greşită "eu vroiam".

6. Voi scrie întotdeauna "mi-ar plăcea" şi nu voi folosi forma greşită "mi-ar place".

7. Pe -ţi îl voi separa de verb cu liniuţă doar dacă pot să-i adaug un "tu" … ţie / al tău: (Tu) trimite-ţi copiii (tăi) la şcoală! (Tu) pune-ţi semnătura (ta)!

8. Verbele terminate la infinitiv în -i le voi scrie cu un singur -i şi la viitor, şi la condiţional. Voi scrie întotdeauna voi fi, aş fi, pot fi; vei şti, ai şti, poţi şti; vei reuşi, ai reuşi, poţi reuşi. Sunt conştient de faptul că, în afară de verbele a pustii, a se sfii, a prii, a înmii, toate celelalte verbe terminate în -i se scriu cu un singur -i la infinitiv, viitor şi condiţional.

9. Voi scrie miniştrii, cu doi i, numai dacă miniştrii poate fi înlocuit în acelaşi context cu ministrele sau doamnele. Prin urmare, voi scrie întotdeauna ambii miniştri, ceilalţi miniştri, cei 15 miniştri ai cabinetului.

10. Voi scrie membrii, cu doi i, numai dacă membrii poate fi înlocuit în acelaşi context cu membrele. Prin urmare, voi scrie întotdeauna ambii membri, ceilalţi membri, cei 15 membri.

11. Voi scrie mândrii, cu doi i, numai dacă mândrii poate fi înlocuit în acelaşi context cu mândrele. Prin urmare, voi scrie întotdeauna "fiţi mândri!", "suntem mândri!"

12. Voi scrie întotdeauna îmi, îţi, îşi, într-un cuvânt!

13. Voi scrie întotdeauna "înşală" şi "aşază" şi nu voi folosi forma greşită "înşeală" sau "aşează"

14. Voi scrie întotdeauna vreun, vreo, într-un cuvânt!

15. Voi scrie întotdeauna "î" la început și sfârșit de cuvânt: " învață", "coborî" și "â" în interiorul cuvântului: " mâncând"!*...

(via Diana Coto ros). Respect! :)

$$$

 Poveștile de dragoste ale zilei...

Iubirile mari și complexe ale Reginei MARIA!

*Se spunea despre Reginei Maria (1875-1938), că era una dintre cele mai frumoase şi mai senzuale femei din Europa. Iubirile ilicite n-au ocolit-o deși a fost căsătorită 40 de ani cu Ferdinand. Aflându-se în Malta, insula mediteraneană scăldată de soare, alături de familia sa (tatăl său era detaşat cu o misiune din partea marinei britanice), prinţesa Maria trăieşte primii fiori ai dragostei faţă de vărul ei, George.Dar Missy, aşa cum era alintată, avea atunci doar 14 ani. Bunica sa, regina Victoria a Angliei, pusese la cale o căsătorie între cei doi. Însă mama prinţesei, Ducesa de Coburg, era împotrivă; nu dorea cu niciun preţ o căsătorie între copiii ei şi o persoană de neam englez. A convins-o pe Missy că nu trebuie să devină Regina Maria a Angliei, ci o regină în alt ţinut din Europa. Maria şi George rămân prieteni pentru toată viaţa.

„Pe vremea aceea, fetele nu cunoşteau planurile de căsătorie ale părinţilor”, scrie prinţesa Maria în „Povestea vieţii mele”. Prinţul moştenitor Ferdinand, născut pe 24 august 1865, la Sigmaringen, în sud-vestul Germaniei, locul de baştină al familiei Hohenzollern, devine soţul prinţesei în 1893, prin aranjamentul matrimonial al unei verişoare germane. Cum Ferdinand era catolic şi Maria era anglicană, se celebrează două ceremonii de căsătorie în castelul medieval de la Sigmaringen, urmate de un dejun somptuos de gală unde au participat toate feţele regeşti europene.

Îşi încep „ziua de miere” – atât le-a acordat regele Carol I – urmată de noaptea nunţii de coşmar la Krauchenwies, ca apoi, cu un tren regal, însurăţeii să se îndrepte spre România. Lui Nando, sfios şi lipsit de imaginaţie, „nu-i dădea nimic în gând pentru a face să treacă plăcut timpul unei soţii atât de copilăroase. Noaptea nunţii a fost un eşec total. Răspundeam naiv iubirii lui, dar parcă simţeam tot timpul ceva deşert şi gol; mi se părea că tot aştept ceva ce nu venea…” scria prinţesa în “Povestea vieţii mele”.

