&&&

 S-a întâmplat în 14 iulie1947: În această zi, un grup de zece conducători ai PNŢ, în frunte cu Ion Mihalache, vicepreşedinte, Nicolae Penescu, secretar general, şi Nicolae Carandino, director la ziarul „Dreptatea“, a fost arestat pe aeroportul din Tămădău, la 46 de km de Bucureşti, sub acuzaţia de „fugă într-o ţară străină“. Înscenarea de la Tămădău a reprezentat o conspiraţie a ministerului de Interne, controlat de PCR, cu scopul de dizolva PNŢ şi de a-i aresta pe liderii acestuia. Totodată, această diversiune a fost ulterior folosită ca pretext pentru anihilarea întregii opoziţii din ţară.

Între anii 1944 - 1947, Partidul Comunist Român a folosit toate metodele posibile pentru acapararea puterii, inclusiv represaliile.Împotriva opoziţiei reprezentate de PNŢ, PNL şi PSDI s-au pus la cale diversiuni, provocări, dar şi măsuri ofensive cu caracter militar care să ducă la suprimarea acestora.În preajma alegerilor din 19 noiembrie 1946, PNŢ a trimis un memoriu secretarului general al ONU, Trygve Lie, arătând abuzurile guvernului din România. Dintre acţiunile politice, considerate „crimă de stat”, se numărau şi insistenţele liderilor celor trei partide din opoziţie ca regele Mihai să nu recunoască alegerile şi să nu participe la deschiderea noului Parlament. Punctul culminant al loviturii împotriva PNŢ a rămas cunoscut în istorie drept „Înscenarea de la Tămădău” sau „fuga peste graniţă”.

În dimineaţa zilei de 14 iulie 1947, la orele 6.30, un grup de fruntaşi naţional-ţărănişti este surprins de autorităţile comuniste pe câmpul de la Tămădău, localitate situată la 46 de km de capitală, în timp ce încerca să se îmbarce în două avioane I.A.R.-39, cu scopul de a fugi peste graniţă. Din grup făceau parte: Ion Mihalache, vicepreşedinte PNŢ, cu soţia, Nicolae Penescu, secretar general PNŢ, cu soţia, Nicolae Carandino, directorul ziarului „Dreptatea”, cu soţia, Ilie Lazăr, doctorul Constantin Gafenco, inginerul Gheorghe Popescu, Dumitru si Eugen Borcea. Proiectul fugii peste graniţă fusese pus la punct încă din 6 iulie când Grigore Gafencu, prin fiul fruntaşului ţărănist Emil Haţieganu, a comunicat posibilitatea fugii în occident cu două avioane I.A.R. Destinaţia finală urma sa fie Marea Britanie, pentru a-i informa pe oficialii din statele occidentale despre ceea ce se petrecea cu adevarat în ţară.

Pentru Iuliu Maniu, faptul era „o datorie morală”, dar, considerându-se „prea batrân”, a refuzat să plece, lăsându-şi mai tinerii colegi să ducă la îndeplinire misiunea. Ei urmau sa fie ajutaţi de aviatorii Lustig Romulus şi Gheorghe Preda şi de şoferii Aurel Popa şi Petre Rusu. A fost asigurată şi pregătirea diplomatică a acţiunii, diplomaţii din statele în care delegaţia urma să ajungă fiind informaţi despre plan. Delegaţia ar fi trebuit să se îndrepte spre Turcia, de acolo să ajungă în Elveţia, apoi în Franţa şi Marea Britanie. Literatura oficială din ţară recunoaşte astăzi că „fuga peste graniţă” a fost o cursă întinsă de poliţia secretă a lui Teohari Georgescu (unul dintre aviatori era membru al securităţii), pentru ca la adăpostul ei să se declanşeze represiunea finală împotriva opoziţiei.

Probabil că o „defecţiune” a provocării a constituit-o neparticiparea lui Iuliu Maniu, considerat de comunişti „centrul întregii acţiuni”. Agenţii Securităţii hotărâseră să-i aresteze chiar în momentul decolării pentru a avea „justificări legale”, când PNŢ-ul va fi scos în afara legii. Astfel i-au lăsat pe „complotişti” să-şi urmeze planul, până în momentul când, ajunşi la Tămădău, îşi urcau în avioane bagajele. Atunci au apărut mai mulţi agenţi ai Ministerului de Interne, care au tras mai multe focuri de armă în aer, somându-i pe fugari să se predea. Aceştia erau dotaţi si cu aparate de fotografiat pentru a putea prezenta poporului imaginea celor surprinşi în flagrant.

Toţi cei 14 au fost arestaţi şi duşi într-o carceră a Ministerului de Interne. Înscenarea de la Tămădău a fost etichetată drept act de trădare naţională şi transformată într-un caz politic major. La 19 iulie 1947, Adunarea Deputaţilor a ridicat imunitatea parlamentară a demnitarilor naţional-ţărănişti, pentru a putea fi arestaţi. S-a interzis activitatea ziarului „Dreptatea”, oficiosul PNŢ, iar Iuliu Maniu, împreună cu întreaga conducere a partidului au fost arestaţi.

La 30 iulie 1947, printr-un Jurnal al Consiliului de Miniştri (adică o hotărâre de guvern) s-a decis dizolvarea Partidului Naţional Ţărănesc. În aceeaşi zi a fost convocată Adunarea, în cadrul căreia, pe baza unui raport întocmit de Teohari Georgescu, s-a aprobat lichidarea PNŢ, cu 294 de voturi pentru şi unul împotrivă. Înscenarea judiciară împotriva PNŢ are loc între 29 octombrie/11 noiembrie 1947, când Iuliu Maniu, pe atunci în vârstă de 75 de ani, a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, transformată în temniţă grea pe viaţă şi degradare civică pe zece ani, confiscarea averii şi plata sumei de 50.000 de lei, cheltuieli de judecată.

Maniu a murit pe 3 februarie 1953 în închisoarea comunistă de la Sighet, la vârsta de 81 de ani. Ion Mihalache a fost deţinut într-o celulă izolată până la sfârşitul vieţii, iar Ovidiu Borcea a fost asasinat. Nicolae Penescu, ministru de Interne în guvernul Rădescu, a fost eliberat în 1964 şi a putut emigra în Franţa, permisiune ce i s-a acordat ca un gest de curtoazie faţă de generalul Charles de Gaulle, preşedintele francez, care va face o vizită în 1968 în România. Partidul Naţional Liberal a avut aceeaşi soartă ca şi aliatul său. Deşi dizolvarea lui s-a produs printr-un act de autodecizie, liderii acestui partid au umplut lagărele şi temniţele comuniste.

Surse:

Smeu, Georgeta, Dicţionar de Istoria Românilor, Bucureşti, Editura Trei, 1997

N. Carandino, Nopți albe și zile negre. Memorii din închisorile și lagărele comuniste, ediție îngrijită de Paul Lăzărescu, note de Andrea Dobeș,București: Fundația Academia Civică, 2017

https://www.caietesilvane.ro/articole/3346/Corneliu-Coposu-despre-Capcana-de-la-Tamadau.html

http://www.memorialsighet.ro/inscenarea-de-la-tamadau-14-iulie-1947/

https://jurnalul.antena3.ro/scinteia/istoria-comunismului/lovitura-de-teatru-inscenarea-de-la-tamadau-14529.html

&&&

 S-a întâmplat în 14 iulie1965: În această zi, a murit Matila Ghyka (Matila Costiescu), ofiţer de marină, diplomat, estetician, scriitor, matematician, inginer şi istoric român. Matila Costiescu Ghyka (n. 13 septembrie 1881, Iaşi, d. 14 iulie 1965, Londra) a fost un ofiţer de marină, diplomat, estetician, scriitor, matematician, inginer şi istoric român. A intrat în diplomaţie în 1909, ajungând la rangul de ministru plenipotenţiar. A demisionat din serviciul diplomatic în momentul numirii generalului Ion Antonescu ca prim-ministru. După război a fost profesor de estetică la două universităţi din Statele Unite ale Americii. Este cunoscut în principal pentru lucrările sale privitoare la numărul de aur şi proporţiile ideale în artă şi în natură.

