$$$

 Sarmiza Bilcescu – femeia care a deschis ușa dreptății pentru celelalte

Într-o lume în care legile erau scrise de bărbați și aplicate într-o societate care nu își imagina că o femeie ar putea pleda într-o sală de judecată, Sarmiza Bilcescu a ales să nu accepte limitele impuse de epoca ei, ci să le sfideze prin muncă, inteligență și o determinare care avea să schimbe nu doar destinul ei, ci și drumul multor femei care aveau să vină după ea.

Născută în 1867, într-o familie care a înțeles valoarea educației, ea a crescut într-un mediu care i-a hrănit dorința de cunoaștere, iar alegerea de a studia dreptul la Universitatea din București nu a fost doar un pas academic, ci un act de curaj, într-o perioadă în care femeile erau ținute departe de profesiile considerate „serioase”, iar simpla ei prezență în acel spațiu era deja o formă de schimbare.

Drumul ei nu s-a oprit acolo, pentru că a plecat la Paris, unde, la prestigioasa Sorbonne, a obținut doctoratul în drept la doar douăzeci și cinci de ani, devenind una dintre primele femei din Europa care au atins acest nivel, iar lucrarea ei nu a fost doar un exercițiu academic, ci o dovadă că inteligența și rigoarea nu au gen.

Întoarsă în România, a pășit într-un alt tip de luptă, pentru că, deși avea pregătirea necesară, societatea nu era pregătită pentru ea, iar momentul în care a fost acceptată în Baroul București nu a fost doar o reușită personală, ci o fisură într-un sistem rigid, care până atunci nu lăsase loc femeilor în profesia de avocat, transformând-o astfel în prima femeie avocat din Europa.

Dar adevărata ei misiune nu a fost doar să profeseze, ci să schimbe mentalități, să lupte pentru dreptul femeilor de a învăța, de a munci, de a avea o voce într-o lume care le cerea tăcere, implicându-se activ în mișcările de emancipare și susținând ideea că justiția nu poate exista cu adevărat acolo unde există inegalitate.

Viața ei a devenit astfel mai mult decât o carieră juridică, a devenit un simbol, o dovadă că barierele sociale pot fi depășite, că tradițiile pot fi schimbate și că, uneori, curajul unei singure persoane este suficient pentru a deschide un drum care părea⁰ imposibil.

Moștenirea ei nu se măsoară doar în titluri sau în realizări, ci în fiecare femeie care astăzi studiază dreptul, care pledează în instanță, care își face auzită vocea, fără să mai fie nevoită să ceară voie să existe într-un spațiu care, cândva, îi era interzis.

Câte uși închise în fața altora pot fi deschise de curajul unei singure femei care refuză să accepte limitele impuse?

#SarmizaBilcescu #FemeiInDrept #Istorie #Egalitate #Curaj #Educație #Justiție

$$$

 Virgil Mazilescu – poetul care și-a purtat tăcerea ca pe o formă de adevăr

Într-o lume literară în care unii scriau mult pentru a fi auziți, Virgil Mazilescu a ales, fără să o spună vreodată direct, drumul opus, acela în care fiecare cuvânt trebuia cântărit, simțit și aproape suferit, ca și cum poezia nu era o formă de exprimare, ci o luptă interioară între ceea ce voia să spună și ceea ce refuza să lase să iasă la suprafață.

Născut pe 11 aprilie 1942, la Corabia, într-o familie simplă, cu un tată contabil și o mamă care i-a fost sprijin tăcut, viața lui nu a avut nimic spectaculos la suprafață, dar în interior s-a construit încet un univers dens, fragil și tensionat, care avea să se transforme mai târziu într-o poezie greu de uitat, chiar dacă nu era destinată tuturor.

Anii de școală, mutările dintr-un oraș în altul, liceul la „Spiru Haret” din București și apoi Facultatea de Limba și Literatura Română nu au fost doar etape academice, ci locuri în care s-a format o sensibilitate aparte, o atenție pentru detaliu și o nevoie de a înțelege lumea nu prin explicații simple, ci prin fisurile ei.

A lucrat ca profesor, bibliotecar, apoi ca redactor la revista România literară, dar niciuna dintre aceste funcții nu l-a definit cu adevărat, pentru că adevărata lui identitate rămânea în paginile pe care le scria rar, dar cu o precizie care putea deveni apăsătoare, aproape incomodă, ca și cum fiecare vers trebuia să treacă printr-un filtru sever înainte de a exista.

Asociat curentului oniric, Mazilescu nu a fost un poet al abundenței, ci al esenței, iar volumele sale – „Versuri”, „Fragmente din regiunea de odinioară”, „Va fi liniște, va fi seară” sau „Guillaume poetul și administratorul” – nu spun povești evidente, ci creează stări, umbre, senzații care rămân în cititor chiar și după ce cuvintele se termină.

