$$$

 S-a întâmplat în 29 aprilie…

-„Ziua Veteranilor de Război"; 

-„Ziua internaţională a dansului"; marchează naşterea coregrafului francez Jean Georges Noverre (n.29.IV.1727; a murit la 19.X.1810), creator al baletului modern; se celebrează din anul 1982, la iniţiativa Comitetului Internaţional al Dansului din cadrul Institutului Internaţional de Teatru (ITI - UNESCO)

- 1483: Insula Gran Canaria este cucerită de regatul Castiliei. Insula va juca un rol important în expansiunea maritimă a Spaniei.

- 1830, 29.IV / 11.V:S-a născut Emanoil Bacaloglu, fizician, matematician şi chimist. Membru titular al Academiei Române (1879).Este primul organizator al învăţământului superior de fizică din România. S-a preocupat de elaborarea manualelor şcolare şi a cursurilor universitare, redactând manualul Elemente de algebră (1866), ca şi primul manual universitar de fizică – Elemente de fizică (1870). Emanoil Bacaloglu (n. 11/29 aprilie 1830, Bucureşti - d. 30 august 1891) a fost un fizician, chimist şi matematician român, de origine greacă.A fost profesor de fizică la Universitatea Bucureşti şi membru al Academiei Române din 1879.A participat la Revoluţia de la 1848.Este creditat cu primele lucrări ştiinţifice româneşti de matematică, fizică şi chimie, contribuind astfel la crearea terminologiei în limba română pentru aceste domenii.Este şi unul dintre principalii iniţiatori ai „Societăţii de ştiinţe fizice”, înfiinţată în 1890.

-1842: S-a născut Carl Millöcker, compozitor şi dirijor austriac (m. 1899)

- 1848: S-a născut Raja Ravi Varma, pictor indian (m. 2 octombrie 1906), cunoscut pentru scenele pictate din poemele epice indiene Mahabharata si Ramayana   

- 1854: S-a născut Henri Poincaré, matematician, astronom şi filosof francez; contribuţii la teoria funcţiilor, în domeniul ecuaţiilor diferenţiale sau al topologiei (unde a deschis un nou capitol, cel al topologiei algebrice); lucrări de fizică matematică şi mecanică cerească; studii de epistemologie; membru de onoare străin al Academiei Române din 1909 (m. 1912)

- 1863:S-a născut Konstantinos Kavafis, poet grec. Konstantinos Petrou Kavafis (n. Alexandria, Egipt) a fost un poet grec, una dintre figurile literare cele mai importante din secolul XX şi unul dintre ce mai mari exponenţi ai renaşterii limbii greceşti moderne.A scris o lirică a nostalgiei, sugerată de amintirea trecutului istoric, meditaţia filosofică şi pasiunea erotică. Se remarcă: valorificarea spiritului istoric, tendinţa descriptivă şi picturală, obiectivitatea la modul parnasian, folosirea simbolului şi a sugestiei, transparenţa imaginilor, limbajul de arhaică nobleţe şi sobrietate.Postum, în 1935, i-a apărut volumul Poiémata, Poeme.

- 1864: A murit Abraham Gesner, medic si geolog canadian, fondatorul industriei petroliere moderne.

- 1868: A avut loc, la Bucureşti, adunarea generală pentru fondarea Societăţii Filarmonice din România, la doi ani după ce avuseseră loc primele concerte simfonice din ţara noastră. În diferite perioade, Filarmonica din Bucureşti a fost condusă, pe rând, de Dimitrie Dinicu, George Enescu, George Georgescu şi alţii.În 1955 Filarmonica a căpătat numele de George Enescu.

 - 1877, 29.IV / 11.V: Adunarea Deputaţilor adoptă o moţiune prin care este declarată starea de război a României cu Imperiul Otoman; o zi mai târziu (30.IV/12.V) adoptă aceeaşi moţiune şi Senatul 

- 1879: S-a născut Sir Thomas Beecham (m.1961), dirijor englez autodidact.Îşi pune imensa avere în slujba promovării muzicii.A condus „Covent Garden”, a fondat mai multe orchestre, printre care „Royal Philarmonic Orchestra” (1947).

- 1882: S-a născut matematicianul Theodor Angheluţă; contribuţii în domeniul teoriei ecuaţiilor integrale şi al teoriei ecuaţiilor funcţionale; membru de onoare al Academiei Române din 1948 (m. 1964) 

- 1885: S-a născut Egon Erwin Kisch, ziarist şi scriitor ceh de limbă germană; activitate antifascistă; supranumit „reporterul frenetic" (după volumul său cu acest titlu) (m. 1948)

- 1885, 29.IV / 11.V: A murit Visarion Roman, publicist şi om politic; a editat, printre altele, pentru sate calendarul „Amicul poporului" (1861-1882), primul calendar din Transilvania cu alfabet latin; a organizat prima instituţie de credit român din Transilvania, Banca „Albina" (1871), pe care a condus-o până în 1884; membru corespondent al Societăţii Academice Române din 1877 (n. 1833)

- 1893: S-a născut Harold Urey, chimist american, laureat al Premiului Nobel pentru Chimie. Harold Clayton Urey (n. Walkerton, Indiana, Statele Unite - d. 5 ianuarie 1981 la La Jolla, California) a fost un chimistamerican, laureat al Premiului Nobel pentru Chimie (1934). A fost primul editor al Journal of Chemical Physics între anii 1933-1941.A descoperit deuteriu prin distilarea succesivă a hidrogenului lichid.În 1931, cu ajutorul asistenţilor săi, a demonstrat existenţa apei grele: oxidul de deuteriu D2O.Aceasta i-a adus recunoaşterea cu Premiul Nobel pentru Chimie, în 1934, conferit cu precizarea: „pentru descoperirea deuteriului". În 1940 a fost premiat cu „Medalia Davy”, iar în 1943 cu „Medalia Franklin”.A fost directorul grupului de cercetare a Proiectului Manhattan, pentru construirea bombei atomice, la Universitatea din Columbia.A publicat lucrări importante şi în domeniul geofizic, a originii sistemului solar şi a paleontologiei.În ultimii ani ai vieţii, Urey a iniţiat dezvoltarea sectorului «cosmochimic» (el este părintele acestui cuvânt). American Astronomical Society a instituit în cinstea sa „Premiul H. C. Urey”, care se dă pentru cercetări planetare şi tot cu numele său a fost „botezat” craterul lunii şi asteroidul 4716.

- 1895: S-a născut Sir Malcolm Sargent, dirijor englez (m. 1967)

- 1899: S-a născut Duke Ellington, pianist, compozitor şi dirijor american de jazz (m. 1974)

- 1907: S-a născut Fred Zinnemann, regizor şi producător american de film de origine austriacă (m. 1997) 

- 1918: A murit Barbu Ştefănescu-Delavrancea, scriitor, avocat şi om politic; membru titular al Academiei Române din 1912, vicepreşedinte al acestui for în perioada mai 1915 - aprilie 1918 (n. 1858).

- 1919: S-a născut Gérard Oury, regizor şi actor francez de film (m. 2006). 

- 1925: S-a născut inginerul Alexandru Timotin, specialist în electrotehnică; contribuţii privind energia şi forţele electromagnetice; membru titular al Academiei Române din 1999 (m. 2007)

- 1927: S-a născut Virgil Cândea, istoric al culturii române medievale şi moderne; cercetări despre umanismul românesc, imaginea culturii româneşti în lume, creaţii româneşti în colecţii străine; membru titular al Academiei Române din 1993, vicepreşedinte al acestui for între anii 1998-2002 (m. 2007). 

- 1928: A avut loc inaugurarea oficială a Monumentului lui Ştefan cel Mare, amplasat în zona centrală a oraşului Chişinău.     

- 1929: S-a născut dirijorul Paul Popescu; fost dirijor al Orchestrei Naţionale Radio

- 1931: S-a născut, la Independenţa, jud. Galaţi, Ilie Tănăsache, prozator român. A fost redactor la ziarul Viaţa nouă din Galaţi (1950-1967) şi secretar literar al Teatrului de Stat din acelaşi oraş (1967-1968). A publicat volumele de povestiri: Prin parbriz râdea o fată (1955), Ape fără maluri (1967), Timpul fără cusur (1967), Înaintea ultimei căderi (1969) etc.

- 1936: S-a născut dirijorul indian Zubin Mehta

- 1936: S-a născut poetul Gheorghe Tomozei (m. 1997).Liric, modern în expresie, tradiţionalist în conţinut. Volumul de debut, Pasăre albastră (1957), este urmat de Steaua polară (1960), Vârsta sărutului (1963), Noapte de echinox (1964), Efigii (1972), Gloria ierbii (1975), Poema patriei (1977) şi altele.A publicat şi proză, memorialistică, literatură pentru copii etc.

- 1939: A murit Petre Iorgulescu-Yor, pictor român (n. 1890). Petre Iorgulescu - care va adăuga numelui forma prescurtată Yor, s-a născut în familia demnitarului Constantin Iorgulescu. Tatăl său îl încurajează şi susţine pentru o carieră politică, Petre Iorgulescu, devenit avocat, este ales în 1917 deputat.Datorită vocaţiei artistice manifestată încă din adolescenţă, Petre Iorgulescu se înscrie în 1918 în societatea Arta română, apoi, în 1919 pleacă la Paris pentru studii.Urmează cursurile Academiei Julian şi Academiei moderne a lui Othon Friesz; simultan frecventează şi atelierul lui Maurice Denis. În 1920 şi-a făcut debutul cu o expoziţie personală, deschisă la Maison d’Art în Bucureşti. Din acest an, Petre Iorgulescu Yor devine o prezenţă constantă pe simezele Saloanelor Oficiale din Bucureşti şi Paris, precum şi în expoziţiile grupărilor Grupul Nostru, Tinerimea Artistică şi Criterion. În anul 1929 i s-a decernat medalia de aur pentru Expoziţia Internaţională deschisă la Barcelona, iar în 1938 i s-a premiat o lucrare la Salonul Oficial din Paris.Lucrările sale converg spre un modernism temperat, influenţat de postimpresionism, fovism, expresionism, artistul menţinându-se în linia construcţiei realiste a tabloului. 

- 1941: S-a născut Mircea Veroiu, regizor român de film. Mircea Veroiu (n. Târgu Jiu - d. 26 decembrie 1997) a fost un regizor, actor si scenarist român.A urmat Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, pe care îl absolvă în 1970.În anii 1970, Mircea Veroiu se impune printre cei mai apreciaţi regizori din generaţia sa. Abordează subiecte variate şi, dând dovadă de tact în relaţia cu organele de cenzură, va putea produce, în medie, un film pe an. Spre mijlocul deceniului se arată tot mai interesat de genul western, urmărind în paralel evoluţia aşa-numitelor western spaghetti (produse în Italia şi Spania); participă la conturarea genului „ostern” (replica ţărilor din „Blocul de Est”), atât în calitate de regizor, cât şi ca actor.