Matila Costiescu Ghyka s-a născut la Iaşi la 13 septembrie 1881. Tatăl său, Matila Costiescu, era ofiţer. Acesta luase parte la Războiul de Independenţă în calitate de sublocotenent în Regimentul 3 Artilerie, şi, după luptele de la Plevna, fusese decorat de ţarul Alexandru al II-lea al Rusiei cu Ordinul Sfântul Gheorghe, clasa IV-a. Bunicul său era colonelul de artilerie Anton Costiescu. În 1855-1856 Carol Davila îl însărcinase pe praporgicul (sublocotenentul) Anton Costiescu cu predarea Istoriei medicinii la nou înfiinţata Scoală de Chirurgie din Bucureşti. În noaptea de 11 februarie 1866, când avea gradul de căpitan, Anton Costescu fusese unul din cei trei ofiţeri care s-au dus la domnitorul Alexandru Ioan Cuza, silindu-l să semneze actul de abdicare. Ulterior se distinsese inventând un echer grafometru sau cuadrant de campanie pentru reglarea tirului. Colonelul Costiescu era şi un francmason activ fiind iniţiatorul reconstituirii Marii Loji Naţionale a României. 

Mama sa era Maria Ghyka [n. 1860], fiica lui Constantin Ghyka (1828-1874), fiul cel mare al ultimului domnitor al Moldovei înainte de unirea principatelor, Grigore al V-lea Ghyka, şi al Ecaterinei (Catiţa) Balş (1835-1913).Părinţii săi au divorţat la puţin timp după naşterea lui Matila. El a fost crescut de bunica sa Ecaterina Balş, petrecând majoritatea timpului la Iaşi şi stând în timpul verii şi toamna la conacul familiei Balş de la Dumbrăveni. Învaţă franceza în familie şi germana cu guvernante bucovinene. Mai târziu, Matila a fost adoptat de un unchi al său, Grigore Ghyka (1867-1940), fratele vitreg al mamei sale, pe care l-au întîlnit prima dată pe timpul studiilor pariziene, luând numele de Costiescu Ghyka (detalii despre numeroasa familie Ghyka precum şi despre locurile unde a trăit prinţul român, se pot găsi în lucrările profesorului Mihai Sorin Rădulescu).

În septembrie 1891, Matila Ghyka pleacă la Paris cu mama sa, fiind înscris la şcoala „Sainte Anne” din Saint Ouen a ordinului catolic al salesienilor, scoală de nivel liceal. Deşi mama sa se instalase la Paris, fiind intern, Matila o vedea de obicei doar în zilele de Duminică. În 1895 se decide să urmeze o carieră de ofiţer de marină şi se înscrie la Colegiul Maritim din insula Jersey din Insulele Anglo-Normande. Colegiul era organizat de călugării iezuiţi, care fuseseră obligaţi să părăsească teritoriul Franţei în urma noii legi din 1880 privitoare la laicizarea învăţământului francez. Deşi situată pe un teritoriu sub administraţia coroanei britanice, şcoala era specializată în pregătirea candidaţilor pentru o carieră în marina militară franceză. Astfel, pe lângă faptul că şcoala îşi urma programa de învăţământ pentru examenul de bacalaureat, ea punea accentul pe cursuri adâncite de matematică, disciplină esenţială pentru admiterea în Şcoala Navală. În 1897, Matila Ghyka este admis, la limita de vârstă, la Şcoala Navală din Brest, instituție de rang universitar.

În 1899 Matila Ghyka termină Şcoala Navală şi se angajează în marina franceză cu gradul de aspirant, primul grad de ofiţer în marina militară, fiind repartizat pe fregata „Iphigénie", o fregată cu pânze, dotată şi cu un motor auxiliar. Prima misiune a fost o călătorie în Martinica unde nava a staţionat timp de trei luni în portul Saint Pierre pentru paza insulei. La întoarcere, fregata „Iphigénie” participă la manevrele escadrei de nord a marinei franceze în largul insulei Oléron continuându-şi călătoria până la Boulogne-sur-Mer, înainte de a ancora în rada portului Brest.Ion Lahovari, ministrul de externe al României şi un prieten al familiei Ghyka, l-a convins să se întoarcă în ţară şi să se înroleze în marina militară română. La 1 octombrie 1900, Matila Ghyka se prezintă la Constanţa, fiind repartizat pe crucişătorul „Elisabeta”, singurul crucişător al marinei române.În memoriile sale, Ghyka se plânge de inactivitatea marinei, crucişătorul stând în cea mai mare parte a timpului ancorat la chei. În anul următor, Matila Ghyka este staţionat la Galaţi, unde ia comanda unei canoniere, a cărei misiune era de a supraveghea situaţia de pe ostrovul Bujor de pe Dunăre, în apropiere de Zimnicea, ostrov care în acea vreme era disputat de Bulgaria şi România. Conflictul a fost rezolvat în urma schimbării cursului Dunării, care a avut drept consecinţă alipirea ostrovului de malul românesc.

Matila Ghyka a fost apoi detaşat la „Şcoala de Mine şi Torpile” a marinei militare române, care, în timpul verii, funcţiona la Mahmudia, ceea ce i-a dat prilejul să cunoască frumuseţile Deltei Dunării şi ale Lacului Razim. În 1905 Matila Ghyka se hotărăşte să-şi continue studiile şi obţine un concediu în acest scop.El pleacă din nou la Paris înscriindu-se la „École supérieure d'électricité” – Supélec (Şcoala superioară de electricitate). Şcoala, care face parte din grupul de instituţii de învăţământ superior cunoscut sub numele de „Grandes Écoles”, fusese înfiinţată în 1894 de Société Internationale des Électriciens (Societatea Internaţională a Electricienilor) – în prezent, Société des Électriciens et des Électroniciens – SEE (Societatea Electricienilor şi Electroniştilor) din Franţa şi este considerată una din cele mai prestigioase şi selective şcoli ale învăţământului tehnic din Franţa. 

Fiind absolvent al Şcolii Navale, o parte din examenele sale au fost echivalate şi Matila Ghyka a reuşit să treacă restul examenelor necesare în cursul unui an, obţinând diploma de inginer electrician în 1906.În timpul acestor studii, Matila Ghyka a început să se preocupe de problema influenţei vieţii asupra legilor fizice care descriau comportarea materiei neînsufleţite. El a avut prilejul să-şi discute părerile cu Gustave Le Bon, sociolog şi cercetător ştiinţific francez. Matila Ghyka i-a expus lui Le Bon teoriile sale asupra interpretării celui de al doilea principiu al termodinamicii, ţinând seama de diferenţa transcendentală dintre materia anorganică şi cea organică. Gustave Le Bon a declarat că problema îl depăşea, dar a cerut părerea lui Henri Poincaré, una din somităţile ştiinţifice ale vremii. 