Venită dintr-o ţară unde a fost crescută într-o libertate deplină, iubind florile, animalele, viaţa în aer liber, ajunge într-o ţară, unde, cu toate tradiţiile rigide, boierimea română se bucura de o libertate a moravurilor. Cum a pus piciorul pe pământ românesc, visele de fericire conjugală s-au spulberat. De la început, regele Carol I – după ce a prezentat-o protipendadei româneşti, la un mare bal dat la palat, a avut intenţia să o izoleze de restul lumii, să o spioneze şi să o formeze ca viitoare regină. Izolată la Cotroceni de „Unchiul” în primii ani de căsătorie, ca să fie ferită de intrigile ţesute de protipendadă, Prinţesa Maria clădea, dărâma, transforma câte ceva prin curte, grădină, palat. Sub pomii înalţi a plantat un câmp de irişi și alte nenumărate flori. Zoe Cămărăşescu îşi aminteşte în memoriile sale cum prinţesa „anima locul unde se găsea cu un fel de vibraţie luminoasă ce se desprindea din toată fiinţa ei”.

După „perioada de miere”, destul de plicitisoare, a urmat o singurătate în doi, într-o căsnicie de peste 40 de ani. Nu a divorțat niciodată, dar a evadat în tainice iubiri. Avea 30 de ani şi se spunea despre ea că este una dintre cele mai frumoase şi senzuale femei din Europa. Blondă cu ochi albaştri… Căuta un om care să-i captiveze imaginaţia şi stilul, un rol pentru care soţul ei, Ferdinand, nu se potrivea deloc. 

Cei trei bărbaţi din viaţa ei au fost nişte romantici incurabili: Josh Boyle, Waldorf Astor, Barbu Ştirbey.Ştiau cum să ridice femeia în viaţa lor pe un piedestal de marmură albă, acoperit cu viţă de vie şi situat într-o poziţie impresionantă, să o facă să se simtă cea mai importantă în viaţa lor. Dacă, în tinereţe, după căsătorie, Maria a vrut dragoste şi n-a avut-o, la maturitate şi-a dorit puterea şi a avut-o. A fost foarte populară şi extrem de iubită de poporul român.

Prizonieră într-o căsătorie lipsită de dragoste, la început, prinţesa îşi aducea amanţii la palat oferindu-le slujbe (pentru ca Regele Carol să nu-şi dea seama). Nando era neputincios în faţa soţiei frumoase şi încăpăţânate, iar unul dintre motivele pentru care nu a cerut niciodată divorţul era imaginea dinastiei. Regele i-a cerut lui Nando să fie bărbatul casei, iar – când venea vorba despre aventurile soţiei -, el era ultimul care afla ceva.

În 1897, Ferdinand se îmbolnăveşte de febră tifoidă. Urmează o convalescenţă grea. „Cu faţa suptă şi galbenă ca ceara, cu găuri în obraji şi mâini ca de schelet. Mie îmi părea străin”, îi scrie prinţesa prinţului Leopold, tatăl lui Ferdinand. Prințesei i se permitea să călătorească şi evada frecvent dintre zidurile palatului Cotroceni. În felul acesta, parcă înflorea. La Moscova, Missy s-a îndrăgostit de vărul ei primar, marele duce Boris Vladimirovici, un aristocrat rus romantic şi chipeş, care o asigură că e „prima dragoste a vieţii lui”. Relaţia intimă cu ducele rus a durat cinci ani. 

În timpul unei conversații cu Regele Carol I, prinţesa i-a spus verde în faţă că îl iubea pe Boris, că dorea un divorţ, şi că, de fapt, copilul ce-l purta era a lui Boris.Naşte în Anglia, la mama sa, o fetiţă. „E un noroc că Missy a născut o fată. Un fiu născut în asemenea împrejurări ar fi fost o mare povară”, îi scrie Carol fratelului său Leopold, tatăl lui Ferdinand. Cel de-al treilea copil se naşte la Gotha, în casa mamei Mariei, va primi numele de Mărioara şi va fi alintată Mignon. Ferdinand acceptă fetiţa ca pe un copil al său. Ca lumea să nu afle despre rușinea lor.