- 1944: A încetat din viaţă Aleksei S. Novikov – Priboi (n.1877), prozator rus sovietic. A scris povestiri despre viaţa marinărească (Marinarii de pe submarin; Femeia şi marea, 1928) şi romanul Ţuşima (1933-1935) – inspirat dintr-un episod al războiului ruso-japonez. 

- 1945: Adolf Hitler se căsătoreşte cu Eva Braun în buncărul din Berlin şi îl desemnează pe amiralul Karl Dönitz ca succesor. 

- 1945: Trupele americane elibereaza 32 000 de prizonieri din lagarul de concentrare nazist de la Dachau

- 1945: La Caserte (Italia) a fost semnată capitularea trupelor germane din această ţară (la sfârşitul celei de-a doua conflagraţii mondiale)

- 1947: A trecut la cele veşnice, în Vaţa de Jos, jud. Hunedoara, Gheorghe Ciuhandru (n.1875), preot publicist român. A militat pentru apărarea şcolilor confesionale româneşti din eparhia Aradului împotriva tendinţelor de maghiarizare. A lăsat numeroase lucrări de teologie şi istorie.A fost membru de onoare al Academiei Române (1946).

- 1951: S-a născut, la Bucureşti, Bogdan Ulmu, regizor şi scriitor român. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. Din 1991 lucrează ca regizor la Teatru „Luceafărul” din Iaşi. Este autorul volumelor: Saltul (1975), Sub semnul teatrului (1980), Caiete de regie (1985), Jurnal de medic (2000), Ion Creangă, dramaturg fără voie (2001), Mic dicţionar Caragiale (2001) etc.

 - 1954: S-a născut Jerry Seinfeld, actor american de comedie

- 1955: A murit Daniel Danielopolu, medic, fiziolog şi farmacolog; a fondat şi condus Institutul de Fiziologie Normală şi Patologică al Academiei Române (1948-1955); a iniţiat înfiinţarea Academiei de Medicină; a abordat, printre primii în lume, o concepţie nouă în descoperirea funcţiilor biologice, numită azi concepţia cibernetică, legată de prezentarea organismelor şi a funcţiilor organelor ca sisteme; membru de onoare al Academiei Române din 1938 (n. 1884)

- 1957: S-a născut Daniel Day-Lewis, actor britanic de teatru şi film

- 1958: S-a născut actriţa americană de film, Michelle Pfeiffer

- 1960: A murit dramaturgul I. Valjan (pseudonimul lui Ioan Al. Vasilescu), de profesie avocat (n. 1881)

- 1970: S-a născut André Agassi, fost jucător american de tenis, câştigător a 8 titluri de Grand Slam şi a medaliei olimpice de aur; a câştigat 17 turnee ATP Masters Series, mai multe decât orice alt jucător

- 1970: S-a născut actriţa de film americană Uma Thurman

- 1975: A murit Radu Demetrescu-Gyr, poet, dramaturg şi eseist; pentru apartenența sa la mişcarea legionară a făcut aproape 20 de ani de detenţie politică.

- 1975: Este lansat la apă, în portul Constanţa, primul mineralier, Tomis, de mare tonaj construit de navaliştii constănţeni. 

- 1976: A murit Emanoil Hagi-Mosco, istoric şi publicist; contribuţii în domeniul heraldicii româneşti; membru fondator al Comisiei de heraldică, genealogie şi sigilografie (n. 1882)

- 1980: A încetat din viaţă Sir Alfred Joseph Hitchcock (n.1899), cineast britanic. Stabilit în S.U.A. (1940). Maestru al suspansului.Personajele sale sunt victime ale secolului angoasei (Femeia dispărută, 1929; Rebecca, 1940 – Premiul Oscar pentru cel mai bun film; Fascinaţie, 1945; Notorius, 1946; Psihoză, 1960; Păsările, 1963)

- 1982: A murit regizorul de film Doru Năstase (n. 1933) 

-1997: A intrat în vigoare Convenţia privind interzicerea armelor chimice (adoptată la 3.IX.1992, în cadrul Conferinţei pentru dezarmare de la Geneva; România a semnat această Convenţie în prima zi de la deschiderea ei pentru semnare, 13.I.1993, a ratificat-o la 9.XII.1993 şi a depus instrumentele de ratificare la 15.II.1995) 

- 2004: A murit violoncelistul şi dirijorul de origine română Emil Klein, stabilit în Italia (n. 1955)

- 2005: A murit inginerul chimist Mircea Desideriu Banciu; cercetări de sinteză organică şi mecanisme de creaţie; membru titular al Academiei Române din 2000 (n. 1941)

- 2006: A murit economistul american John Kenneth Galbraith; adept al teoriei societăţii industriale conduse de o tehnostructură; teoretician al fenomenului managementului (n. 1908, în Canada)

- 2008: A murit chimistul elveţian Albert Hofmann, cel care a descoperit accidental drogul halucinogen LSD (n. 1906)

 - 2011: Căsătoria Prinţului William cu Kate Middleton.

&&&

 S-a întâmplat în 30 aprilie 313: La această dată, împăratul roman Licinius unifică Imperiul Roman de Răsărit sub comanda sa. Flavius Galerius Valerius Licinianus Licinius (n. cca. 250, Romuliana, azi Gamzigrad, Serbia - d. 325, Thessalonic) a fost împărat roman din 308 până în 324.

Licinius s-a născut la Romuliana în Moesia Superior, numită mai târziu Dacia Ripensis, într-o familie de țărani originari din Dacia, ca și Galerius. A îmbrățișat cariera militară și a ajuns să fie un favorit al lui Galerius. Licinius a fost proclamat „augustus” al Occidentului la conferința de la Carnuntum (în Pannonia, la 40 km est de Vindobona) din noiembrie 308. După moartea lui Galerius (311), Licinius ocupă provinciile danubiano-balcanice până la Hellespont. În 312 se apropie de Constantin cel Mare, alianță întărită prin căsătoria lui cu Flavia Iulia Constanția, sora acestuia, în martie 313, la Mediolanum.

În urma întrevederii de la Mediolanum (februarie-martie 313) a celor doi împărați, se promulgă edictul prin care creștinismul este recunoscut ca religie egală în drepturi cu celelalte culte din imperiu. Victorios în războiul cu Maximinus Daia (313), Licinius ocupă toate provinciile orientale deținute de acesta, devenind stăpân al întregului Orient. Noul conflict cu Constantin cel Mare, soldat în 316 cu un prim război civil între cei doi împărați, va fi temporat atenuat în urma păcii de compromis încheiate. Sprijinit de cercurile păgâne din Orient, inițiază o politică anticreștină. Pe data de 8 octombrie 316, a avut loc prima bătălie între cei doi împăraţi. Istoricul britanic Paul Stephenson nu se fereşte să afirme că numărul soldaţilor implicaţi în acest conflict extins nu a mai fost egalat în următorul mileniu de vreo bătălie similară („Constantine“, Quercus, London, 2009, p. 178). Din păcate, lucrurile nu puteau fi rezolvate altfel. Aşadar, la Cibalae, în prima confruntare, Constantin cel Mare a încheiat prin a fi victorios. Următoarea confruntare a avut loc la Adrianopole, unde tot împăratul Constantin a avut biruinţa de partea sa, dar rezultatul final a fost mult mai strâns. În continuare, s-a încercat cucerirea oraşului Byzantion, dar, în cele din urmă, cei doi combatanţi au decis să evite prelungirea conflictului. Licinius avea o poziţie întărită, care nu putea fi atacată de armatele obosite ale lui Constantin cel Mare, în timp ce acesta din urmă era conştient că nu are cum să smulgă victoria definitivă.

Primăvara anului 317 s-a încheiat cu un acord semnat la Sardica, întru totul favorabil lui Constantin cel Mare. Acesta era recunoscut drept Augustus, primea drepturi depline de conducere a Peninsulei Italice, iar Licinius renunţa la toate provinciile occidentale care i se cuveneau, cu excepţia Traciei. Războiul dovedise încă o dată că armata inferioară numeric putea birui o forţă mult mai mare. Din punctul de vedere al efectivelor armate, Constantin cel Mare avea cu 50% mai puţini soldaţi decât Licinius, unii cercetători afirmând că dispunea de o armată de două ori mai mică. Cu toate acestea, războiul era departe de a se fi încheiat, situaţia la momentul respectiv arătând că era vorba doar de o simplă amânare până când urma să se aleagă biruitorul final. Înfrânt în două mari bătălii, la Adrianopol (iulie) și Chrysopolis în Asia Mica (septembrie), cu flota distrusă de Crispus, fiul lui Constantin, Licinius este făcut prizonier și executat în anul următor la Tesalonic.

Surse:

Carrié, Jean-Michel; Rousselle, Aline (1999). L'Empire Romain en mutation: des Sévères à Constantin, Paris: Éditions du Seuil

http://www.roman-emperors.org/licinius.htm

https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/an-omagial/conflictul-dintre-constantin-cel-mare-si-licinius-83334.html

https://www.britannica.com/biography/Licinius

https://basilica.ro/conflictul-dintre-constantin-cel-mare-si- licinius/

&&&

 S-a întâmplat în 30 aprilie1777: În această zi, s-a născut, în Braunschweig, Karl Friedrich Gauss, matematician, fizician şi astronom german. Karl Friedrich Gauss (d. 23 februarie 1855, la Göttingen, Regatul Hanovra) a fost un matematician, fizician și astronom german, celebru pentru lucrările despre integralele multiple, magnetism și sistemul de unități care îi poartă numele. Este considerat unul dintre cei mai mari oameni de știință germani.

La vârsta de șapte ani a început școala primară și a fost remarcat foarte repede de Büttner și Martin Bartels, aceștia continuând să îi fie profesori și în gimnaziu. După ce a primit o aprobare de la ducele de Braunschweig, Gauss a intrat la Colegium Carolinum în 1792, unde descoperă legea lui Bode, teorema binomială și teorema numerelor prime și ii studiază aprofundat pe Newton, Euler și Lagrange. La zece ani, deja cunoștea probleme de analiză superioară, precum și limbile clasice (latină, greacă) și cele moderne (engleză, franceză, italiană, spaniolă, rusă).

În 1795, Gauss a părăsit orașul Braunschweig pentru a studia la Universitatea Göttingen. Profesorul lui Gauss a fost Abraham Gotthelf Kästner, pe care Gauss l-a provocat de multe ori. Acolo l-a cunoscut în 1799 pe Farkas Bolyai, cu care a întreținut o intensă corespondență. În 1798 a plecat din Göttingen fără diplomă, iar în 1799 s-a reîntors în oraș. În acest timp a făcut una dintre cele mai importante descoperiri ale lui, și anume: construcția unui poligon cu 17 laturi folosind numai rigla și compasul. Acesta era considerat cel mai mare avans în acest domeniu, de la matematicienii Greciei antice. Ducele de Braunschweig a fost de acord ca Gauss să își continue munca, dar a pus condiția ca acesta să susțină o lucrare de doctorat la Universitatea din Helmstedt, unde în 1799 obține doctoratul în matematică. Îndrumătorul lui Gauss a fost ales Johann Friedrich Pfaff, la rândul lui, fost elev al lui Kästner.