Deşi Poincaré considerase că punctul de vedere al lui Matila Ghyka era corect, acesta nu a reluat decât mult mai târziu şi dintr-o altă perspectivă preocupările sale cu privire le diferenţa dintre materia vie şi cea neînsufleţită. Este totuşi de amintit că ipoteza pe care Ghyka i-o enunţase lui Le Bon, a fost emisă şi dezvoltată mai târziu de alţi cercetători ca James Johnstone în lucrarea „Mecanismul vieţii”  şi de Raymond Ruyer în volumul „Elemente de psiho-biologie”  La întoarcerea în ţară, Matila Ghyka s-a prezentat la Ministerul de Război, unde generalul Iacob N. Lahovari (Jacques Lahovary), care era ministru interimar la acest minister, l-a numit profesor de torpile şi de electricitate la Şcoala de ofiţeri de marină de la Constanţa. În anul următor, principele moştenitor Ferdinand şi principesa Maria au decis să facă o croazieră pe Marea Neagră. În acest scop vasul de linie Regele Carol al Serviciului Maritim Român a fost echipat ca yacht regal. 

Matila Ghyka şi colegul său locotenentul Dan Zaharia au fost numiţi aghiotanţi ai principelui Ferdinand, fiind însărcinaţi să-l însoţească în croazieră.În cursul călătoriei yachtul s-a oprit la Ialta unde principele Ferdinand şi principesa Maria l-au vizitat pe Marele Duce Aleksei Aleksandrovici. La întoarcerea din croazieră, comandorul Petre Demetriade, directorul Marinei din Ministerul de Război l-a numit pe Matila Ghyka şef al Serviciului tehnic al marinei, nou înfiinţat.Prin grija contraamiralului Emanoil Koslinski, comandantul Marinei Militare Române, se comandaseră în Anglia patru monitoare fluviale cuirasate, care urmau să fie livrate în toamna anului 1907. Deoarece erau nave fluviale şi aducerea lor pe mare implica riscuri, comandorul Petre Demetriade, directorul Marinei din Ministerul de Război, prefera soluţia de a le aduce prin sistemul european de canale navigabile şi, încă înaintea misiunii în Persia, îl însărcinase pe Matila Ghyka să contacteze autorităţile germane, pentru a stabili, pe de o parte, dacă gabaritele canalelor permiteau trecerea monitoarelor iar, pe de altă parte, dacă tranzitul unor nave de război era admisibil. 

În august 1907, guvernul german îşi dăduse acordul, cu condiţia ca navele să nu fie înarmate. Având în vedere că Matila Ghyka nu era doar ofiţer de marină dar şi inginer, comandorul Demetriade l-a însărcinat să se deplaseze în Anglia pentru a face recepţia navelor la şantierele navale Thames Iron Works din Canning Town, lângă Londra şi pentru a lua comanda flotilei pentru a o aduce la Galaţi.Călătoria a început în martie 1908. Navele au fost duse până în portul Harwick de unde urma să fie remorcate pentru traversarea Mării Nordului până la Hoek of Holland, monitoarele fiind improprii pentru navigaţie maritimă. Din cauza unei furtuni, cablul unuia din monitoare s-a rupt şi a fost necesară toată îndemânarea echipajului român pentru a evita scufundarea navei. În continuare, flotila a urcat cursul Rinului până la Frankfurt pe Main iar continuând apoi pe Main până la Bamberg.

Pentru trecerea interfluviului dintre Rin şi Dunăre între Bamberg şi Kelheim a fost utilizat Canalul Regele Ludwig (Ludwigskanal), care fusese inaugurat în 1843 de Ludovic I al Bavariei.Lungimea totală era de 178 km şi creasta de află la cota 417 mdM. Canalul avea un total de 100 de ecluze, dintre care 68 pe versantul dinspre râul Main pentru o diferenţă de nivel de 187 m şi 32 pe versantul dinspre Dunăre, pentru o diferenţă de nivel de 79 m. Flotila a trecut cu succes prin zona de la Regensburg şi după două luni de călătorie, cele patru monitoare au ancorat în portul Galaţi. Matila Ghyka susţine că este primul caz când nave militare au parcurs întreg traseul din delta Rinului până la gurile Dunării.

În iulie 1916, aflând că intrarea în război a României este iminentă, Matila Ghyka a solicitat la Bucureşti să fie concentrat, deşi, pe baza statutul lui său diplomatic, era scutit de serviciul militar activ. Prezentându-se la Bucureşti, a primit însărcinarea de ofiţer de legătură între armata română şi escadra rusă staţionată în portul Constanţa, comandată de amiralul de Veraillon. A luat parte la misiuni de recunoaştere atât pe mare cât şi pe uscat înainte de declanşarea atacului trupelor bulgare şi germane din 20 octombrie1916. În momentul în care linia frontului a fost spartă, la 22 octombrie escadra rusă a părăsit Constanţa, Matila Ghyka rămănând pe bordul vasului amiral, crucişătorul Rostislav. 

Exista speranţa ca marina rusă să încerce un atac naval în zilele următoare. Însă tocmai pe 20 octombrie, o explozie a scufundat cuirasatul Imperatriţa Mariya în rada portului Sevastopol, ceea ce a împiedecat aducerea la îndeplinire a planului. Matila Ghyka s-a prezentat la amiralul Aleksandr Kolceak, comandantul flotei Mării Negre. După discutarea situaţiei războiului naval, Kolceak l-a trimis pe Matila Ghyka în România. Noua însărcinare a lui Ghyka a fost cea de ofiţer de legătură pe lângă misiunea navală franceză. A părăsit Bucureştiul în ziua de 6 decembrie 1916, cu câteva ore înainte de intrarea trupelor germane în oraş, luându-şi în primire noile însărcinări cu câteva zile mai târziu, la Galaţi. Între timp, armata germană ocupase în totalitate Dobrogea şi partea de sud a Deltei Dunării, până la braţul Sulina. În portul Galaţi erau ancorate câteva sute de barje cu alimente care fuseseră aduse în timpul retragerii şi riscau să fie distruse de tirul artileriei germane şi bulgare de pe malul opus. Sarcina forţelor navale era de a le duce în siguranţă în braţul Chilia, convoaiele trebuind să navige sub protecţia unor torpiloare în nopţile fără lună pentru a nu fi detectate de artileria inamică de pe malul drept. Matila Ghyka a avut comanda câtorva din aceste convoaie. 

Operaţia a fost reuşită înainte de a deveni imposibilă, ca urmare a minării şenalului navigabil al Dunării şi a accesului în braţul Chilia. Ulterior, Matila Ghyka a fost numit şef-adjunct al statului major al flotilei române de pe Dunăre, care se afla în portul Chilia sub comanda amiralului Vasile Scodrea. După Revoluţia din Rusia în februarie 1917 operaţiile navale au fost complet oprite, iar relaţiile cu puterile occidentale deveniseră de imporanţă deosebită pentru guvernul român. De aceea, în iunie 1917, Matila Ghyka a fost numit ataşat naval la Londra, post nou înfiinţat. După semnarea Tratatului de Pace de la Bucureşti legaţia română de la Londra s-a aflat într-o situaţie dificilă, încercând să convingă aliaţii că România avea intenţia de a reintra în război, de îndată ce circumstanţele o vor permite. După încheierea armistiţiului la 11 noiembrie1918 legaţia română din Londra şi-a reluat funcţiunile obişnuite. În1918, la 27 noiembrie,se căsătoreşte la Londra cu Eileen O’Conor.

În vara lui1919 este remobilizat în cadrele active ale marinei şi detaşat ceva mai mult de două luni în America în calitate de comisar pentru problemele emigraţiei româneşti. În 1921 este numit ataşat de legaţie, avansat apoi prim-secretar la ambasada de la Madrid iar în iunie 1922 este rechemat în ţară, pentru reducerea cheltuielilor bugetare, urmând ca, în1924 să fie numit consilier de legaţie la Varşovia. În anul1925 este pus în disponibilitate, la cerere.