Prințesa Maria a avut parte şi de scandaluri amoroase, iar Paulina Elisabeta Otilia Luiza (pe scurt, Regina Elisabeta sau – după pseudonimul ei literar -, Carmen Sylva) a popularizat situaţia trimiţând scrisori la toate casele regale din Europa. O descrie în fel și chip. În acelaşi timp, presa a înhăţat subiectul și s-a împărţit în două tabere; incidentul s-a amplificat, subiectul banal devenind un caz celebru în Europa. 

Fixaţia erotică pe când a devenit Regina Maria a făcut-o pe un apropiat al regelui, prinţul Barbu Ştirbey, care studiase Dreptul la Sorbona şi avea funcţie în Partidul Liberal, alături de Brătianu. (A fost căsătorit cu Nadejda.) Maria ajungea des în casa lor, unde soţia amantului ei o primea ca pe cea mai bună prietenă.

„Nadejda Știrbey sta mai mult la ţară; rar se afla între noi, în salonul Marucăi Cantacuzino. Era şi este încă tipul perfect al soţiei şi al mamei; a trăit numai pentru ei. Îmi plăcea mult să mă duc la ea. Totdeauna cânta, era veselă, era fericită, mereu în mişcare şi pătrunsă de griji duioase; umbla după treburi ici şi colo în casă, în grădină, în bucătărie… N-avea alte năzuinţi decât îndeletnicirile ei obişnuite, nu căuta împliniri greu de dobândit şi nu dorea să se înalţe pe culmi ameţitoare. Cunoştea meşteşugul de a înlătura din drumul ei orice i-ar fi putut întrista sau îngreuna viaţa – e una dintre puţinele femei pe deplin fericite ce le-am cunoscut vreodată”, scria Regina Maria în „Povestea vieţii mele” .

Nadejda Ştirbey era cumnata Marthei Bibescu, iar Martha (care nu-şi suporta cumnata) află despre iubirea tainică dintre cumnatul ei şi regină chiar din gura Reginei Maria, lucru consemnat în ale sale memorii. Şi Martha, la rândul ei, îl primea în secret pe Ferdinand la palatul de la Mogoşoaia.

Prinţesa Callimachi povesteşte în memoriile sale despre marea iubire care s-a născut între Regina Maria şi Prinţul Ştirbei, scriind că a durat toată viaţa. „Îi scria scrisori pline de farmec, omagii adresate frumuseţii ei şi bucuria i se citea printre rândurile opace în fraze curtenitoare”. „Era tot timpul în preajma ei şi se comporta ca un membru al familiei. La Cotroceni sau la Peleş prinţul avea propria lui cameră. Devenind regină, Maria n-a mai ţinut secretă relaţia, aşa că intrările şi ieşirile ei dese, în camera lui Ştirbey, se petreceau în faţa personalului palatului, fără cea mai mică reţinere şi fără protocolul la care trebuia să se supună de obicei prinţul. În câteva rânduri, domnişoara Mărceanu, camerista, i-a spus lui Buchman, un apropiat al casei regale, care a ţinut un jurnal, că are liber în acea noapte fiindcă se află acolo prinţul Ştirbey.

„O dată, întorcându-se la Pelişor, la Sinaia, la revărsatul zorilor, fiul său Carol al II-lea, a dat peste Ştirbey, care tocmai pleca, îl salută: «Bună dimineaţa, doctore!» «De ce-mi spui doctore?» îl întreabă Ştirbey. «Fiindcă la o oră aşa de matinală numai un doctor pleacă de la Pelişor», i-a replicat Carol.” (Paul d. Quinlan –„Regele Playboy”)

În public, la serate, la petreceri, Maria şi Barbu Ştirbey formau un cuplu magnific. El a fost cel care a sfătuit-o în treburile politice. „Ea era atât de frumoasă şi elegantă, el era distins. Împreună, aveau un aer seducător, grandoare şi distincţie.” 

După 30 de ani de căsnicie, între Maria şi Ferdinand se stabilise o benefică toleranţă. În public, ea se închina în faţa superiorităţii sale ca rege şi bărbat. El se pleca în faţa ei în viaţa particulară, pentru că ştia că ea înţelegea lumea mai bine decât el.