În 1800, el devine director al Observatorului Astronomic din Göttingen. În 1801 publică Disquisitiones Arithmeticae, iar în iunie 1801, astronomul austriac Zach, pe care Gauss îl cunoscuse cu doi sau trei ani în urmă, publică poziția orbitală a lui Ceres, o nouă „planetă mică”. Acest asteroid fusese descoperit anterior de Piazzi, un astronom italian, pe 1 ianuarie 1801, dar care nu a putut fi observat temeinic. Zach a publicat mai multe predicții, incluzând una a lui Gauss care diferea mult de celelalte. Când Ceres a fost redescoperită de Zach pe 7 decembrie 1801, se află aproape exact unde prevăzuse Gauss.În iunie 1802 Gauss îl vizitează pe Olbers care descoperise asteroidul Pallas în luna martie a aceluiași an și căruia Gauss îi cerceta orbita. Olbers a cerut ca Gauss să devină director al viitorului Observator din Göttingen, dar nu a avut succes. Gauss începe să corespondeze cu Bessel, pe care nu îl întâlnește până în 1825.Pe 9 octombrie 1805 Gauss se căsătorește cu Johanna Ostoff. Binefăcătorul sau, Ducele de Braunschweig, a fost ucis luptând în armata prusacă, iar în 1807 Gauss părăsește Braunschweigul pentru a ocupa postul cerut anterior de Olebers, acela de director al Observatorului din Göttingen. 

Anii 1808-1809 au fost grei pentru Gauss, fiind lovit de trei decese consecutive. În 1808 a murit tatăl său, pentru ca apoi să moară și soția sa Johanna, la nașterea celui de-al doilea copil, care de altfel și-a pierdut și el viața, la puțin timp după mamă. Gauss se însoară pentru a doua oară anul următor cu Minna, prietena cea mai buna a Johannei, cu care a avut trei copii. Munca nu a fost foarte afectată de viața personală. El își publică cea de-a doua lucrare Theoria motus corporum coelestium in sectionibus conicis Solem ambientium, în 1809, un tratat major de două volume despre mișcarea corpurilor cerești.

O mare parte din timp Gauss și-a petrecut-o la noul observator, terminat în 1816. Publicațiile sale din această perioadă includ Disquisitiones generales circa seriem infinitam, o tratare riguroasă seriilor, Methodus nova integralium valores per approximationem inveniendi, un eseu practic pentru aproximarea integralelor, „Bestimmung der Genauigkeit der Beobachtungen”, o discuție despre estimatorii statistici și „Theoria attractionis corporum sphaeroidicorum ellipticorum homogeneorum methodus nova tractata”, operă inspirată de metodele geodeziei. În 1818 i se cere un studiu geodezic al ținutului Hanovrei, studiu pe care Gauss îl acceptă. Datorită acestui studiu, măsurătorile fiind efectuate de Gauss, inventează heliotropul care funcționa reflectând razele solare utilizând un ansamblu de oglinzi și un mic telescop. După 1820, Gauss devine din ce în ce mai interesat de geodezie, astfel încât în 1822 câștigă Premiul Universității din Copenhaga, pentru studiul asupra problemelor geodeziei. De asemenea este interesat de geometria diferențială și publică Disquisitiones generales circa superficies curva, opera sa cea mai cunoscută în acest domeniu.

Anii 1817-1832 aveau să fie din nou triști pentru Gauss, pentru că, în 1839, moare mama sa iar el se ceartă cu soția sa din cauza unui post oferit lui Gauss în Berlin. Lui Gauss însă nu i-a plăcut niciodată să se mute și a decis să rămână în Göttingen, fiind în mai multe rânduri decan al facultății din acel oraș. În 1831 cea de-a doua soție a lui Gauss a murit dupa o boală îndelungată. În 1832 el și Wilhelm Eduard Weber au început să studieze teoria magnetismului terestru, iar până în 1840 scrie trei articole importante despre acest subiect: „Intensitas vis magneticae terrestris ad mensuram absolutam revocata” (1832), „Allgemeine Theorie des Erdmagnetismus” (1839) și „Allgemeine Lehrsätze in Beziehung auf die im verkehrten Verhältnisse des Quadrats der Entfernung wirkenden Anziehungs- und Abstossungskräfte” (1840). În 1837, Weber a fost forțat să părăsească Göttingen, dar până atunci cei doi au reușit numeroase descoperiri printre care: legile lui Kirchhoff, un telegraf primitiv, ș.a. Unul dintre studenții săi valoroși a fost viitorul matematician August Ferdinand Möbius.

Din 1850, munca lui Gauss a fost aproape în întregime aproape de natură iar ultimul său schimb de idei cunoscut a fost cu Gerling. A fost de asemenea în stare să ia parte la deschiderea liniei ferate care lega Hanovra și Göttingen, dar aceasta s-a dovedit a fi și ultima sa ieșire în public. Sănătatea sa s-a deteriorat încet iar Gauss a murit în somn în dimineața zilei de 23 februarie 1855. Gauss a fost membru al Societății de Științe (1825) și al Academiei de Științe din Paris. Scrierile lui Gauss (404 la număr, doar 178 publicate) sunt destinate mai multor domenii, de la discipline ale matematicii, fizicii și până la geodezie, sau astronomie. A fost, în general, un solitar, lucru deprins din copilărie, reținându-și mare parte din gânduri, temându-se pentru reputația sa, astfel neîmpărtășindu-și ideile comunității științifice decât atunci când era foarte sigur de demonstrația lui. Se apleca asupra unor domenii restrânse, față de restul adoptând o atitudine rece, ca de gheață (așa cum îi arăta Humboldt lui Schumacher, într-o scrisoare din 18 octombrie 1828).

Nu îi plăceau disputele, nici formalitățile, iar dacă ar fi dorit, ar fi putut fi un excelent profesor iar ideile sale prezente în notițe, însemnări, ar fi grăbit dezvoltarea matematicii. Un conservator și un naționalist, Gauss, își admira înaintașii, așa numiții cercetători-aristocrați, cei care fără griji materiale, se puteau dedica științei având având asigurată securitatea financiară. Geniul său se oprea însă la granița științei, preferând lectura ușoară, fără autori la modă în vremea sa Goethe, Schiller, sau Shakespeare. Gauss a murit în somn în dimineaţa zilei de 23 februarie 1855.

Surse:

Simmons, John: 100 cei mai mari savanți ai lumii (traducere din engleză) Editura Lider, 2008

Simmons, J. (1996). The Giant Book of Scientists: The 100 Greatest Minds of All Time. Sydney: The Book Company.

Tent, Margaret (2006). The Prince of Mathematics: Carl Friedrich Gauss. A.K. Peters. 

https://www.britannica.com/biography/Carl-Friedrich-Gauss

https://www.mateonline.net/matematica/54/s/Carl_Friedrich_Gauss.htm

https://www.edusoft.ro/carl-friedrich-gauss-unul-dintre-cei-mai-mari-oameni-de-stiinta-germani/

https://www.famousscientists.org/carl- friedrich-gauss/

&&&

 S-a întâmplat în 30 aprilie 1844:  La această dată, Alexandru Ioan Cuza s–a căsătorit cu Elena Rosetti–Solescu, fiica cea mare a postelnicului Iordache Rosetti şi a Catincăi Rosetti, născută Sturdza. La 17 iunie1825, la Iaşi, se năştea Elena Cuza, cea care avea să fie prima doamnă a Principatelor Unite, care s–a bucurat de preţuirea împăratului Napoleon al III–lea şi a soţiei sale Eugenia şi a fost iubită de românii timpului său. Era mică, subţire „cu ochii negri duşi în fundul capului”, având o fire excesiv de timidă de timidă.

Tatăl ei era postelnicul Iordache Rosetti, fiul marelui vornic cu acelaşi nume, de la care moştenise moşia Soleşti, în Vaslui, iar mama, Ecaterina, Catinca cum i se zicea, era fiica logofătului Dumitrache Sturdza, care în timpul revoluţiei de la 1821, împreună cu întreaga familie, s-a refugiat la Cernăuţi, unde a stat doi ani, perioadă în care a avut loc şi căsătoria celor doi. Catinca era severă cu copiii săi şi nu le îngăduia niciodată nici cea mai mică lipsă de bună cuviinţă. Pentru că soţul ei suferea de o boală de inimă, ea luase în mâini toate treburile şi era recunoscută drept stăpână.  Educaţia primită de Elena păstrează semnul tiparelor vremii. La vârsta fragedă guvernante şi dascăli particulari, ulterior, pentru desăvârşirea studiilor, pensionul Buralat. A fost şi o apropiată a cercurilor literare şi artistice ale Iaşului. În 1844 îl întâlneşte pe Alexandru Ioan Cuza și se îndrăgosteşte de el.         

În 30 aprilie 1844, ea s-a căsătorit cu Alexandru Ioan Cuza. Îi scrie mamei, la 30 aprilie 1844: „Crede–mă, mamă, noile sentimente pe care le am faţă de soţul meu nu mă vor împiedica să te iubesc”. Elena Cuza l-a secondat îndeaproape pe viitorul domnitor în desfăşurarea evenimentelor revoluţionare din Moldova, fiind familiarizată cu ideile novatoare ale Revoluţiei Franceze.În tumultul acţiunilor partidei liberale în Moldova, ca şi în contextul arestării revoluţionarilor din ordinul lui Mihai Sturdza, Elena Cuza şi-a depăşit propriile inhibiţii, reuşind să se implice activ în punerea în libertate a lui Alexandru Ioan Cuza, negociind chiar cu reprezentantul britanic Cuningham pentru aceasta. A fost nevoită, ulterior, să-l urmeze în exil pe Cuza prin mai multe oraşe, pe la Cernăuţi, Viena ori Paris. După o scurtă perioadă de exil, semnatarii Petiţiunii-Proclamaţie se întorceau în Moldova, unde au fost învestiţi în diverse funcţii publice.

La scurtă vreme după ce Cuza a fost numit pârcălab la Galaţi (1852) au apărut primele neînţelegeri în căsnicia lor. Şarmul lui Cuza atrăgea femeile din societatea gălăţeană şi din cea ieşeană, faţă de care el nu rămânea indiferent. Numeroasele infidelităţi ale lui Cuza au devenit prilej de bârfe, ajunse şi la urechile Catincăi, mama Elenei. La acea vreme, infidelitatea, mai ales cea a soţului, era acceptată ca un lucru comun, ba chiar, în anumite cercuri boiereşti, era socotită drept ceva absolut necesar, de bon ton. De regulă, aceasta nu ducea la divorţ şi nici nu marca o carieră politică, cu condiţia să fie făcută cu un dram de tact şi cu discreţie pentru a proteja victim infidelităţii. Aceasta nu se reuşea întotdeauna, fireşte!