În anul1927 îi apare lucrarea „Estetica proporţiilor” la Gallimard, fiind primul autor român editat de această casă de editură. În anul1928 este numit consilier al delegaţiei române la Comisia Dunării iar în 1930 este numit ministru plenipotenţiar in ţările nordice, cu reședinţa la Stockholm, unde va fi în post doi ani de zile. În anul1931 îi apare, tot la Gallimard, lucrarea „Numărul de aur”. În anul1933 este pus, din nou, în disponibilitate, la cerere. În acelaşi ani, îi apare, la Paris, romanul său Ploaie de stele, pentru care primeşte premiul Rester jeunes, roman care, în 1936, este tradus în limba engleză, cunoscând mai multe ediţii, ca şi originalul de altfel. În acelaşi an, apare traducerea in limba rusă a Esteticii proporţiilor.

În anul1936 este numit adjunct al ministrului plenipotenţiar la Curtea Saint James, Londra. În 1938 îi apare, la Gallimard, Eseu asupra ritmului, bazat pe cercetăriile proprii şi pe cele ale lui Pius Servien. În anul 1939 apare primul număr al revistei Simetria unde este cofondator alături de G.M Cantacuzino, Octav Doicescu şi Paul Emil Miclescu. Ulterior în colegiul de redacţie vor intra personalitaţi de prestigiu ale culturii române. În septembrie1940 îşi dă demisia din Ministerului Afacerilor Străine (la a doua plecare a regelui Carol) ca protest împotriva orientării pro-germane a politicii României, dar nu numai, împreună cu alţi membri ai ambasadei. În acelaşi an este ales vicepreşedinte al Comitetului Naţional Român, organizaţie a emigraţiei române. În anul1945 devine Visiting Profesor la University of Southern California în Statele Unite.

În anul1946 apare la editura Sheed and Ward, The Geometry of Art and Life, prima sa lucrare scrisă direct în limba engleză. Aici introduce conceptul de „demiregular tilings", fiind o lucrare clasica în matematica figurilor geometrice gen pavaje, placare a unei suprafeţe cu figuri geometrice regulate, fără a lăsa locuri goale între ele (problema se extinde şi la volume, şi aici are Matila Ghyka o contribuţie, înregistrată ca atare la Palatul descoperirilor din Paris).Probabil că de aici şi calificativul de polymath, adică de matematician multivalent.Lucrarea circulă şi astăzi, reeditată curent la Dover Publications, fiind punct de pornire pentru multe cercetări şi teze de doctorat, în matematică dar şi în estetică. În anul1947 devine Visiting Profesor la Universitatea Mary Washington din Frederickburg, Virginia şi îi apare ultimul număr din revista Simetria.Trei ani mai târziu, în1950, se retrage din activitatea didactică.În anul 1952  încheie redactarea memoriilor sale.

În timpul vieții, Matila Ghyka a obținut diferite distincțiii.Era cavaler al Royal Victorian Order (K.C.V.O.) și fusese decorat cu Ordinul Coroana României și cu Crucea Militară (Military Cross) a Regatului Unit, Legiunea de Onoare franceză și altele. În 1950, în vârstă de aproape 70 de ani, s-a retras în Europa, trăind pentru mai mulți ani la Chapelizod, o mică localitate la vest de Dublin, Irlanda. După o viață în timpul căreia avusese prilejul să se bucure de toate onorurile, ultimii 15 ani ai vieții au fost triști. Lipsit de resurse materiale, Matila Ghyka a fost nevoit să-și câștige existența trăind din expediente. A făcut diferite traduceri,a scris sub pseudonim romane polițiste (informație nedocumentată, ca și aceea că a colaborat cu Walt Disney, datorate lui Mircea Eliade) și chiar a fost nevoit să facă munci manuale (singurele referințe în această problemă sunt ale lui Mircea Eliade, nu știm cât de sustenabile)

Între anii 1953 şi 1961 apar traduceri în mai multe limbi ale memoriilor şi celorlalte lucrări ale. La 10 februarie 1963 moare soţia sa, Eileen Ghyka, iar în anul 1965, la 14 iulie, Matila Ghyka moare la Londra. soții Ghyka sunt înmormântați în cimitirul Gunnersbury din Londra, mormântul fiind restaurat prin grija istoricului de artă Dr. Radu Varia, putând acum aprecia diferența dintre starea mormântului, înainte și după restaurarea de la finele anului 2010.Cei doi copii ai lui Matila Ghyka au murit relativ tineri. Fiul său, Roderick Ghyka, actor din întâmplare, cu studii în Marea Britanie, a plecat în Statele Unite unde a jucat ca actor în două filme: The Battle of Love's Return (1971) și The Divine Obsession (1976), primul, o comedie romantică, al doilea un film pentru adulți, ambele regizate de Lloyd Kaufman.

Roderick Ghyka a murit în 1978, iar sora sa, Maureen, care a lucrat după război la diverse instituții internaționale la Paris, în 1979. În ceea ce privește descendenții direcți, familia lui Matila Ghyka s-a stins. Cele mai multe referințe despre viața lui Matila Ghyka, se găsesc in lucrările profesorului Mihai Sorin Rădulescu, iar cei interesați de ultima perioadă a activității sale diplomatice, trebuie să citească ce a scris profesorul Sorin Arhire.

Surse:

Ilina Gregori: Păstrat în uitare? Matila Ghyka.Numărul și Verbul. Tracus Arte, Bukarest 2018, ISBN 978-606-664-9

Cornel-Florin Moraru: „Art and Mathematics in Matila Ghyka’s Philosophical Aesthetics. A Pythagorean Approach on Contemporary Aesthetics.“ In: Hermeneia 20, 2018

Ilina Gregori: „Vergessen und vergessen werden im Leben und Werk von Matila C. Ghyka.“ In: „Vergessen, verdrängt, verschwunden“. Aufgegebene Kulturen, Beziehungen und Orientierungen in der Balkanromania. Hg. von Thede Kahl et al. Frank & Timme, Berlin 2017

http://www.euronaval.ro/istorie-navala/136-matila-ghyka-matila-costiescu-ofiter-de-marina-diplomat-estetician-scriitor-matematician-inginer-si-istoric-roman

https://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/pe-urmele-lui-matila-c-ghyka-la-londra-7384634/

https://adevarul.ro/cultura/istorie/romani-umbra-matila-ghyka-printul-aventurier-facut-ocolul-pamantului-i-a-invatat-proportiile-aur-dali-corbusier-1_5961f2285ab6550cb8ef33a4/index.html

https://www.babelio.com/auteur/Matila-Costiescu-Ghyka/184197

&&&

 14 iulie - „Ziua transmisioniştilor militari”. La mulți ani tuturor celor care au activat sau activează în domeniul comunicațiilor și informaticii în Armata României! „Ziua transmisioniştilor militari” este sărbătorită la 14 iulie, dată la care, în anul 1873, principele Carol a semnat Înaltul Decret nr. 1303, prin care s-a aprobat înfiinţarea unei secţii de telegrafişti militari în cadrul Batalionului de Geniu al Armatei României, marcând astfel apariţia transmisiunilor militare. Secţia de telegrafie era formată din: un şef de secţie, 15 manipulatori, şefi de ateliere şi 30 de lucrători telegrafişti. Încă din 1855, se înfiinţase o şcoală, care a fost absolvită de primii șapte telegrafişti, iar în primăvara anului 1873 fuseseră trimişi pentru documentare în Franţa, Belgia şi Austria ofiţeri români, pe probleme referitoare la telegrafie.