În 1922, la încoronarea lor, aveau în comun copii (Carol, Elisabeta, Marioara, Nicolae, Ileana, Mircea) și nimic altceva în plus faţă de căsătoria din 1893. În loc să facă scandal în urma momentelor pasionale extraconjugale ale nevestei, Regele Ferdinand a păstrat tăcerea toată viaţa. În afară de Marioara, ultimii doi copii, Ileana şi Mircea, l-au avut tată pe Ştirbey. Mircea a murit la vârsta de patru ani.

Nunta Ilenei a avut loc la Sinaia, la 26 iulie 1931, cu arhiducele Anton de Austria, care trăia în Spania şi lucra la o benzinărie. Mare, puternic, „n-avea un ban în afară de ceea ce câştiga din munca lui”; fratele ei, Carol, s-a ocupat de nuntă cu un scop ascuns. După cununia religioasă, în toiul petrecerii, o ia deoparte pe Ileana, ca să-i mărturisească ultimul secret al familiei, că adevăratul ei tată este Ştirbey, nu Ferdinand.

„Nu exista nici un dubiu acestui fapt” scria Buchman în al său “Jurnal”, iar Ileana a fost şocată şi a plâns cu lacrimi amare. Această întâmplare, precum şi exilul copilului ei preferat, Ileana, i-a declanşat Reginei o criză de nervi. Puţini ştiau că dragostea oedipiană a lui Carol faţă de mama lui se transformase de-a lungul timpului în gelozie şi resentiment. Sămânţa discordiei din sufletul băiatului o constituia relaţia Mariei cu prinţul Ştirbey. Urmează ceea ce Argetoianu numeşte în ale sale memorii „complotul de la Balcic” pentru că toată viața lui, de dinainte și când a devenit Regele Carol a II-lea şi-a susţinut iubirile ce i-au sfâşiat inima şi i-au tulburat mintea, punând mai presus de onoare, glorie şi coroană, FEMEIA.* 

(via Monica Andrei).

$$$

 Povestea de dragoste a zilei: Marele NAE IONESCU și Maruca Cantacuzino, viitoare Enescu - alături de toate celelalte iubiri, numeroase, ale Maestrului..

Deși era însurat, filosoful Nae Ionescu și-a trăit viața între huzur nebunesc și iubiri pătimașe. Avea 49 de ani Maruca Cantacuzino când s-a îndrăgostit de el, iar el 38. Prințesa l-a cerut în căsătorie, iar el a dispărut. Sufocată de atâta dragoste a vrut să se sinucidă. 

Filozoful, logicianul, pedagogul și jurnalistul român Nae Ionescu (pe numele real, Nicolae C. Ionescu) (1890 - 1940) când a început să publice,  prin 1924, semna articolele cu „Nemo” în revista „Ideea Europeană”. Era un necunoscut, dar  îi avea colegi de redacție pe: Constantin Rădulescu Motru, Constantin Beldie, Emanoil Bocuța, Corina Irineu. Mircea Eliade și Vasile Băncilă îl promovau în scrierile lor ca un „mare învățător al neamului, urmaș direct al lui Nicolae Iorga”. Este adevărat, că unele texte ale filosofului rămân inaccesibile și azi omului de rând, chiar dacă au fost scrise între 1925-1940. Ele își păstrează noutatea, originalitatea, bogăția.  După suprimarea Ziarului „Cuvântul”, în 1934, profesorul predă la Universitatea din București și rar publica ceva prin vreo gazetă a timpului. Toți își amintesc cum George Enescu, ca un școlar conștiincios, aducea bilețele de amor destinate filosofului, la redacția „Cuvîntul”. O jumătate de veac a circulat legenda unui Nae Ionescu văzut cu „chip de diavol”, c-așa-l descria Maruca Rosetti Cantacuzino, în scrisorelele ei de amor. Atunci când logicianul se afișa cu câte o iubită prin București, Mircea Vulcănescu și Mircea Eliade primeau aceleași scrisori trimise de către prințesă și toată lumea din redacție era indignată de mistuitoarea ei dragoste pentru logicianul însurat. La acea vreme, Maruca și Nae erau căsătoriți, dar inima fiecăruia râvnea la altcineva. Când s-au cunoscut, ea era amanta lui Enescu, însă îl iubea pe Ionescu. Prințesa trăia despărțită de soțul ei care avea destule amante. Cu două dintre ele se afla în mașină, atunci când a decedat într-un accident de mașină aproape de Sinaia. 