Elena Cuza a fost cvasi-incompatibilă ca profil psihologic cu responsabilităţile ce decurgeau din noul status social al familiei. Astfel, în perioada în care Alexandru Ioan Cuza şi-a exercitat mandatul de pârcălab la Galaţi, soţia sa avea să se auto-exileze în mai multe rânduri la Paris, vizibil nemulţumită de comportamentul libertin al acestuia, mai ales în ceea ce privea femeile. În locul ei va intra, însă, o mare rivală – Maria Obrenovici, fiica lui Costin Catargi şi mama viitorului rege al Serbiei, Milan. Alegerea lui Cuza ca domn în ambele Principate a propulsat-o pe Elena la vârful vieţii sociale româneşti. Avea să recunoască într-o scrisoare adresată mamei sale că „am trăit mai totdeauna departe de societate şi nu ştiu nici eticheta, nici îndatoririle pe care trebuie să le am”. Legătura extraconjugală a soţului cu Maria Obrenovici a determinat-o pe prima doamnă să părăsească Bucureştiul şi să rămână mai bine de trei ani la Paris.

La Paris a început să acorde o mai mare atenţie aspectului său exterior, s-a îmbrăcat cu mai multă eleganţă şi a căpătat gusturi rafinate, a citit mult, informându-se intens asupra problemelor politice şi sociale ale vremii. A devenit, astfel, o femeie mai puternică şi a început să iasă din umbra mamei,a cărei personalitate autoritară a dominant a marcat-o mult timp, dezvoltându-şi o personalitate mai bine conturată. Îndemnată de o parte binevoitoare a vechii elite ieşene, în special de către Constantin Sturdza şi Vasile Alecsandri, a decis să revină în ţară şi să-şi revendice locul şi rolul său de drept în noua societate românească. Este foarte posibil să-şi fi dorit să îl facă pe Cuza un om mai bun. Ar putea exista multe explicaţii ale întoarcerii sale dar cea mai firească, este că Elena îl iubea încă pe Cuza, în ciuda infidelităţilor lui, şi că trebuia să-i poarte de grijă. Bineînţeles, condiţia era ca ea să îşi recapete locul la Palat şi să obţină plecarea Mariei. Cuza a fost încântat de această „nouă” Elenă, fiind încurajat şi de sfetnicii săi apropiaţi, Vasile Alecsandri şi Costache Negri, să acorde căsniciei lor încă o şansă. Simbolul acestei împăcări a devenit palatul de la Ruginoasa. Ruginoasa a devenit, pentru Elena locul său de refugiu, unde ea putea „gusta” câteva momente de fericire, în intimitate cu soţul ei. Şi, mai ales, pentru că Ruginoasa era locul unde rivala ei, Maria, n-a avut permisiunea de a  pătrunde. Doamna Elena a afişat până la sfârşitul domniei soţului său un comportament public fără cusur. Suferind enorm de pe urma faptului că nu i-a putut oferi lui Cuza un principe moştenitor, Elena Cuza i-a adoptat pe cei doi fii ai soţului său, a căror mamă nu era nimeni alta decât rivala sa, Maria Obrenovici, şi a acceptat să-şi crească nepoţii, după decesul surorii sale, Zoia Lambrino.

A activat în spaţiul public aşa cum trebuia să fie o veritabilă Primă Doamnă! A adus alinare celor aflaţi în suferinţă şi a ctitorit monumente  de for public şi a înfiinţat şi muzee. Înfiinţează „Azilul de la Cotroceni” în 1862, loc ce–i va purta numele; militează pentru crearea unor spitale de bolnavi psihic, dar şi pentru uzul armatei.Elena Cuza înfruntase cu stoicism naşterea celor doi fii nelegitimi ai lui Cuza, Alexandru şi Dimitrie. Mai mult, „i–a iubit şi i–a crescut de parcă ar fi fost ai ei”. Cuza îi răneşte din nou, sentimentele când, după lovitura de stat din 11 februarie 1866, acesta părăseşte ţara doar cu Maria Obrenovici.  Elena Cuza este, din nou, nevoită să–şi înăbuşe firea şi mândria rănită, pentru că îl iubea în continuare, cu bunele şi cu relele sale. Îmbolnăvindu–se în exil, Cuza va fi îngrijit în ultimele clipe doar de Elena, care i–a stat la căpătâi până în ultima scânteie de viaţă. La 15 mai 1873, se stingea, departe de ţară, la Heidelberg, fostul domn al Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza. Poate nu e lipsit de interes să amintim că atunci când Cuza murea, Maria Obrenovici se distra la un bal din Viena... 

După moartea lui Cuza, doamna Elena revine în ţară, dedicându–și toată energia creşterii celor doi fii nelegitimi. Viaţa îi va demonstra că nu îi era dat să aibă parte de mulţumiri din această etapă a vieţii. Dimitrie era fiul cel mai mic. Împlinise 25 de ani iar la Paris cunoscuse o franţuzoaică mai „deocheată”, cu care ţinea morţiş să se însoare. Fireşte, Elena Cuza s–a împotrivit din răsputeri. Dimitrie se sinucide la 21 octombrie1888.Vestea morţii fiului aproape că a doborât–o pe mult încercata Doamnă. Îi rămăsese speranţa în Alexandru, dar şi acesta, la mai puţin de doi ani, îl urmează în mormânt pe tatăl său. Doamna Elena visa ca viitoarea soţie a lui Alexandru să fie sănătoasă şi dintr–un neam ales. Pe 2 octombrie 1889, dimineaţa, Alexandru sosi cu trăsura de la Roznov, moşia domeniului Roznoveanu şi-I spune Elenei „Mamă, e multă vreme de când vrei să mă căsătoresc: te anunţ că sunt hotărât să mă însor cu Maria Moruzi!”. Cine era Maria Moruzi? Era strănepoată a fostului domn fanariot Constantin Moruzi. Acesta poruncise să fie decapitat, la 18 august 1778, Ioniţă Cuza, străbunul soţului ei...Îşi spunea Principesa Moruzi de Galatzy şi era mult mai în vârstă decât Alexandru.

Elena Cuza a încercat să-l înduplece pe Alexandru să renunţe la mariaj dar acesta era orbit de dragoste. Nu a trecut mult şi acesta se căsători cu Maria Moruzi, iar la numai o săptămână şi-a făcut testamentul prin care lăsa toată averea sa acesteia şi uzufructul averii, mamei sale, Elena Doamna. Era evident că averea Cuzeştilor o obseda pe noua doamnă Cuza şi că „interesul purta fesul”… Maria Moruzi forţează soarta şi îşi îndemnă soţul să facă o călătorie în Spania, deşi boala de inimă nu–i permitea un efort îndelungat. La numai şase luni de la căsătorie, cuplul se afla undeva în apropierea Madridului, când lui Alexandru i se făcu rău. Doamna Elena Cuza află că acesta trăia ultimele zile şi în ziua de 14 martie 1890, plecă din Botoşani spre Madrid, să–l mai prindă în viaţă pe Alexandru. Elena Cuza reuşeşte să ajungă aproape de graniţă, când o depeşă trimisă de fratele său, Teodor Rosetti, „o vesteşte de moartea prinţului, îndemnând–o să vie îndărăt”. Corpul lui Alexandru a fost readus în ţară de Sebastian Moruzi. Ceremonia înmormântării a avut loc la Ruginoasa. Când sicriul a fost coborât în criptă alături de tatăl său Alexandru Ioan Cuza şi fratele său, Dimitrie, Elena Doamna și întreaga asistenţă au fost zguduite de durere. 

Şi totuşi cineva din asistenţă nu era o persoană chiar atât de îndurerată.Vorbim aici de proaspăta văduvă, Maria Cuza...Averea Cuzeştilor intrase pe mâinile sale şi ale fratelui său, Sebastian. Imediat după înmormântare, Maria i se adresă Elenei Doamna, spunându-I că Alexandru a lăsat un testament pe care îl are asupra sa. Doamna Elena nu ştia nimic despre vreun testament, dar nu a protestat împotriva voinţei testamentare. La deschiderea testamentului, s-a aflat că Alexandru lăsase Mariei, soţia sa, toată averea, inclusiv Ruginoasa, iar mamei sale îi revenea doar o rentă de 50.000 de lei pe an. Îndurerată, Elena Doamna a părăsit Ruginoasa, loc atât de scump ei, pentru totdeauna. Doamnei Elena i se propuse atacarea testamentului. Ea însă a renunţat „nedorind târârea numelui lui Cuza–Vodă înaintea tribunalelor”. Amărâtă, va declara: „Maria s–ar putea mărita, în privinţa asta sunt convinsă că se va căsători oficial. Dar mai întâi o cred incapabilă să facă un mariaj dezinteresat, căci n–are nimic în inimă”. Maria Moruzi n–a stat prea mult să–l jelească pe nefericitul ei soţ, Alexandru. Apariţia inginerului Ionel I.C. Brătianu la Ruginoasa, unde efectua lucrări pentru repararea  drumurilor, a fost momentul să înceapă o nouă viaţă. Avea palat şi avere, doar dragostea îi lipsea. Ionel n–a stat nici el prea mult pe gânduri şi „s–a aruncat” în patul Mariei de la Ruginoasa. Dacă, la început, legătura era mai tainică, după câteva zile deveni publică. Ce nu se află, mai iute ori mai târziu pe plaiurile mioritice? Ionel Brătianu află, cu stupoare, că Maria e însărcinată, dar nu vrea să se căsătorească cu aceasta. Sfătuitorii lui Ionel propun Mariei un compromis, pentru o căsătorie de o zi. Maria a acceptat compromisul şi a devenit „doamna Brătianu” doar pentru o zi. Copilul lor va deveni la maturitate proprietarul moşiei Ruginoasa. Neîngrijit, castelul începuse să se ruineze, iar mobilele care aparţinuseră familiei Cuza au fost scoase la vânzare, o parte din ele fiind recuperate de stat şi aşezate în Muzeul Unirii din Iaşi.

Viaţa i-a dat Elenei multe lovituri. Una dintre acestea a fost atunci când a pierdut palatul de la Ruginoasa, loc atât de drag ei, dar încăput pe mâna „Moruzoaicei”. S-a retras, ulterior, la Piatra Neamţ, unde s–a oferit să crească cinci orfani de la Spitalul „Caritatea”. A dus, în continuare, un trai modest şi retras, în afara ochilor publicului. Lumea făcea ce ştia ea mai bine...Adică uita! Un amănunt: la un moment dat i-a mai rămas, printre lucrurile personale, doar o rochie bună, păstrată pentru înmormântare! Trist…Din păcate, bunătatea binecunoscută a Doamnei Elena Cuza n–a fost răsplătită niciodată. La 24 ianuarie 1909, din întreaga ţară i se adresează omagii cu prilejul aniversării unei jumătăţi de veac de la înfăptuirea Unirii Principatelor. Cu modestia ei cunoscută, ea mulţumeşte „în numele lui Alexandru Ioan Cuza”. Aveau să fie ultimele ei manifestări publice la care a participat. 