La 28 mai 1874, s-a hotărât, prin Înaltul Decret nr.1132, creşterea numărului de secţii de telegrafie militară la patru. Acestea au participat la Războiul de Independenţă din 1877-1878, asigurând nevoile de conducere a trupelor. Primul ofiţer telegrafist din Armata Română a fost căpitanul Grigore Giosan, comandantul companiei de minari, întemeietorul primei şcoli de telegrafie militară. La 19 octombrie 1877, prin Decretul 1957, cele patru secţii de telegrafie au fost reorganizate în Compania 6 Telegrafie, care, la 5 decembrie 1877, a trecut în subordinea directă a Marelui Cartier General Român. În perioada februarie-martie 1878, compania s-a ocupat de strângerea liniilor telegrafice construite pe perioada războiului, care de acum nu mai erau necesare, iar în octombrie 1878, compania de telegrafie s-a desfiinţat, cele 4 secţii de telegrafie fiind repartizate celor 4 companii de săpători minari şi telegrafişti din batalionul de geniu.

Imediat după încheierea Războiului de Independenţă din 1877-1878, s-au conturat noi principii de organizare a transmisiunilor, acestea trecând la o specialitate militară distinctă, având în componenţă telegrafişti, telefonişti, curieri etc. Tot în această perioadă, au apărut şi primele regulamente şi manuale în acest domeniu, specialităţile subunităţilor de transmisiuni diversificându-se în funcţie de trupele pentru care asigurau legăturile (infanterie, artilerie, cavalerie). În perioada Primului Război Mondial, au apărut reguli clare de organizare a transmisiunilor în vederea asigurării unor legături stabile. În această perioadă, existau cinci companii de telegrafie şi un batalion de specialităţi, la dispoziţia Ministerului de Război. Mijlocul cel mai frecvent folosit a fost telefonul, Armata Română nedispunând de o dotare suficientă cu aparatură de telegrafie fără fir.

La 30 octombrie 1919, Batalionul de Specialităţi a fost transformat în regiment de specialităţi, denumit ulterior Regimentul 1 Transmisiuni. În 1932, s-au înfiinţat încă două regimente de transmisiuni şi un batalion de transmisiuni de munte, iar la 1 aprilie 1932, în baza Înaltului Decret nr. 497, s-a înfiinţat Brigada de transmisiuni. Prin Decretul nr.3818 de la 1 iulie 1942, transmisiunile au fost separate de arma geniului, prin înfiinţarea Comandamentului Transmisiunilor, a şcolilor de ofiţeri şi subofiţeri şi a Centrului de instrucţie al transmisiunilor. În perioada 1945-1989, au funcţionat Brigada de Transmisiuni, Comandamentul Transmisiunilor şi Comandamentul Trupelor de Transmisiuni.

La 30 octombrie 1993, prin Ordinul Ministrului Apărării Naţionale, s-a constituit Comandamentul Transmisiunilor, Informaticii şi Electronicii, prin contopirea Inspectoratului General al Transmisiunilor cu Direcţia Informatică şi Automatizarea Conducerii Trupelor şi Secţia Luptă Radioelectronică, ambele din structura Marelui Stat Major, iar la 1 mai 1997, prin Ordinul Ministrului Apărării Naţionale, s-a constituit Comandamentul Transmisiunilor prin reorganizarea Comandamentului Transmisiunilor, Informaticii şi Electronicii şi înfiinţarea, la 30 aprilie 1997, a Direcţiei Comunicaţii şi Informatică din Statul Major General. La 1 mai 2006, tot prin Ordin al Ministrului Apărării Naţionale, denumirea s-a schimbat în Comandamentul Comunicaţiilor şi Informaticii. Le doresc tuturor transmisioniştilor militari sănătate şi cât mai multe realizări.

La mulţi ani!

Surse:

Calendarul Tradiţiilor Militare

https://www.forter.ro/ro/calendar-militar

https://www.armataromaniei.ro/content/14-iulie-ziua-transmisioniştilor-militari

http://www.cissb.ro/Revista_comunicatiilor/2009/1/Revista_CCI_1.html

https://www.igsu.ro/documente/Ziua-transmisionistilor-militari-14-iulie-2012.pdf

https://www.agerpres.ro/documentare/2018/07/14/ziua-transmisionistilor-militari--144538

&&&

 S-a întâmplat în 14 iulie…

- Ziua transmisioniştilor militari; la 14.VII.1873 principele Carol a semnat un decret prin care s-a aprobat înfiinţarea unei secţii de telegrafie în cadrul Batalionului de geniu al Armatei române, marcându-se, astfel, apariţia transmisiunilor militare

- 1582: A apărut „Palia de la Orăştie", prima traducere românească a celor două cărţi de început ale „Vechiului Testament" („Geneza" şi „Exodul"), monument de limbă veche românească, important document lingvistic, mai ales datorită încercărilor de unificare a limbii prin evitarea regionalismelor; a fost tipărită la Orăştie de meşterul-tipograf Şerban, fiul diaconului Coresi, şi de diaconul Marian

- 1700: A fost semnat Tratatul de pace de la Constantinopol între Rusia şi Turcia, prin care Marea Azov a fost atribuită Rusiei.

- 1789: Căderea Bastiliei a marcat începutul Revoluţiei franceze

- 1813: În Bucureşti, pe podul Mogoşoaiei, se deschide prima „spiţerie" (farmacie) 

- 1827: A murit Jean Augustin Fresnel, fizician francezJean Augustin Fresnel (n.10 mai, 1788) a fost un fizician francez, inventatorul lentilelor Fresnel.

- 1867: Alfred Nobel, inventator suedez, face prima demonstraţie privind puterea dinamitei 

- 1892: A murit Grigore Manolescu, actor român, unul din star-urile teatrului românesc de la sfârşitul veacului al 19-lea, rămas celebru, între altele, pentru interpretarea rolului lui Hamlet (n.29.03.1857)

- 1900: S-a născut pictorul Mircea Teodorescu; spirit complex, îl interesau în egală măsură celelalte arte, în special muzica, dar şi ştiinţele exacte (m. 1971)

- 1903: S-a născut scriitorul american Irving Stone (m. 1989)

- 1904: S-a născut Isaac Bashevis Singer, scriitor american de origine poloneză; Premiul Nobel pentru Literatură pe 1978 (m. 1991)

- 1904: S-a născut geologul Dan Giuşcă; cercetări privind elucidarea unor probleme privind geneza formaţiunilor geologice din România; membru al Academiei Române (m. 1988)

- 1910: S-a născut William Hanna, regizor şi producător american de filme de animaţie; alături de Joseph Barbera (1911-2006), co-fondator şi co-preşedinte al studiourilor Hanna- Barbera (înfiinţate în 1957); creatorul unor personaje ca Tom şi Jerry, Scooby Doo sau „Familia Flintstone” ; Hanna şi Barbera au dominat industria americană a desenelor animate până la sfârşitul vieţii (m. 2001)

- 1915: S-a născut horticultorul american Frederic Leon Hough; a fost iniţiatorul şi conducătorul echipei care a creat primele soiuri de măr cu rezistenţă genetică la boli; pomicultura românească a beneficiat din plin de sprijinul său direct - selecţii de pomi oferite ca fond de gene sau ca soiuri, documentaţie şi aparatură; membru de onoare din străinătate al Academiei Române (1992) (m. 1993) 

- 1916: La Zurich, Tristan Tzara si pictorul Marcel Iancu pun bazele miscarii dadaiste

- 1918: S-a născut Ingmar Bergman, regizor si scenarist (n. Upssala, Suedia; d.30.07.2007) 

- 1919: S-a născut actorul francez de film de origine italiană Lino Ventura (m. 1987)

- 1924: S-a născut regizorul de film Lucian Bratu (m. 1998)

- 1932: S-a născut compozitorul Theodor Drăgulescu (m. 2002)

- 1932: A murit Dimitrie Paciurea, sculptor român (n. 1873).