Nae Ionescu era însurat din studenție cu Elena Margareta. Circulau zvonuri că se culcase cu servitoarea Charlotte, fii săi erau nebotezați, avea multe amante, nu fusese în stare să-și susțină doctoratul cât stătuse prin Germania…  În realitate, profesorul își umplea golul vieții și urâtul zilei cu lectura romanelor polițiste, în casa lui de la Șosea, care arăta ca un castel medieval, cu scări de marmură, hol mare, bibliotecă, salon, dormitoare, piscină și servitori. După ce l-a părăsit soția, ieșea rar din casă, doar în compania amantelor.

Maruca Cantacuzino, prietenă bună cu Regina Maria pe care aceasta o descrie în „Povestea vieţii mele”, ca fiind „înaltă, frumoasă, cu ochi negri, mândră la chip şi ciudată”, avea propriul ei salon, în București. Când îl invită pe Nae Ionescu la concertele lui Enescu, ia contact cu o societate la care nu avea acces. Intrând în cercul prințesei care i-a întregit legenda și i-a aurit imaginea în epocă, filosoful își lauda bunurile: casa de la Băneasa, vila de la Balcic, vaporașul de pe Marea Neagră și automobilul Maybach pe care-l conducea. Din leafa lui de profesor și banii câștigați de la vreo gazetă, n-avea cum să și le cumpere. Motiva că Malaxa i-ar fi dat ajutor pentru construirea vilei, în schimbul unui teren pe care i l-ar fi donat filosoful pentru a-și construi inginerul un manej.

După șapte ani de frecventare a salonului, prințesa cucerită de inteligenţa lui de „Daimon”, și de puterea de pătrundere „demoniacă” îi propune să se însoare cu ea. El dispare fără explicații, ea-și aruncă vitriol pe față. Își dă foc. Pe cheltuiala lui, George Enescu o internează într-un sanatoriu de boli psihice, de pe lângă Viena. După însănătoșire o ia de nevastă, apoi se stabilesc definitiv la Paris.

Pe lângă Regina Maria, o altă rivală care frecventa salonul Marucăi, era Cella Delavrancea, destul de tenace în a găsi orice prilej a-i sta în preajmă filosofului şi a îndepărta orice femeie care ar fi râvnit la el. Se știe că, în tot acest timp cât a frecventat salonul, Nae Ionescu a conviețuit din 1933 până în 1938 cu Lucia Popovici-Lupa, în vila de la Băneasa, fata lui Nicolae O. Popovici-Lupa, profesorul de la Facultatea de Agronomie din București, cu vreo șapte ani mai tânără decât el. Era văzut deseori, în compania femeii extrem de frumoase la Balcic.

Ambele rivale, Maruca și Cella știau că Lucia era amanta filosofului. Cella i-o descria Marucăi, ca fiind o „femeie cu farmec și originalitate, una dintre cele mai inteligente și seducătoare femei, care l-a salvat pe Nae de la neant’’. Cu un an înainte de deces, pianista îi scria lui Filip Lahovary că „simțea nevoia să-i țină companie prizonierului în vila sa de la Băneasa”, care-i devenise între timp o „închisoare” de lux sau un domiciliu forțat, un fel de „pregătire” înainte de mormânt, după ce Lucia îl părăsise.

Venturia Ghibu (soția lui Onisifor Ghibu) îi aranjase Cellei un concert la Cluj, pianista nu se prezintă, dar îi trimite o scrisoare: „Am intrat într-o prăpastie de necaz care mă îneacă. Și n-am mai putut să ajung. Profesorul Nae Ionescu a avut o  criză de inimă duminică. Nu l-am putut părăsi. Dar mă rugam lui Dumnezeu cu atâta credință, încât nu am vrut să-mi închipui, că se poate sfârși un om de care țara are atâta nevoie. Eu i-am închis ochii. Durerea mea este atât de mare cât a fost bucuria dintre noi. Te sărut, Cella”.