Ea s-a stins din viaţă la numai câteva luni după împlinirea semicentenarului Unirii Principatelor Române, la 2 aprilie 1909, moment în care a fost omagiată de întreaga suflare românească. Incompatibilă cu preocupările sterile ale protipendadei bucureştene, ieşene sau gălăţene, sensibilă la infidelităţile soţului ei. După dorinţa ei, a fost înmormântată la Soleşti–Vaslui, proprietatea părinţilor săi. Lasă în urmă un mare nume legat de marile evenimente istorice ale celei de–a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea şi de înfăptuirea României moderne. Şi un renume de femeie deosebită! Elena Cuza a reuşit să se mobilizeze exemplar şi să-şi asume responsabilităţile ce decurgeau din rolul său social. A militat pentru educaţia femeilor şi mai puţin pentru emanciparea politică a acestora, însă prin devotamentul şi spiritul său de sacrificiu a demonstrat că prin eforturi individuale sau colective se poate modifica profilul societăţii civile româneşti. Ar fi o bună lecţie de urmat şi pentru contemporaneitate!

Surse:

Radu R. Florescu, Elena Cuza – Dincolo de legendă, Magazin istoric, 1998

George Marcu (coord.), Dicţionarul personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2009

https://www.cnelenacuza.ro/biografia-doamnei-elena-cuza/

https://istoriiregasite.wordpress.com/tag/elena-cuza/

https://www.rfi.ro/politica-111486-pagina-de-istorie-moartea-alexandru-ioan-cuza-descrisa-elena-cuza

https://jurnalul.antena3.ro/special-jurnalul/elena-cuza-minunata-si-demna-pri ncipesa-72175.html

&&&

 S-a întâmplat în 30 aprilie1857: La această dată, se introduce, la Bucureşti, iluminatul public cu lămpi cu petrol lampant, capitala Ţării Româneşti fiind primul oraş din lume luminat în acest fel. Însă, înainte ca „marea minune“ să fie înfăptuită, oamenii care trăiau în Bucureşti erau nevoiţi să se descurce pe străzi cu ajutorul lumânărilor. 

Trebuie spus, totuși, că, în pofida faptului că a fost introdus iluminatul cu petrol lampant, mahalalele de la periferie nu se bucurau de acest lucru. De fapt, doar centrul Bucureştiului era iluminat cu petrol lampant. Imediat ce se lăsa seara, locuitorii Bucureştiului aprindeau lumânări pentru a putea să-şi lumineze calea sau casele. Tot oraşul era înghiţit de beznă şi cei mai mulţi bucureşteni se culcau imediat ce se lăsa întunericul. 

Construcţia primei rafinării dotată cu instalaţii moderne a fost începută la Ploieşti, în iarna anului 1856, de către Teodor Mededinţeanu. Acesta a reuşit să finalizeze proiectul un an mai târziu, în 1857, atunci când fabrica de gaz a intrat în funcţiune, fiind trecută pe numele fratelui său: Marin Mehedinţeanu. Utilajele rafinăriei erau comandate din Germania, iar întreaga distilerie de petrol a fost construită pe o suprafaţă de patru hectare. Fraţii Teodor şi Marin Mehedinţeanu au avut posibilitatea să obţină prin licitaţie concesiunea pe mai mulţi ani a iluminării cu gaz lampant a Bucureştilor (1857) şi, respectiv, a Ploieştilor (1860). Astfel, Bucureştiul a ajuns în cărţile de istorie ca fiind primul oraş din lume iluminat cu petrol lampant. Petrolul lampant produs la fabrica din Ploieşti era unul de o calitate superioară, având câteva calităţi incontestabile: era incolor şi inodor şi ardea cu o flacară luminoasă de intensitate şi formă constantă, fără fum şi fără să lase cenuşă sau compuşi răşinoşi în fitil.    

Cei doi fraţi au reuşit să spulbere concurenţa şi să ofere servicii de iluminat cu petrol lampant pentru 335 de lei pentru fiecare felinar. Aşadar, de pe 1 aprilie 1857, Bucureştiul era iluminat cu o mie de astfel de lămpi. Odată cu introducerea acestor lămpi, în Bucureşti a apărut o nouă meserie, cea de lampagiu. Lampagii aveau de rezolvat o muncă solicitantă, fiind nevoiţi în fiecare zi să aprindă şi să stingă lămpile care luminau Bucureştiul. În anul 1871 a fost introdus iluminatul cu gaz aerian şi încă din anul 1868 au fost montate pe străzile Bucureştiului ţevi care să asigure amplasarea a patru mii de felinare. În luna decembrie a anului 1871, la Capşa a fost introdus iluminatul cu gaz aerian, fiind montate opt becuri…În 1890 se introduce iluminatul electric la Cişmigiu şi pe Şoseaua Kiseleff. Iluminatul electric a apărut, se pare, din iniţiativă particulară. Cum invitaţii la nunta lui A. Em. Lahovary cu Ana Cretzulescu puteau fi zăriţi cât se poate de bine pe timpul nopţii, festivitatea a rămas în însemnările vremurilor. În curtea Bisericii Cretzulescu se putea vedea „un soare electric aruncând prin ploaie razele albastre”. 

În 1885, la Teatrul Naţional se aprinde lumina electrică. Până atunci, felinarele cu gaz aerian au fost baza. Cât priveşte iluminatul stradal, în 1890, primele două lampadare erau aprinse în Piaţa Palatului. Într-un recensământ întocmit în 1923 se arată că Bucureştiul aveau 2.398 de străzi din care 1.873 erau iluminate cu gaz aerian, 123 de străzi – cu petrol, 24 de străzi aveau iluminat electric, alte cinci străzi aveau atât felinare cu gaz, cât şi electricitate, iar 370 – erau în beznă.

Surse:

https://history-of-lighting.org/xviii-iluminatul-public/

http://ziarullumina.ro/bucuresti-primul-oras-iluminat-cu-petrol-lampant-77674.html

https://adevarul.ro/news/bucuresti/cum-ajuns-bucurestiul-oras-lume-iluminat-cupetrol-lampant-urma-158-ani-1_5522a0ac448e03c0fd470154/index.html

https://jurnalul.antena3.ro/campaniile-jurnalul/bucuresti-555-de-ani/bucuresti-555-primul-oras-din-lume-iluminat-cu-petrol-67 1990.html

$$$

 S-a întâmplat în 30 aprilie1979: În această zi, a murit Pantelimon (Pan) Halippa, poet, publicist şi om politic; vicepreşedinte al Sfatului Ţării, care, la 27 martie1918, a hotărât unirea Basarabiei cu România. Pan Halippa s-a născut la 1 august 1883, în satul Cubolta din judeţul Soroca, într-o familie de oameni săraci, însă foarte harnici și foarte pricepuţi în treburile gospodărești. Tatăl său, Neculai Halippa, era dascăl la biserica din sat, iar mama sa, Paraschiva, născută Ţan, era fiica preotului Dimitrie Ţan din satul Vozdu, judeţul Soroca.

Pantelimon Halippa a urmat școala primară în localitatea natală, apoi cursurile Școlii Spirituale din Edineţ și ale Seminarului Teologic din Chișinău.În anul 1904, după absolvire, se înscrie la Facultatea de Fizică și Matematică a Universităţii din Dorpat–Juriev (azi Tartu, Estonia), pe care n-a terminat-o, din cauza izbucnirii revoluţiei din anul 1905. Student eminent, Pan a aderat la greva generală a studenţilor din Rusia, declarată în sprijinul primei revoluţii ruse.În anul 1906, pleacă la Moscova, ca delegat al ţărănimii basarabene la Congresul Uniunii ţăranilor din întreaga Rusie, unde este arestat, închis în închisoarea Butîrka, iar apoi eliberat și trimis înapoi în Basarabia. Încă din acea perioadă, Pantelimon Halippa s-a manifestat ca militant pentru drepturile românilor basarabeni, fiind totodată exponentul grupării radicale care punea accentul pe reformele cu caracter social. Potrivit membrilor acestei grupări, ţăranului ar fi urmat să i se asigure bunăstarea printr-o largă reformă agrară.

Revenit la Chișinău, Pantelimon Halippa, alături de Constantin Stere, profesor la Universitatea din Iași, de avocatul Emanuil Gavriliţă şi de Ion Pelivan și Paul Gore, dar și de boierul Vasile Stroescu, înfiinţează, în iulie 1906, ziarul „Basarabia”, prima publicaţie în limba română apărută la Chișinău. Aici, Pantelimon Halippa semna cele mai multe și mai radicale articole, motiv pentru care era atent urmărit de autorităţile ţariste. Poliţia a confiscat mai multe numere ale publicaţiei, uneori chiar din sediul redacţiei, iar pentru articolul lui Pantelimon Halippa „Liga ţăranilor și Stăpânirea”, directorul publicaţiei, Emanuil Gavriliţă a fost dat în judecată și condamnat „la ostrov” pe termen de o lună sau plata unei amenzi de o sută de ruble. Această relaţie cu autorităţile a dus, la doar câteva luni, la suspendarea publicaţiei basarabene. Apariţia, în martie a ultimului număr, este relatată de Pantelimon Halippa în memoriile sale: „Ziarul «Basarabia», care mă lega de Chișinău, dispăruse:ultimul  număr a fost redactat de mine și, ca să bravez autorităţile, am publicat imnul deșteptării naţionale «Deșteaptă-te, române!». Acest număr al Basarabiei a apărut la 4 martie, iar peste un scurt timp a început să apară «Viaţa Basarabiei», care fusese anunţată chiar prin ultimul număr al «Basarabiei»…”.

Cu toate că a avut o viaţă scurtă, de numai câteva luni, publicaţia „Basarabia” are o însemnătate aparte în istoria mișcării naţionale din provincia dintre Prut și Nistru şi fiindcă printre membrii redacţiei și colaboratorilor acesteia s-au numărat cele mai importante figuri de luptători pentru desprinderea Basarabiei de imperiu și Unirea ei cu România, iar între acestea, Pantelimon Halippa s-a aflat la loc de cinste. În anul 1908, Halippa a tipărit, la Chișinău, cu caractere chirilice, „Pilde și poveţe”, în colaborare cu P. Rejepa, prima carte literară din Basarabia, iar în toamna anului 1908, Pantelimon Halippa a plecat în România, unde, cu sprijinul lui Constantin Stere, se înscrie ca student al Facultăţii de Litere și Filosofie la Universitatea din Iași, primind și bursă pentru studii.În această perioadă, a colaborat la publicaţii precum „Viaţa Românească”, „Arhiva din Iași”, „Revista știinţifică V. Adamachi”, semnând cel mai adesea cu pseudonimele P.H. Basarabeanu sau P. Cubolteanu.