- 1939: S-a născut cântăreţul ceh de muzică pop şi folk Karel Gott

- 1947: Un grup de zece conducători ai PNŢ, în frunte cu Ion Mihalache, vicepreşedinte, Nicolae Penescu, secretar general, şi Nicolae Carandino, director la ziarul „Dreptatea“, a fost arestat pe aeroportul din Tămădău, la 46 de km de Bucureşti, sub acuzaţia de „fugă într-o ţară străină“.

- 1954: A murit Jacinto Benavente, dramaturg spaniol, laureat al Premiului Nobel. Jacinto Benavente s-a născut la Madrid în 12 august 1866. A urmat Dreptul, dar la moartea tatălui său şi-a întrerupt studiile, plecând într-o lungă călătorie prin Anglia, Franţa şi Rusia (unde se spune că ar fi lucrat, între altele, ca director de circ), pentru a se consacra, la întoarcere, pe de-a-ntregul creaţiei literare. A debutat în 1893 cu un volum de versuri şi cu o culegere de nuvele, urmate de celebrele Cartas de mujers (Scrisori de femei), în maniera lui Marcel Prévost. Prima sa lucrare dramatică este El nido ajeno (Cuibul străin), a cărei premieră a avut loc la Madrid în 1894. În continuare, an de an, a oferit scenei spaniole câte două sau trei piese, multe dintre ele scrise la cererea expresă - şi în conformitate cu necesităţile - celor mai faimoase trupe teatrale din vremea aceea, lucru care îi aduce în scurt timp celebritatea. În 1912, este ales membru al Academiei Spaniole. În 1922, prolificul dramaturg - devenit între timp idolul publicului madrilen - întrepinde un triumfal turneu în ambele Americi, în cursul căruia i se decernează Premiul Nobel, la întoarcere fiind aclamat (şi proclamat) ca „principele geniilor spaniole moderne".Dramaturgul a murit la Madrid, în 14 iulie 1954.

- 1965: A murit Matila Ghyka (Matila Costiescu), ofiţer de marină, diplomat, estetician, scriitor, matematician, inginer şi istoric român. (n. 13.09.1881)

- 1967: A murit Tudor Arghezi, poet, prozator, dramaturg şi publicist; membru al Academiei Române. Tudor Arghezi (n. 21 mai 1880, Bucureşti) a fost un scriitor român cunoscut pentru contribuţia sa la dezvoltarea liricii româneşti sub influenţa baudelairianismului. Opera sa poetică, de o originalitate exemplară, reprezintă o altă vârstă marcantă a literaturii române.A scris, între altele, teatru, proză (notabile fiind romanele Cimitirul Buna Vestire şi Ochii Maicii Domnului), pamflete, precum şi literatură pentru copii. A fost printre autorii cei mai contestaţi din întreaga literatură română. Numele său adevărat este Ion N. Theodorescu, iar pseudonimul său, Arghezi, provine, explică însuşi scriitorul, din Argesis - vechiul nume al Argeşului. Ovid S. Crohmălniceanu propunea în studiul consacrat operei poetului din Istoria literaturii române între cele două războaie mondiale o altă explicaţie, pseudonimul ar proveni din unirea numelor a doi celebri eretici, Arie şi Geza. Arghezi este unul dintre autorii canonici din literatura română.

- 1967: S-a născut interpreta de muzică uşoară Mădălina Manole (m. 2010)

- 1998: A murit Richard McDonald, unul dintre principalii fondatori ai megacompaniei americane McDonald`s (n.16.02.1909)

&&&

 S-a întâmplat în 13 iulie100 î. Hr.: La această dată, s-a născut Cezar (Caius Iulius Caesar), om politic, general, scriitor şi orator roman; unul dintre cei mai străluciţi strategi ai Antichităţii; a introdus, în anul 45 î. Hr., calendarul iulian (d.15 martie 44 î. Hr., asasinat).

Caius Iulius Caesar s-a născut la Roma pe 13 iulie 100 î.Hr, într-o bine-cunoscută familie de patricieni (ginta Iulia), care se presupunea că descinde din Iulus, fiul prinţului troian Eneas, care, conform legendei, era fiul zeiţei Venus. Mitul spune că naşterea lui Cezar a fost posibilă prin cezariană, însă este foarte puţin probabil, deoarece în acele vremuri o astfel de incizie se executa doar asupra femeilor decedate. Cezar a crescut într-un modest apartament al unei construcţii în Suburba, un cartier al clasei mijlocii a Romei. Familia lui Cezar, deşi provenind din descendenţi patricieni aristocratici, nu era avută, după standardele nobilimii romane. Astfel, niciunul dintre membrii familiei sale nu a obţinut câștiguri remarcabile în vremurile copilăriei sale, deşi, în generaţia tatălui său, avusese loc o reînnoire a averilor familiei. Totuși mătuşa paternă, Iulia, s-a căsătorit cu Gaius Marius, un general talentat şi totodată reformator al armatei romane. Marius a devenit unul dintre cei mai bogaţi oameni din Roma la vremea respectivă, influenţa sa politică aducând averi considerabile şi familiei lui Cezar. 

Spre sfârşitul vieţii lui Marius, în 86 î. Hr., politica internă atinse un punct de ruptură. În această perioadă, politicienii romani erau, în general, divizaţi în două partide: Populares, care îl includea pe Marius, şi Optimates, care îl includea pe Lucius Cornelius Sulla. O înşiruire de dispute între cele două partide a condus la un război civil, deschizând eventual calea lui Sulla către postul de dictator. Cezar era legat de partidul lui Marius datorită conexiunilor familiale. Nu era doar nepotul lui Marius, el era şi căsătorit cu Cornelia Cinnilla, cea mai tânără fiică a lui Lucius Cornelius Cinna, care era cel mai mare simpatizant al lui Marius şi inamicul declarat al lui Sulla. Pentru a înrăutăţi situaţia, în anul 85 î.Hr., la scurt timp după ce Cezar împlineşte 15 ani, tatăl său se îmbolnăveşte şi moare. Atât tatăl, cât şi Marius, i-au lăsat majoritatea proprietăţilor şi averilor deţinute lui Cezar. Astfel, când Sulla a câştigat războiul civil şi a început programul său de proscriere, Cezar, nici măcar trecut de 20 de ani, se afla într-o situaţie dificilă. Sulla i-a ordonat lui Cezar să divorţeze de Cornelia în 82 î. Hr.,dar Cezar a refuzat şi a plecat prudent din Roma, pentru a se ascunde. Sulla l-a graţiat pe Cezar şi familia sa şi i-a permis să se reîntoarcă la Roma. 

Într-un moment profetic, se spune că Sulla a comentat asupra pericolului de a-l lăsa în viaţă pe Cezar. Conform lui Suetonius, în momentele ridicării exilului lui Cezar, dictatorul a spus: „El a cărui viaţa o doreşti atât de mult va deveni, într-o zi, cel care va răsturna partea de nobili a căror cauză o susţii alături de mine; căci în acest singur Cezar vei găsi mulţi precum Marius“. În ciuda graţierii oferite de Sulla, Cezar nu a rămas în Roma şi s-a îndreptat pentru satisfacerea serviciului militar în Asia şi Cilicia. Deşi încă aflat în Asia Mică, Cezar era implicat în mai multe operaţii militare. În 80 î. Hr., aflat încă sub comanda lui Thermus, a jucat rolul de pivot în asediul asupra Miletusului. 