Vestea morții subite a profesorului înconjoară lumea, cu un mare mister. Unii bănuiau că ar fi fost otrăvit de persoane din anturajul Regelui Carol al II-lea, care-l îndepărtase din cercul său, iar după plecarea acestuia din țară, au acționat. Adevărul era altul. În momentul decesului, doar o soră medicală care-l îngrijea se afla în casă. Pianista a aflat ultima vestea morții și a fost întâmpinată de cumnatul profesorului: „doamnă, rolul dumneavoastră s-a terminat!”, în timp ce sora sa Antoaneta distrugea în curte, cu ură, lacrimi și disperare, bustul fratelui ei, realizat de Milița Pătrașcu.

Între 1919 -1937 s-au succedat în România 10 parlamente. Nae Ionescu a făcut parte din două. În timpul guvernării Iorga-Argetoianu, când a fost deputat de Brăila, se afla pe culmile influenței sale politice, ca apropiat al Regelui Carol al II-lea. Jucau poker, luau masa împreună, erau nedespărțiți la toate evenimentele. Nae îi fuma toate țigările din tabacheră. Regele îi făcea cadouri. Era invitat la petrecerile săptămânale din casa boierească cumpărată pentru amanta sa Elena Lupescu, unde totul se desfășura cu perdelele trase. Pe lângă Regele Carol al II-lea, filosoful ducea o existență de huzur nebunesc; uitase cine era și de unde a plecat.

În tinerețile sale, în redacția „Noii Reviste Române”, Nae Ionescu era privit ca un „tânăr  curățel  ca moravuri, sobru și fără apetituri. În copilărie i se spunea <<Tancanul>> sau <<filosoful familiei>>, iar, că pe taică-său l-ar fi chemat Stroe Ivașcu. Cu rădăcini aromânești, s-a născut la Brăila, orașul cosmopolit și bogat, într-o familie umilă. Era studios în anii studenției, colaborator al Revistei <<Matematica>>. Avea o singură tentație culinară: roșii umplute cu orez. Nu-i plăcea berea. Viața lui se împărțea între seminarii, logodnica lui Margareta, redacția <<Noii Reviste Române>>, și cenaclul <<Lăptăria studenților>> a albanezului Caramiciu, unde după câteva înfulecări de ouă la capac, brânză, iaurt sau lapte cu orez,  se găsea în largul tehnicii sale socratice lăsând cu gura căscată, prin darul lui plăcut de a vorbi despre tot și toate: filosofie, artă, politică,  anecdote. Mai târziu, după intrarea în redacția <<Noii Reviste Române>>, și-a transferat virtuțiile retoricești la Tearasa <<Otetelișanu>>, unde cu Minulescu și Arghezi a adus <<verva filosofică>>. Cu pictorul Iser, sub pseudonimul Rembrand, confecționau cronica plastică din Revista <<Flacăra>>. Era filosoful acelei școli literare române și rodnice unde semnau Arghezi, Brâncuși, Blaga, Palady. Anii săi de formație spirituală se încadrează în boema bucureșteană a lui 1908. Era deștept și avea condeiul ușor, pomenind des de <<franci și biștari>>, cum le spunea banilor, ca un brăilean trezit în foamea din port, cu doctorat în Germania. Ne uimise când devenise omul care plătea 3000 de lei pe o sticlă  <<Fine Napoleon>>. Purta jachetă neagră, cravată roșie, pantofi galbeni și pălărie tare, <<melon>> cum i se spunea”, își amintește Constantin Beldie în ale sale memorii.

În 1933 are loc ruptura dintre Nae Ionescu și Regele Carol al II-lea. Filosoful fusese arestat de două ori. Prin Regina Maria, Cella Delavrancea intervenise la Armand Călinescu să-l scape pe filosof de pușcărie. Simedrea, colaborator al „Cuvântului” își amintește când i-a adresat întrebarea: „Păi bine, măi Nae, ce-o să zică opinia publică, când o vedea că susții legionarii, când mai ieri umpleai paginile ziarelor cu patetice pledoarii pentru readucerea lui Carol al II-lea de la Paris?” Răspunsul lui Nae: „Opinia publică n-are memorie. Eu l-am adus, eu îl voi alunga. Singur n-am să pot face asta. Cu legionarii am să reușesc”. (Constantin Beldie, „Oameni văzuți de aproape”, Editura Roza Vânturilor)

După moartea filosofului casa a fost confiscată de stat, în contul datoriilor pe care le avea pe la bănci. Indiferent câte amante a avut, n-a divorţat de soţia sa, după ce aceasta a părăsit vila de la Băneasa. Toate aspectele vieții lui Nae Ionescu care au stârnit confuzii, au fost clarificate cu argumente și dovezi de către Dora Mezdrea în biografia compusă din patru volume. 