Desigur, un rol important pentru activitatea sa viitoare l-au avut contactele realizate în mediile politice și culturale din România. În perioada în care s-a aflat aici, a vizitat și alte centre românești, inclusiv capitala, unde l-a întâlnit pe vechiul socialist basarabean Zamfir Arbore, care va avea, alături de C. Stere, un rol important în îndrumarea și sprijinirea acţiunilor sale social-politice. I-a cunoscut, de asemenea, pe ardelenii George Coșbuc și Octavian Goga, pe bucovineanul Iancu Flondor, precum și pe regăţeanul Petre Constantinescu-Iași, care „mai târziu, în 1918 – după cum arăta Halippa – m-a și felicitat telegrafic pentru actul Unirii din 27 martie”. În 1913, după absolvirea universităţii ieșene, Pantelimon Halippa revine la Chișinău și cu sprijinul aceluiași mare mecenat – boierul Vasile Stroescu – scoate împreună cu N. Alexandri revista „Cuvânt moldovenesc”, devenind directorul acestei publicaţii, despre care, în „Viaţa Basarabiei”, arăta, mai târziu: „Este singura publicaţie săptămânală din Basarabia pentru poporul de jos care apare cu intenţia de a-l cultiva în sensul adevărat al cuvântului”.

În această perioadă, Pantelimon Halippa a continuat să militeze pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia și pentru unirea acestei provincii cu România. Astfel, activitatea sa politică s-a intensificat, iar în aprilie 1917, împreună cu Vasile Stroescu, Paul Gore, Vladimir Herţa și transilvăneanul Onisifor Ghibu, a înfiinţat Partidul Naţional Moldovenesc, care își fixează în program autonomia Basarabiei, cu dreptul de autodeterminare naţională. Armata pornise, totodată, mișcarea maiorului Emanoil Catelly, ajutat de studentul ofiţer Anton Crihan, care au organizat la Odesa adunarea soldaţilor, în care Pantelimon Halippa, alături de Vladimir Herţa, au reprezentat Partidul Naţional Moldovenesc. Adunarea a adoptat programul de autonomie al Basarabiei, cu oaste, justiţie și școală proprii, ca singura cale de a ieși din anarhia care năpădea ţara şi a creat un „Comitet executiv moldovenesc al soldaţilor și ofiţerilor”, sub președinţia lui Catelly.

Pantelimon Halippa a făcut parte din Societatea Culturală Moldovenească reînfiinţată în 1917 și a participat activ la congresele preoţilor (13–19 aprilie 1917), studenţilor (20 mai), învăţătorilor moldoveni (20 – 25 mai) şi ţăranilor (21–24 mai). A reprezentat, în vâltoarea evenimentelor revoluţionare din Rusia, la Petrograd, ţărănimea basarabeană, tratând cu Kerenski, Lenin și Troţki. În vara anului 1917, s-a aflat în fruntea unei mici delegaţii de basarabeni care a avut o întrevedere cu V.I. Lenin, aflat în acea vreme în clandestinitate, căruia i-a prezentat situaţia din Basarabia. Pan Halippa și delegaţia Basarabiei s-au întors la Chișinău și au acţionat în direcţia folosirii oportunităţilor oferite de revoluţia rusă: au început să organizeze congrese profesionale și politice, au votat rezoluţii, au publicat prin gazete îndemnuri și manifeste. S-au adresat guvernului României pentru ajutoare, au organizat Congresul Ostașilor Moldoveni (20–28 octombrie 1917), unde au atacat tendinţele de rusificare existente, apelând la unitatea tuturor românilor. 

În anul 1918, Pantelimon Halippa era vârful de lance al curentului unionist, având o contribuţie esenţială la acţiunile care pregăteau Unirea Basarabiei cu România. Activismul său politic este relevat de înseși funcţiile și posturile pe care le-a ocupat în Sfatul Ţării, organul legislativ al Basarabiei, care la 27 martie 1918 a votat Unirea Basarabiei cu Patria Mamă. Astfel, în cadrul Sfatului, el a avut mandat validat de la 21 noiembrie 1917 până la 18 februarie 1919 și a îndeplinit funcţiile de vicepreședinte (21 noiembrie 1917–25 noiembrie 1918), președinte (25 noiembrie 1918–18 februarie 1919), membru al Comisiei de Redactare, membru al Comisiei de Declaraţii și Statute. Așa cum va arăta însuși Pantelimon Halippa în însemnările sale cu caracter autobiografic, rolul său în Sfatul Ţării a fost acela de a „ţine grămăjoară pe deputaţii moldoveni, fie că erau din congresele noastre profesionale, fie că reprezentau judeţele basarabene. Treaba aceasta o făceam prin așa-zisul Bloc Moldovenesc, care discuta toate problemele ce veneau la ordinea zilei în Sfatul Ţării”.

După ce Sfatul Ţării a votat Unirea Basarabiei cu România, Pantelimon Halippa a făcut parte, împreună cu dr. Daniel Ciugureanu, Ștefan Ciobanu și Ion Pelivan, din delegaţia care a dus la Iași proclamaţia Unirii Basarabiei cu România.De asemenea a luat parte la adunările de la Cernăuţi (28 noiembrie 1918) și de la Alba Iulia (1 decembrie 1918), care au proclamat Unirea Bucovinei și, respectiv, a românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș cu România.În primii ani interbelici, Pantelimon Halippa s-a aflat în gruparea condusă de Constantin Stere, care a militat pentru fuziunea cu Partidul Ţărănesc din vechea Românie. În ședinţele din 17–18 iulie 1921 ale conducerii Partidului Ţărănesc, s-a aprobat propunerea făcută de 11 deputaţi și senatori, în frunte cu Pan Halippa, de fuziune a Partidului Ţărănesc din Basarabia cu Partidul Ţărănesc din vechea Românie. Partidul Ţărănesc a dobândit, astfel, o organizaţie deosebit de puternică și influentă în Basarabia, precum și o seamă de activişti de mare valoare.Pantelimon Halippa a făcut parte din Delegaţia Permanentă, împreună cu Constantin Stere, Teofil Sauciuc-Săveanu ș.a, iar în ședinţa din 9–12 septembrie 1934 a fost ales vicepreședinte al Delegaţiei Permanente.

Între cele două războaie mondiale, Pantelimon Halippa a deţinut mai multe funcţii, care au marcat o carieră politică excepţională: ministru secretar de stat pentru Basarabia în guvernul condus de Alexandru Vaida-Voevod (1 decembrie 1919–13 martie 1920), ministru al Lucrărilor Publice în guvernul prezidat de Barbu Știrbei (4–20 iunie 1927), ministru al Lucrărilor Publice și Comunicaţiilor în guvernul Iuliu Maniu (10 noiembrie 1928–7 iunie 1930), ministru al Muncii, Sănătăţii și Ocrotirii Sociale în guvernul Iuliu Maniu (13 iunie 1930–10 octombrie 1930), apoi ministru de stat în guvernele Mironescu (10 octombrie 1930–18 aprilie 1931, Vaida (11 august 1932–19 octombrie 1932), Maniu (20 octombrie 1932–13 ianuarie 1933), Vaida (14 ianuarie 1933–13 noiembrie 1933), precum și senator și deputat în Parlament (1918–1934).

Fie că a fost parlamentar sau ministru, el nu a încetat să lupte pentru prosperitatea economică, socială și culturală a Basarabiei sale mult iubite, demascând fărădelegile, corupţia și abuzurile, apărând mai ales ţărănimea, cea mai oropsită pătură a societăţii. În primăvara anului 1925, la Zguriţa, jud. Soroca, el a fost arestat, sub pretextul că, în calitatea de deputat, organizează întâlniri cu oamenii din circumscripţia sa, în timpul stării de asediu. Evident, Pan Halippa a protestat, dar a fost pălmuit de un locotenent de jandarmi chiar în cabinetul subprefectului de Soroca. Deși „afacerea Zguriţa” s-a discutat și în Parlament, ocupând pagina întâi a ziarelor, guvernul liberal n-a luat nici o măsură, în cele din urmă cazul fiind mușamalizat.

Pantelimon Halippa a urmărit neîncetat propășirea culturală a Basarabiei, fiind unul din întemeietorii Universităţii Populare din Chișinău, al cărei consiliu l-a condus, instituţia fiind inaugurată la 18 februarie 1918. El a întemeiat, de asemenea, Conservatorul Moldovenesc, Societatea Scriitorilor și Publiciștilor Basarabeni, Societatea de Editură și Librărie „Luceafărul” din Chișinău (1940). De asemenea, Academia Română îl primește în rândurile sale, la 15 octombrie 1918, ca membru corespondent, iar statul român l-a decorat cu ordinele: Ferdinand I în grad de Mare Ofiţer; Coroana României în grad de Mare Cruce; Serviciul Credincios în grad de Comandor; medaliile: Crucea de Război, Peleș ș.a. În anul 1921 i-a apărut, la Editura „Vieţii Românești” din Iași, volumul de versuri „Flori de pârloagă”.

Din 1932, când procesul de adaptare la noile realităţi, pe care le trăia provincia dintre Prut și Nistru după Unirea din 1918, era în plină dezvoltare, Pantelimon Halippa a publicat și a condus revista „Viaţa Basarabiei” și ziarul cotidian omonim, editate de Asociaţia culturală „Cuvânt moldovenesc”. Noua publicaţie avea menirea de a repara greșeala comisă prin suspendarea revistei „Cuvânt moldovenesc” și concomitent să-i continue acesteia viaţa, până în mai–iulie 1944. În a doua jumătate a anilor 30, Pantelimon Halippa s-a integrat în frontul larg al oamenilor politici și cărturarilor români care, peste barierele de partid, acţionau unitar în lupta împotriva fascismului, cuzismului și legionarismului, desfășurând o luptă intrasigentă pentru apărarea valorilor autentice ale culturii românești, a raţionalismului și umanismului, într-o perioadă de mari înfruntări politice și ideologice, când însăși existenţa democraţiei parlamentare era pusă sub semnul întrebării de ofensiva tot mai puternică a curentelor de extremă dreaptă.

El a fost unul dintre liderii naţional-ţărăniști care au protestat energic, prin scrisori trimise Corpurilor Legiuitoare, împotriva notelor ultimative din 26 și 27 iunie 1940, transmise de guvernul sovietic, prin care România era nevoită să cedeze Basarabia și nordul Bucovinei. Alături de Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Virgil Madgearu, Mihail Popovici, dr. N. Lupu, Ghiţă Popp, Aurel Dobrescu, Sever Bocu, împreună cu Constantin I.C. Brătianu, Ioan Lupaș, Istrate Micescu, Ion Pelivan, Gheorghe Gh. Mironescu, dr. Constantin Angelescu, Mihail Sadoveanu, Traian Săvulescu, Gheorghe Ionescu-Sisești, Gheorghe Brătianu, Ion Petrovici, Octav Onicescu, Constantin Rădulescu-Motru și alţi oameni politici și de cultură, el a semnat, la 6 august 1940, un memoriu de protest împotriva revizionismului.