În timpul bătăliei, Cezar a dat dovadă de atâta bravură personală pentru salvarea vieţilor legionarilor, încăt a primit mai târziu distincţia corona civica (coroana de ghindă). Distincţia era una dintre cele mai mari onoruri acordate unui non-comandant şi purtată în public, chiar şi în prezenţa membrilor Senatului Romei, toată lumea era obligată să se oprească şi să aplaude prezenţa purtătorului acesteia. La Roma, în 78 î. Hr., odată cu moartea lui Sulla, Cezar îşi începe cariera politică în Forul din Roma ca avocat, recunoscut fiind pentru calitatea sa de orator, şi pentru atitudinea sa nemiloasă în procesele împotriva foştilor guvernatori notorii pentru înşelăciune şi corupţie. Marele orator Cicero chiar comenta: „Există cineva ce are calitatea de a vorbi mai bună decât Cezar?“Ţintind către perfecţiune în retorică, Cezar a călătorit în Rodos în 75 î. Hr. pentru studii filosofice şi oratorice sub faimosul învăţător Apollonius Molo.

În drumul spre insula greacă, Cezar a fost răpit de către piraţi cilicieni în Marea Mediterană Când aceştia au cerut o răscumpărare de douăzeci de talenţi, acesta le-a râs în nas, spunând că nu au habar pe cine au capturat. Cezar le-a ordonat să ceară cincizeci. Aceştia au acceptat şi Cezar şi-a trimis discipolii către variate oraşe pentru a colecta banii de răscumpărare. În total, a fost reţinut pentru treizeci şi şase de zile, timp în care i-a ameninţat deseori, pe un ton ironic, că îi va crucifica. Ţinându-se de cuvânt, imediat după ce a fost rescumpărat şi pus în liberatate, Cezar a organizat o forţă navală, capturând piraţii şi fortăreaţa din insula acestora şi ucigându-i prin crucificare, ca un avertisment pentru ceilalţi piraţi. Dar pentru faptul că piraţii îl trataseră bine pe durata răpirii, Cezar a ordonat ca, înainte de crucificare, acestora să le fie rupte picioarele, pentru a le reduce suferinţa.

După întoarcerea la Roma din 73 î. Hr., Cezar a fost ales ca membru al Colegiului Pontifilor. Din păcate, Cezar s-a întors la Roma în mijlocul rebeliunii sclavilor sub comanda fostului gladiator Spartacus.Senatul trimisese legiuni după legiuni pentru a rezolva situaţia, dar Spartacus ieşise învingător de fiecare dată. În 72 î. Hr., Cezar a fost ales tribun militar de către Adunările romane, primul său pas în viaţa politică. În sfârşit, în anul 71 î. Hr., Marcus Crassus s-a ridicat împotriva provocării prezentate de Spartacus. Cezar a fost unul dintre puţinii oameni care l-a sprijinit pe Crassus în încercarea de a restabili siguranţa. Senatul l-a desemnat pe Crassus pentru această cauză, iar Crassus a adunat şase legiuni noi, recrutându-l şi pe tânărul Cezar, pentru a servi ca unul dintre tribunii săi pentru slujba de avocat. După o serie de înfrângeri, Crassus l-a învins pe Spartacus, în 71 î.Hr.. În timpul petrecut împreună, Cezar şi Crassus vor forma o prietenie care, mai târziu, îi va ajuta pe amândoi să avanseze în carieră. Însă triumful lui Cezar se va transforma în curând în dezastru.

În 69 î. Hr., Cezar devine văduv, după moartea Corneliei în încercarea de a aduce pe lume un copil, mort şi el. În acelaşi an o pierde şi pe mătuşa sa, Iulia, de care era foarte ataşat. Aceste două decese l-au lăsat pe Cezar în postura de a creşte singur o fiică încă minoră, Iulia Cezaris. Nu exista tradiţia ca femeile romane să aibă parte de funeralii publice fastuoase, însă Cezar a încălcat tradiţia şi le-a oferit amândurora funeralii de calitate. În timpul acestora, Cezar a trimis elogii din Rostra. Funeraliile mătuşei Iulia au fost încărcate de conotaţii politice, Cezar insistând ca mască mortuară să aibă înfăţişarea lui Marius. 

Deşi Cezar era foarte apropiat de ambele femei (conform lui Suetonius), aceste cuvântări au fost interpretate de oponenţii săi politici ca propagandă pentru viitoarea sa alegere pentru postul de chestor apoi de pontifex maximus (preot suprem) şi guvernator al Hispaniei. Lider al taberei popularilor, s-a evidenţiat prin victoriile împotriva rebelilor din Spania. În împrejurările politice de la Roma, a preferat să se alieze cu Licinius Crassus şi cu Pompei (Pompeius Magnus). În aceste condiţii s-a încheiat primul triumvirat din anul 60 î. Hr.

În 59 î. Hr.a fost ales consul şi a trecut la impunerea unor reforme economice şi sociale potrivit intereselor triumvirilor. Una dintre acestea a fost cerută de Pompei: distribuirea pământurilor către veteranii armatei sale şi aprobarea politicii dusă de acesta în Orient, în timpul războiului Împotriva lui Mitridate (Mithridates) al VI-lea Eupator. Din 58 î. Hr., Cezar este numit guvernator al Galliei Cisalpine şi al Galliei Transalpine, pentru o perioadă de cinci ani. În această calitate a declanşat campania de cucerire a întregii Gallii. În S-E Galliei i-a înfrânt pe helveţi, apoi a respins atacurile suebilor germanici conduşi de Ariovist, a anexat zona Aquitaniei, i-a cucerit pe veneţi. Sub comanda sa, pentru prima dată armata romană a pătruns pe teritoriul Germaniei dar şi în Britannia. În 52 î. Hr. l-a înfrânt în marea bătălie de la Alesia pe conducătorul galilor,Vercingetorix. Talentul militar al lui C. este ilustrat de descrierea făcută de istoricul Suetoniu în Vieţile celor doisprezece cezari: „Cezar era cel mai desăvârşit călăreţ şi militar, rezistând la eforturile cele mai mari. Parcurgea distanţe foarte lungi cu o iuţeala de necrezut. Uneori dădea dovadă de multă prevedere alteori de multă îndrăzneală în campaniile sale; niciodată nu-şi ducea armata fără a cerceta mai înainte drumurile dacă nu cumva era primejdia vreunei capcane duşmane.”

La capătul războiului din Gallia (51 î. Hr.), şi-a terminat opera cu caracter memorialistic Commentarii de bello Gallico („Însemnări despre războiul cu galii”). Victoriile şi ambiţia sa politică, moartea lui Crassus în 52 î. Hr. şi dorinţa lui Pompei de a ocupa o poziţie dominantă la Roma au determinat reizbucnirea războiului civil. Alături de armata sa (pe care refuzase strategic să o dizolve, deși așa îi cereau legile) Cezar a trecut râul Rubicon, graniţa dintre Italia şi Gallia Cisalpină, prilej cu care a rostit celebrele cuvinte: Alea jacta est („Zarurile au fost aruncate”) îndreptându-se împotriva Romei. După înfrângerea lui Pompei la Pharsalos (48 î. Hr.) şi uciderea rivalului său în Egipt de către Ptolemeu al XlV-lea, Cezar. s-a deplasat la gurile Nilului, a ocupat Alexandria şi s-a implicat în războiul civil dintre Ptolemeu şi Cleopatra, de partea acesteia. Victorios la Alexandria, a instalat-o pe Cleopatra pe tronul Egiptului, apoi a pornit o expediţie de pedeapsă în Asia Mică, împotriva regelui Bosforului, Pharnaces, fiul lui Mitridate al VI-ea Eupator, care încerca să se elibereze de sub tutela Romei. La încheierea acestei expediţii, trimitea Senatului celebrul raport alcătuit din numai trei cuvinte: Veni, vidi, vici („Am venit, am văzut, am învins”).