Nae Ionescu are motive să fie invidiat de către orice scriitor ilustru sau o altă personalitate din orice domeniu al cunoaşterii, căci Dora Mezdrea i-a alcătuit cea mai vastă biografie. Nici Goethe, care s-a însurat după 80 de ani, nici Titu Maiorescu, Mihai Eminescu sau Dobrogeanu Gherea n-au ajuns la numărul de record de patru volume biografice.*...

(via Moni ca Andrei). LOVE!

$$$

 Ororile prin care au trecut cele 72 de eleve poloneze folosite drept şoareci de laborator de nazişti: erau mutilate şi apoi infectate intenţionat, fără calmante.

 Erau eleve de la un liceu catolic din Polonia. Tabăra celor 72 de prizoniere mutilate într-o serie de experimente menite să testeze tehnici de tortură este unul din cele mai sumbre secrete ale sângerosului regim nazist. Tinerele, mutilate în cadrul unor experimente menite să testeze diverse tehnici de tortură, nu ar fi trebuit să supravieţuiască. De fapt, Heinrich Himmler, unul din cei mai importanţi colaboratori ai lui Hitler, plănuia să le ucidă înainte ca opinia publică să afle despre scopurile în care erau folosite, potrivit publicaţiei britanice „Daily Mail”.   În august 1942, femeile au fost aduse în Ravensbruck, la 80 de kilometri la nord de Berlin, unde au trecut printr-o serie de proceduri chirurgicale. În total, fiecare dintre ele a suferit câte şase operaţii, având oasele rupte, bucăţi de ţesut muscular îndepărtate, membre amputate şi alte intervenţii, toate acestea fiind realizate fără niciun fel de anestezice sau calmante. Rănile lor erau apoi infectate intenţionat, pentru ca doctorii nazişti să poată testa dacă sulfonamida – un soi de penicilină – poate vindeca infecţiile. Mail Naziştii au dat startul acestor experimente monstruoase după ce doctorul personal al lui Himmler, Karl Gebhardt, a dat greş în a-i salva viaţa unui alt ofiţer nazist, Reinhard Heydrich, un apropiat al lui Hitler care a murit din cauza gangrenei cauzate de explozia maşinii în care se afla. Gebhardt a refuzat să folosească sulfonamidă în tratarea rănii lui Heydrich, iar Hitler a crezut că această decizia l-a ucis pe ofiţer. Pentru a contrazice teoria lui Hitler şi pentru a-şi salva propria piele, doctorul a creat o serie de experimente: echipa lui din Ravensbruck mutila prizonierii şi le infecta în mod deliberat rănile pentru a verifica dacă medicamentele cu sulfat vindecă infecţiile. Mai întâi, victimele torturii au fost bărbaţii, însă apoi Gebhardt a trecut la femei, pentru că, spun unii istorici, femeile erau mai sănătoase. Alţii susţin că, de fapt, acestea erau mai docile şi submisive.  Vestea existenţei acestor prizonieri chinuiţi a ajuns în afara Ravensbruckului datorită paznicilor care, din milă, le transmiteau mesaje şi scrisori familiilor victimelor. Chiar şi aşa, tragedia celor 72 de tinere nu a primit atenţia publicului larg din varii motive. În primul rând, pentru că Ravensbruck a fost una din una din ultimele tabere de concentrare închise, aşa că liderii acesteia au avut mai mult timp la dispoziţie pentru a scăpa de documentele incriminatorii, necesare în cazul unui proces. În al doilea rând, după Holocaust, atenţia s-a îndreptat asupra evreilor, catolicii nefiind un subiect de interes. În al treilea rând, victimele torturii lui Gebhardt erau femei fără relaţii şi fără bani.    La sfârşitul războiului, cele 58 de femei care au supravieţuit experimentelor barbare au fost salvate de Crucea Roşie. Cazul lor a ieşit însă la iveală abia în 1958, când Caroline Ferriday, o filantropistă americană a început să le aducă în Statele Unite pentru tratament medical de specialitat e.

$$$

 Ferdinand a renunțat la femeia pe care o iubea ca să rămână prinț.