După aproape trei ani de speranţe românești, în primăvara anului 1944, regimul sovietic de ocupaţie avea să fie, din nefericire, instalat iarăși în teritoriile strămoșești de la est de Prut. În aceste împrejurări dramatice, mareșalul Ion Antonescu a dispus evacuarea nordului Bucovinei și a Basarabiei, pe baza unui plan pregătit încă din toamna anului 1943. De asemenea, în martie 1944, s-a încercat să se realizeze o amplă acţiune pentru „păstrarea nezdruncinată a unirii Basarabiei cu Patria-Mamă”, prin trimiterea în străinătate a unor personalităţi politice și culturale basarabene, precum: Ion Pelivan, Pan Halippa, dr. Petre Cazacu, Ștefan Ciobanu, Vladimir Cristi, Anton Crihan, Gheorghe Năstase, Alexandru Boldur, Vasile Harea, Valeriu Ciobanu, Theodor Holban, Gheorghe Bezviconi, Nichita Smochină și Ștefan Bulat.

La sfârșitul lunii martie 1944, trupele sovietice intrau în zona de nord-est a ţării. Comandamentul sovietic a declanșat apoi o amplă ofensivă, frontul fiind rupt în sud și nord. Rezistenţa româno-germană s-a prelungit numai câteva zile, până la 23 august, când decizia de scoatere a României din războiul împotriva Puterilor Aliate și Asociate a dus la dizolvarea Frontului românesc, permiţând înaintarea vertiginoasă a trupelor sovietice spre vest și sud.În ziua de 24 august 1944, trupele sovietice ocupau Chișinăul, iar câteva zile mai târziu Uniunea Sovietică ajungea să stăpânească, din nou, teritoriile românești oferite de Hitler prin Pactul Molotov–Ribbentrop.

Ocuparea ţării de către Armata Roșie, în anul 1944, și înţelegerea dintre anglo-americani și sovietici asupra sferelor de influenţă în Europa de Sud-Est au fost factorii decisivi care au marcat intrarea României în zona de dominaţie a U.R.S.S. și instaurarea – prin voinţa Moscovei – a regimului comunist. Autorităţile sovietice au început să ridice din provincie pe toţi basarabenii și bucovinenii, cerându-le să facă declaraţii de reîntoarcere în U.R.S.S., indiferent dacă au fost funcţionari din vechiul Regat care nu au avut timp să se reîntoarcă în România după 1940, sau că erau căsătoriţi cu cetăţeni români. Această situaţie dramatică era semnalată de Pantelimon Halippa, într-un memoriu adresat la începutul anului 1945 trimisului special al guvernului S.U.A., M. Etherige.Din nefericire, o rezolvare a problemei basarabenilor și bucovinenilor nu s-a găsit, deoarece în Comisia Aliată de Control singurii care decideau erau sovieticii. Soarta refugiaţilor basarabeni și bucovineni s-a înrăutăţit pe măsură ce trupele sovietice avansau în teritoriul naţional și a devenit tragică odată cu ocuparea României. Până în iunie 1945 aveau să ia drumul Siberiei un număr de 54.576 refugiaţi din teritoriile căzute, din nou, sub ocupaţie sovietică. Soarta acestor români trimiși, în marea lor majoritate, în gulagurile sovietice, a fost dramatică, ei ajungând acolo după procese înscenate și acuze că au „colaborat” cu regimul și autorităţile politice românești.

În condiţiile în care guvernul condus de Petru Groza dădea semne că este dispus să cedeze și să abandoneze interesele ţării în privinţa Basarabiei, nordului Bucovinei și ţinutului Herţa, Pantelimon Halippa, cu toate riscurile care decurgeau din aceasta, atrăgea atenţia asupra gravităţii unei asemenea atitudini și a necesităţii susţinerii dreptului istoric al României asupra acestor teritorii la Conferinţa de Pace de la Paris. Instaurarea regimului comunist pro-sovietic în România a provocat mari suferinţe fruntașilor basarabeni care jucaseră un rol de seamă în realizarea Marii Uniri de la 1918. Dintre liderii mișcării de renaștere naţională din Basarabia, Pantelimon Halippa a avut poate destinul cel mai frământat. În anul 1950, el a fost arestat și deţinut timp de 2 ani la închisoarea din Sighet, iar în martie 1952 a fost predat organelor sovietice, pe podul de la Ungheni pe Prut, de unde a fost dus la Chișinău. Aici a fost ţinut într-o închisoare a serviciilor de securitate, unde s-a făcut ancheta în cursul căreia i s-au cerut dovezi că Unirea Basarabiei cu România nu s-a făcut legitim. 

S-au exercitat presiuni să recunoască că a colaborat cu siguranţa, cu serviciile secrete străine, că a complotat împotriva statului sovietic prin formarea Comitetului de ajutorare a refugiaţilor transnistreni. Autorităţilor sovietice le trebuia ca unul din președinţii primului Parlament al Basarabiei să confirme că Unirea Basarabiei cu România s-a făcut ilegal, cu încălcarea drepturilor internaţionale, sub presiunea armatei române, cu cumpărarea deputaţilor și multe insinuări de acest gen, care ar justifica ocuparea Basarabiei la 28 iunie 1940. Este lesne de înţeles că autorităţile sovietice urmăreau să obţină în acest fel argumente istorice, greu de contestat, vizând legitimarea ocupării Basarabiei de către U.R.S.S.De fiecare dată, el a făcut referire la Partidul Naţional Moldovenesc, la Blocul Moldovenesc, la Parlamentul Sfatul Ţării, la Guvernul Basarabiei, la conducerea armatei naţionale și la alte instituţii reprezentative pentru tânărul stat moldovenesc de atunci.Tribunalul Militar din Chișinău l-a condamnat pe Pantelimon Halippa la 25 de ani de muncă silnică în Siberia. De aici a intervenit la Ambasada Republicii Populare Române de la Moscova, adresând ambasadorului Iorgu Iordan memorii în care îl întreba: „De când Siberia a ajuns o colonie a României, ca eu să fiu predat și ţinut acolo, și nu în ţara noastră?”.

În noul context al destalinizării care a început în U.R.S.S., în anul 1955 a fost amnistiat și a insistat să se întoarcă în România, deși conducătorii sovietici ar fi dorit ca el să rămână la Chișinău. Întors în ţară, în loc să fie adus acasă, a fost dus la Gherla, unde a mai stat la închisoare până în 1957, fără nici o judecată, în pofida stăruinţelor sale de a i se arăta vina pentru care se află în detenţie. În cele din urmă, Pantelimon Halippa a fost eliberat din închisoare și, ajuns în București, și-a găsit familia într-un subsol dintr-o locuinţă din Str. Muzelor nr. 2.Un oarecare sprijin a primit Pantelimon Halippa în această perioadă de la Academia Română, care i-a achiziţionat o serie de studii și colecţia de proverbe moldovenești, pe care le strânsese din gura basarabenilor întâlniţi în lagărele siberiene. După îndelungi eforturi, Pantelimon Halippa a recăpătat dreptul de a locui în casa sa din str. Alexandru Donici nr. 32 și a redobândit dreptul la pensie, ca fost profesor și conducător al Universităţii Populare din Chișinău.Problema bibliotecii și a celorlalte bunuri confiscate a rămas, însă, nesoluţionată, în pofida repetatelor demersuri făcute de Halippa la autorităţi în decursul anilor. La începutul anilor 60 el s-a adresat liderului partidului comunist, Gheorghe Gheorghiu-Dej, vrând să-i comunice că „în trecut între Basarabia și România existau legături culturale destul de frumoase, cu toate că politica ţaristă urmărea rusificarea Basarabiei și vroia să grăbească fenomenul de uitare între fraţii din dreapta și din stânga Prutului”.

Mai târziu, odată cu noul curs de relativă independenţă înregistrat în politica externă a României, Pantelimon Halippa și-a pus mari speranţe într-o schimbare de percepţie a autorităţilor în privinţa problemei basarabene.La 23 ianuarie 1967, el trimitea un memoriu lui Nicolae Ceaușescu, secretar general al Partidului Comunist Român, în care făcea referiri la aniversarea Unirii Principatelor Române și amintea că „tot în ziua de 24 ianuarie 1918, Sfatul Ţării din Basarabia, conform principiului autodeterminării popoarelor, proclamat de revoluţia rusă, a votat independenţa Basarabiei în unanimitate, cu asentimentul tuturor minorităţilor conlocuitoare. Pe cale de autodeterminare au pășit și alte republici din cuprinsul Rusiei vechi: Finlanda, Republicile Baltice, Polonia, Ucraina, Georgia etc. Iar cu două luni mai târziu, la 27 martie 1918, a fost votată Unirea Basarabiei cu România … Noi, românii basarabeni, ne punem toată nădejdea că în sfârșit românii din Moldova de Răsărit se vor uni cu fraţii lor de dincoace de Prut”.

Într-un alt memoriu, depus la Consiliul de Stat în ziua de 13 februarie 1967, Halippa aborda problema raporturilor culturale de vecinătate între românii din dreapta și din stânga Prutului, făcând ample referiri la trecutul și tradiţiile istorice.Fiind în general „nepublicabil” în ţară, Pantelimon Halippa nu a ezitat să se adreseze unor oameni politici și diplomaţi occidentali pentru a le solicita să intervină în susţinerea cauzei Basarabiei. Astfel, în mai 1968, el a trimis un memoriu pentru generalul Charles De Gaulle, președintele Franţei, care efectua o vizită în România, iar în anul următor s-a adresat în scris președintelui american Richard Nixon, aflat de asemenea în vizită în România.În tot acest timp, Pantelimon Halippa n-a încetat o clipă să spere în posibilitatea refacerii unităţii teritoriale românești, manifestând o preocupare permanentă pentru a „întreţine focul viu” faţă de problema Basarabiei și Bucovinei.

Ca toţi foștii oameni politici din perioada „burghezo-moșierească”, Pantelimon Halippa s-a aflat cvasipermanent în atenţia organelor de Securitate, respectiv, a compartimentului denumit prescurtat „partide politice”, după obiectul de activitate, și care în anii ’70–’80 se găsea în structura Direcţiei a I-a (U.M. 0610) a Departamentului Securităţii Statului. În custodia Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii se află nu mai puţin de 25 volume consistente în cadrul fondului informativ 161960, privindu-l pe Pantelimon Halippa (nume de cod „Basarab”) și care cuprind documentele ce atestă urmărirea informativă realizată în perioada 1969–1979.