În 45 î. Hr., a pus capăt războiului civil, după înfrângerea ultimelor centre de rezistenţă organizate de foştii partizani ai lui Pompei, în Africa de Nord şi Spania. Practic, în acel moment, avea puterea unui monarh absolut, păstrând însă aparenţele republicane: concentra în mâna sa întreaga putere la Roma. Acestuia îi fuseseră atribuite toate funcţiile de conducere importante: dictator pe viaţă, tribun pe viaţă, chestor, imperator (comandant suprem al armatei), părinte al patriei, „pontifex maximus”. S-a înconjurat de oameni apropiaţi lui, mărind numărul senatorilor de la 600 la 900 şi acordându-le fidelilor săi diverse magistraturi, al căror număr a crescut. 

Toate acestea anunţau, în fapt, sfârşitul Republicii romane. Împotriva sa a fost organizat un complot al aristocraţiei senatoriale, rămasă ataşată de tradiţiile republicane. La 15 martie 44 î. Hr., în preajma organizării unei mari campanii militare împotriva parţilor, Cezar este asasinat în Senat de un grup de senatori conduşi de Iunius Brutus şi Cassius Longinus. Nepotul şi fiul său adoptiv, Octavian, la capătul unui nou război civil, va continua acţiunea lui Cezar şi va inaugura imperiul.

Surse:

https://www.ro.biography.name/conducatori/89-italia/263-gaius-iulius-caesar-100-44-i-hr

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cezar-omul-poporului

https://sanatatea.com/pub/personalitati/832-iulius-caesar-faimosul-lider-militar-si-politic-roman.html

https://istoriiregasite.wordpress.com/2014/02/07/viata-lui-iulius-cezar-prima-parte/

http://www.istorie-pe-scurt.ro/iulius-cezar-parintele-imperiului-roman/

http://penelope.uchicago.edu/Thayer/L/Roman/Texts/Suetonius/12Caesars/Julius*.html

http://www.vroma.org/~bmcmanus/caesar.html

&&&

 S-a întâmplat în 13 iulie1793: Jean Paul Marat, considerat drept unul dintre cei mai puternici şi influenţi instigatori ai Revoluţiei franceze, este înjunghiat de către Charlotte Corday, devotată cauzei girondinilor cărora Marat le–a fost cel mai înverşunat adversar. Jean-Paul Marat (n. 24 mai 1743), a fost medic, filozof şi om de ştiinţă francez de origine elveţiană cunoscut pentru implicarea sa în Revoluţia franceză ca jurnalist radical şi politician. Jean-Paul Marat, odată cu începutul revoluției, s-a dedicat în întregime intereselor ei. Din august 1789 editează ziarul „Prietenul poporului” în care erau exprimate revendicările maselor populare. Importanța libertății, spunea Marat, consta în aceea că învață poporul să se supună numai legilor drepte și înțelepte, să se împotrivească legilor nedrepte și sa se ridice împotriva legilor tiranice. În același timp, Marat considera ca poporul trebuie condus, că el are nevoie de un dictator care să-l îndrume...

Surse:

https://www.britannica.com/biography/Jean-Paul-Marat

https://www.ebsco.com/research-starters/history/jean-paul-marat

https://www.gazetademaramures.ro/asasinarea-lui-marat-12388

https://curatorial.ro/arta/moartea-lui-marat-indicii-ascunse-in-capodopera-din-1793-inspirata-de-o-crima-reala/

&&&

 S-a întâmplat în 13 iulie1886: În această zi, s-a născut Maria Ventura, actriţă de renume european (societară a Comediei Franceze din 1922); directoare (1929-1934) a unui teatru bucureştean ce i-a purtat multă vreme numele; stabilită în Franţa (m. 1954, la Paris). 

Maria Ventura (d. 3 decembrie 1954, Paris) a fost o actriță română de origine evreiască. A jucat în limbile franceză și română. Cunoscută în România și sub numele de Mărioara Ventura, iar în Franța ca Marie Ventura. S-a născut în 13 iulie 1886 sau, după alte surse, la 13 iulie 1888 ca Aristida Maria, fiică a actriței de origine evreiască Lea Fanșeta Vermont (Grünberg) dintr-o legătură romantică cu omul de teatru și scriitorul român Grigore Ventura, al cărui nume de familie l-a primit. Fiica actorilor Grigore Ventura şi Lea Fanşeta Vermont, a făcut primele clase de liceu la Bucureşti, apoi a continuat la Paris, la Liceul „Lamartine”. 

A studiat Arta Dramatică la Conservatorul din Paris cu Eugène Silvain şi Paul Mounet. Încă din timpul studenţiei a participat la mai multe spectacole alături de Sarah Bernhardt. A întreprins un turneu în America, împreună cu Edouard de Max şi Sarah Bernhardt, iar în 1905, a primit Premiul I pentru interpretarea unei tragedii şi Premiul II pentru comedie, acordate de Conservatorul din Paris. Debutul parizian are loc în 1919, la Comedia Franceză, cu Le voile dechiré de Pierre Wolff. Maria Ventura relata, la 21 octombrie 1919, într-o scrisoare: „N-am crezut niciodată că presa franceză poate fi unanimă în aprecierile ei. Sunt depăşită de scrisorile de felicitare”.

A jucat pe scenele mai multor teatre pariziene, «Thèatre d’Orange», «Odéon», «Réjane» sau «Comédie Française» care, datorită multiplelor succese, o numeşte societară, începând cu 1 ianuarie 1922.Interpretează personaje principale din piesele marilor autori, Jean Racine, Jean Baptiste Molière, Anton Pavlovici Cehov, George Bernard Shaw, Luigi Pirandello, François Mauriac sau Georges Bataille ş.a. Din 1929, când a întemeiat un teatru care-i va purta numele la Bucureşti, joacă anual în România, piese din dramaturgia universală sau românească. Pe 11 septembrie 1912 , în sala Eforie din Bucureşti, are loc premiera, pentru marele public, a primului film românesc, Independenţa României, în care rolurile principale au fost deţinute de Constantin Nottara, în rolul regelui Carol I şi Maria Ventura, în rolul reginei Elisabeta.Filmul, finanţat de Leon Popescu, a fost cumpărat şi rulat la Budapesta, Viena şi Paris. Cincinat Pavelescu, fascinat de creaţia ei din Pavilionul cu umbre de Gib I. Mihăescu, i-a compus o mică epigramă: „O, Gib! Venturei totdeauna/Ar trebui să i te-nchini:/Că-n Pavilionul tău cu umbre/A pus... divinele-i lumini.”

Surse:

George Marcu (coord.), Dicţionarul personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2009.

https://www.ziarulmetropolis.ro/maria-ventura-romanca-de-la-comedia-franceza/

https://adevarul.ro/cultura/arte/va-mai-amintiti-de-maria-ventura-1_50ad54f47c42d5a66393207f/index.html

https://destepti.ro/femei-celebre-maria-ventura