În 1891, Lascăr Catargiu i-a spus reginei Elisabeta, care împingea logodna cu Elena Văcărescu: principele o poate lua, dar atunci rămâne simplu particular. Constituția cerea o soție dintr-o casă regală. Ferdinand a ales tronul. Elena a plecat la Paris. Elisabeta a fost trimisă doi ani departe de țară. La 10 ianuarie 1893, la Sigmaringen, Ferdinand s-a cununat de trei ori în aceeași zi — civil, catolic, protestant — cu Maria de Edinburgh, nepoata reginei Victoria. El avea 27 de ani. Ea, 17. Maria a scris mai târziu că aproape nu se cunoșteau.

Anii de început n-au fost ușori. Maria i-a spus soțului că e păcat că și-au irosit atâta tinerețe ca să învețe să trăiască împreună. Au ajuns, în cuvintele ei, cei mai buni asociați și cei mai loiali tovarăși, dar viețile li se întâlneau doar în anumite lucruri. El era timid, botanist, tâmplar de meserie. Ea voia loc. Au avut șase copii. În jurul lor au existat alte nume. Barbu Știrbey, administrator al Domeniilor Coroanei din 1913, a devenit omul de care amândoi aveau nevoie. I.G. Duca a scris că, în criza din care a ieșit întregirea, Știrbey a fost, de fapt, adevăratul suveran. Despre Maria, Duca a nuanțat: a avut înrâurire, dar nu ea a luat hotărârile care au dus la întregire.

Pe 10 octombrie 1914, Carol I a murit. Ferdinand a luat coroana într-o Europă deja în război. Casa lui era germană. Soția lui era verișoară primară cu George al V-lea și cu țarul Nicolae. Doi ani România a stat neutră. Maria ura neutralitatea. L-a pregătit pe soț să pună țara înaintea sângelui. La Consiliul de Coroană de la 14/27 august 1916, după lupte interioare din care a ieșit biruitor asupra lui însuși, Ferdinand a spus că dinastia va urma soarta țării, biruitoare cu ea sau învinsă cu ea. Că un rege nu domnește pentru sine, ci pentru popor. Casa de Hohenzollern l-a șters din rândurile ei.

Maria a ieșit din sală și a spus că nimeni dintre cei de acolo nu înțelege cât îl costă. În jurnal a notat cum îl vedea îndoindu-se sub amenințări, rugăminți, apeluri la onoarea de Hohenzollern, în timp ce în propria țară era bănuit de trădare. A transformat Palatul de pe Calea Victoriei în spital. A vizitat răniții aproape zilnic. Familia s-a adăpostit la Buftea, la Știrbey, apoi a fugit la Iași. El a rămas mai aproape de front. Copilul cel mic, Mircea, a murit de tifos la Buftea, în toamna lui 1916. În jurnal, Maria a scris o dată: «Vai, de ce nu sunt eu rege?»

În ianuarie 1918, la Iași, au împlinit 25 de ani de căsătorie. Maria a scris că, ținându-se de mână, au recunoscut că, tocmai din pricina nenorocirilor, au ajuns cei mai fermi prieteni, legați de țară cum rareori le e dat suveranilor. Tratatul impus de Puterile Centrale urma. Ea i-a cerut să nu-și pună numele pe actul morții. El a întârziat ratificarea. În 1919 a trimis-o la Paris, la Conferința de Pace, să folosească verii și prestigiul acolo unde diplomația se lovea de uși.

Pe 15 octombrie 1922 au fost încoronați la Alba Iulia, rege și regină ai României Mari. În 1926, aflat în Franța, Ferdinand a vrut s-o revadă pe Elena Văcărescu. S-au întâlnit o dată. El a murit pe 20 iulie 1927. Ea, pe 18 iulie 1938. În 1893 s-au luat fără să se cunoască. În 1916 au mers împreună împotriv a casei lui.