Ultimii ani de viaţă ai lui Pantelimon Halippa atestă atitudinea intransigentă a acestui mare patriot, care nu a făcut nici un compromis în susţinerea interesului naţional, inclusiv în condiţiile în care regimul comunist din România devenea tot mai represiv. Elocvent în acest sens este amplul memoriu pe care el l-a adresat lui Nicolae Ceaușescu, în 1977. După expunerea detaliată a situaţiei istorice și juridice a Basarabiei, Pan Halippa atrăgea atenţia: „Nu avem dreptul să ne resemnăm, nici să tăcem, când este vorba de sângele fraţilor noștri. Nu putem face astfel de tranzacţii cu nimeni. Nu putem să trecem sub tăcere adevăruri vitale pentru existenţa neamului și ţării noastre. «Complotul tăcerii» se va întoarce într-o zi împotriva noastră”. Neobositul Pantelimon Halippa a continuat lupta pentru Basarabia românească până în ceasul trecerii sale la Domnul, în noaptea de 30 aprilie 1979, la venerabila vârstă de 96 de ani.În 3 mai, Uniunea Scriitorilor a dat un anunţ în presă, arătând că „prin încetarea din viaţă a poetului Pan Halippa, literatura noastră pierde pe unul dintre cei mai devotaţi slujitori ai ei”. În aceeaşi zi, rudele și prietenii l-au înmormântat la cimitirul de la mănăstirea Cernica, locul de veșnică odihnă a mai multor patrioţi basarabeni.

Surse:

Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007

Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române 1866-1999, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999 

Biblioteca Naţională a Republicii Moldova,Calendar Naţional. 2003

http://ziarullumina.ro/pantelimon-halippa-un-om-daruit-neamului-sau-131700.html

http://diam.uab.ro/istorie.uab.ro/publicatii/colectia_bcss/bcss_1/28_dumitrascu_2.pdf

https://mesagerulneamt.ro/2018/03/centenar-pantelimon-halippa-unul-dintre-eroii-basarabiei/

https://romanialibera.ro/aldine/history/drama-eroului-basarabiei--pantelimon-halippa--articol-integral--259063

http://www.rador.ro/2018/03/27/portret-pantelimon-halippa-intruchiparea-jertfei-in-slujba-interesului-national-un-veritabil- apostol-al-romanilor-basarabeni/

&&&

 30 aprilie - „Ziua Infanteriei Române”. La mulți ani tuturor foștilor mei camarazi care provin din această armă! 

Ziua Infanteriei Române este sărbătorită la data la care, în 1830, a luat naştere infanteria ca armă modernă a Principatelor Române. Înfiinţarea Infanteriei a fost posibilă după semnarea Tratatului de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829), încheiat între Rusia şi Turcia după războiul ruso-turc, care prevedea că Ţările Române obţin dreptul să-şi organizeze „un număr de gărzi înarmate pământene'', ceea ce însemna să-şi înfiinţeze propria lor putere militară, „ale cărei număr şi întreţinere aveau să fie stabilite de domni împreună cu divanele lor''. Aşadar, la 30 aprilie 1830, s-a hotărât „formăluirea în Valahia a şase batalioane pedestrime şi șase escadroane călărime a străjii pământeşti''.

Din aceste forţe s-au creat trei regimente mixte: unul la Bucureşti, unul la Ploieşti şi altul la Craiova. Totodată, în Moldova, au fost create un batalion de infanterie şi un escadron de cavalerie, din care a aluat fiinţă primul regiment mixt, cu garnizoana la Iaşi. După Unirea celor două provincii româneşti, Moldova şi Ţara Românească, la 1859, infanteria a făcut progrese importante, ajungând, în anul 1860, la efective de 10.848 de oameni.

Mai apoi, la izbucnirea primului război mondial, România avea cinci corpuri de armată şi 15 divizii de infanterie. Din efectivul de peste 400.000 mobilizaţi, peste 300.000 îl reprezenta infanteria, ceea ce reprezenta 80 la sută. După reorganizarea armatei din 1917, infanteria a fost structurată în 15 divizii de infanterie.Măsurile de reorganizare şi o instruire mai bună au dus la obţinerea victoriilor din vara acelui an, de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. În anul 1938, infanteria reprezenta 52% din efectivele armatei. La 22 August 1939, s-a aprobat organizarea infanteriei propusă de Inspectoratul General al Infanteriei, mai puţin organizarea companiei de puşcaşi care rămâne în continuare pe partru plutoane. Urma ca organizarea propusă pe trei plutoane pentru compania de puşcaşi să fie experimentată în lunile septembrie şi octombrie. Experimentul făcut a dus la concluzia că sistemul ternar integral este corespunzător; s-a redus numărul de plutoane de la patru la trei în compania de puşcaşi, iar un pluton de mitraliere din compania de mitraliere a batalionului, a fost înlocuit cu un pluton armament de însoţire (o grupă tun anticar, calibrul 47 mm şi trei grupe aruncătoare de calibrul 60 mm).Totodată, companiei de mitraliere i s-a schimbat denumirea în companie de armament greu.

La compania de puşcaşi se menţineau puşcaşii grenadieri rămaşi disponibili în urma desfiinţării unui pluton, ceea ce permitea sporirea efectivului grupei de luptă de la 13 la 17 oameni. La regiment a luat fiinţă o companie de armament greu regimentar având: comandant, grup de comandă, pluton de aruncătoare calibrul 81,4 mm (3 grupe cu 6 piese), pluton tunuri de însoţire a infanteriei (3 grupe cu 6 piese), pluton anticar calibrul 47 mm (3 grupe cu 6 piese), tren de luptă şi tren regimentar. În urma schimbărilor care au avut loc în baza legii din 1940, infanteria dispunea de următoarele categorii de mari unităţi şi unităţi: divizii de infanterie; divizii de fortificaţii; brigăzi motomecanizate; brigăzi de infanterie; grupuri de vânători de munte și brigăzi mixte munte; regimente de Infanterie; grupuri de vânători moto; regimente de infanterie-fortificaţii; batalioane de gardă – batalioane de grăniceri; batalioane de vânători de munte; batalioane de infanterie uşoară; companii de mitraliere, divizioane; companii antitanc şi antiaeriene, centrul de instrucţie al infanteriei cu regiment al centrului; şcoli militare de ofiţeri şi subofiţeri activi şi de rezervă; regiment care de luptă; centrul de instrucţie motomecanizat cu regimentul centrului.

Ofiţerii de infanterie erau pregătiţi în Şcoala Militară de Infanterie. Dintre cele 16 divizii române participante la luptele din Cehoslovacia 11 au fost de infanterie adică aproape 70% din totalul participanţilor. Ele au fost grupate astfel: patru divizii în compunerea Armatei 1 iar alte șase divizii făceau parte din compunerea Armatei a 4-a. Divizia Tudor Vladimirescu-Debreţin  a continuat să acţioneze în subordinea unui corp de armată din Armata 53 Sovietică.

Prin acţiunea de reorganizare a armatei de după 1945 s-a efectuat reducerea efectivelor organismului militar, în primul rând prin desfiinţarea unor unităţi şi mari unităţi. Astfel, s-a ajuns ca infanteria să dispună de un efectiv de 52.065 oameni dintre care 5098 ofiţeri, 572 maiştri militari, 5505 subofiţeri şi 40.890 gradaţi şi soldaţi; o divizie de infanterie avea aproape 4400 de oameni iar un regiment de infanterie circa 730. Au fost reorganizate şi şcolile militare de ofiţeri şi subofiţeri activi de infanterie, precum şi Centrul de Instrucţie al Infanteriei, asigurându-se o mai bună dotare a acestuia cu armament, tehnică de luptă şi materiale necesare activităţii de pregătire. La regimentele de infanterie s-a introdus al treilea batalion de infanterie (care fusese desfiinţat în 1945) şi un divizion de artilerie uşoară, crescând astfel puterea de izbire, de foc şi de manevră a unităţii.

Potrivit prevederilor legilor 205 şi 206 din Iunie 1947, structura generală a Armatei Române cuprindea Armata de Uscat, cu efective de 100.000 de militari, grupaţi în patru divizii de infanterie, o divizie blindată, o divizie motomecanizată şi în alte unităţi de diferite arme. Prin noua organizare efectuată în anul 1947, se poate spune că infanteria română s-a diversificat în sensul că, din șase divizii de infanterie, două au fost transformate în divizie blindată şi respectiv divizie motomecanizată, mărindu-se astfel forţa de izbire de foc şi de manevră a armatei. După 1956 şi până în anul 1989, infanteria şi-a perfecţionat structurile organizatorice, înzestrarea luptătorilor, subunităţilor, unităţilor şi marilor unităţi cu armament şi tehnică de luptă moderne din producţia internă, în procent de peste 95%.Concomitent, a desfăşurat pregătirea pentru luptă şi a participat la combaterea efectelor inundaţiilor din anii 1970 şi 1975 şi a cutremurului din 1977, dar şi la alte activităţi în economia naţională. Poate prea multe astfel de activități în detrimentul instruirii!

În conformitate cu Ordinul ministrului apărării naţionale nr. M.102 din 30.07.1990, începând cu 01.08.1990, Comandamentul Infanteriei şi Tancurilor s-a reorganizat în Comandamentul Trupelor de Uscat, în compunerea căruia au intrat: Direcţia Tehnică de Tancuri şi Auto; Inspectoratul General al Infanteriei şi Vânătorilor de Munte; Inspectoratul General al Blindatelor; Inspectoratul General al Artileriei; Inspectoratul General al Geniului; Inspectoratul General al Protecţiei Antichimice; Inspectoratul General al Apărării Antiaeriene a Trupelor de Uscat. Ulterior, în baza Ordinului general al ministrului apărării naţionale nr. 24 din 30.08.1993, Comandamentul Trupelor de Uscat s-a transformat în Statul Major al Trupelor de Uscat, având în subordine armate de arme întrunite, instituţiile de învăţământ şi formaţiuni de diferite arme subordonate direct.

Începând cu data de 11.04.2000,în baza Hotărârii Consiliului Suprem de Apărare a Ţării nr. S 8, referitoare la „PLANUL – CADRU PRIVIND PROCESUL DE RESTRUCTURARE ŞI MODERNIZARE A ARMATEI ROMÂNIEI”, Statul Major al Trupelor de Uscat a fost denumit Statul Major al Forţelor Terestre. În etapa actuală, Forţele Terestre, din cadrul cărora fac parte marile unităţi şi unităţile de infanterie, constituie categoria de forţe de bază a Armatei României. Infanteria are un loc important în ansamblul Forţelor Terestre deoarece: reprezintă principala componentă a Forţelor Terestre, destinată ca, independent sau împreună cu celelalte arme, să desfăşoare acţiuni militare decisive, în orice zonă de operaţii şi pe orice direcţie a teritoriului naţional; este o forţă capabilă să realizeze prezenţa, extinderea, continuitatea şi dominaţia în teren şi să susţină în orice moment toată gama acţiunilor militare, iar structurile din compunerea sa sunt prezente pe întregul teritoriu naţional.

Surse:

„Calendarul Tradiţiilor Militare”

https://www.forter.ro/content/infanteria

http://www.fundatiasfantulgheorghe2008.ro/content/ziua-infanteriei-rom%C3%A2ne-188-de-ani

https://www.rumaniamilitary.ro/30-aprilie-zi ua-infanteriei