A fost un tehnician al poeziei, dar nu în sens rece, ci în sensul unei lupte continue cu propriul limbaj, pentru că, așa cum îl descria Nora Iuga, se zbătea între geniu și o formă de teatralitate interioară, între dorința de a spune tot și neputința de a găsi cuvintele potrivite, iar această tensiune l-a definit poate mai mult decât orice volum publicat.

A tradus din franceză și din alți autori importanți, dar și aici a rămas discret, ca și cum nu avea nevoie de vizibilitate, ci doar de apropierea de text, de acea relație tăcută dintre sens și formă.

Viața lui nu a fost una lungă, stingându-se pe 10 august 1984, la București, dar ceea ce a lăsat în urmă nu poate fi măsurat în numărul de pagini, ci în intensitatea lor, în acea senzație că fiecare vers a fost scris nu pentru a impresiona, ci pentru a supraviețui propriei gândiri.

Pentru că există scriitori care creează lumi largi și accesibile, și există alții, ca Mazilescu, care creează spații înguste, adânci și greu de pătruns, dar odată intrat acolo, nu mai ieși la fel.

Crezi că adevărata valoare stă în cât de mult scrie un autor… sau în cât de adânc reușește să ajungă cu puține cuvinte? 

#VirgilMazilescu #Poezie #LiteraturaRomana #Onirism #Scriitori #Reflectie

$$$

 Cimitirul Trenurilor – locul unde timpul nu mai pleacă nicăieri

La marginea imensului Salar de Uyuni, acolo unde pământul pare să fi uitat de ploaie și de trecerea anotimpurilor, există un loc în care liniștea nu este doar absența sunetului, ci o prezență apăsătoare, vie, care te face să încetinești fără să-ți dai seama, iar Cementerio de Trenes nu este doar un spațiu cu trenuri abandonate, ci o poveste despre visuri care au pornit în viteză și s-au oprit brusc, fără să mai ajungă nicăieri.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Bolivia visa la progres, la legături comerciale, la o rețea feroviară care să ducă bogățiile munților spre lume, iar orașul Uyuni devenise un nod vital într-un plan care promitea dezvoltare și viitor, însă, ca multe visuri construite pe speranță și resurse limitate, acest drum nu a durat, iar odată cu anii, cu instabilitatea și cu epuizarea minelor, șinele au început să ducă nicăieri.

În anii 1940, locomotivele nu au mai fost necesare, nu au mai fost întreținute, nu au mai fost salvate, ci pur și simplu lăsate acolo, în mijlocul deșertului, ca și cum cineva ar fi apăsat pe pauză într-un moment din care nimeni nu s-a mai întors, iar aerul uscat le-a conservat, nu ca pe niște obiecte, ci ca pe niște amintiri solide, ruginite, dar încă puternice.

Astăzi, locul nu are garduri, nu are reguli, nu are explicații oficiale, doar zeci de structuri metalice care stau sub cerul deschis, unele întregi, altele sfâșiate de timp, fiecare purtând în liniște povestea unei epoci în care oamenii credeau că pot controla direcția viitorului.

La apus, când lumina cade peste metalul ruginit și îl transformă în nuanțe calde, aproape vii, totul capătă o frumusețe greu de explicat, ca și cum degradarea nu ar mai fi un sfârșit, ci o formă de artă, iar cei care ajung acolo nu privesc doar trenuri abandonate, ci simt ceva mai profund, un amestec de melancolie, liniște și înțelegere.

Pentru că aceste locomotive nu mai duc oameni, nu mai transportă nimic, dar spun o poveste pe care nu o poți ignora: că orice construcție, oricât de mare, oricât de modernă, poate deveni, în timp, doar o amintire, iar ceea ce rămâne nu este utilitatea, ci emoția pe care o lasă în urmă.

Între cerul infinit și pământul alb al sării, aceste trenuri par niște giganți opriți la jumătatea drumului, niște martori tăcuți ai unei lumi care a crezut că merge înainte pentru totdeauna, fără să știe că uneori destinația nu este finalul, ci oprirea.

Tu crezi că timpul distruge tot… sau doar transformă lucrurile în altceva? 

#Uyuni #CementerioDeTrenes #Bolivia #Travel #Aesthetic #Istorie #Mister #Apus

$$$

 S-a întâmplat în 18 aprilie1880: În această zi, a plecat în eternitate Costache Aristia, actor, traducător, poet, moralist, profesor de greacă şi franceză la colegiul „Sf. Sava”, precum şi de mimică şi declamaţie, la Şcoala Dramatică a Societăţii Filarmonice din Ţara Românească (n.1800). A fost unul dintre fondatorii teatrului românesc. A fost primul actor şi profesor de artă dramatică din ţara noastră, militant şi pasionat pentru crearea culturii teatrale moderne româneşti. A avut preocupări literare, ca poet şi traducător din Homer şi Alfieri.

Născut din părinţi greci, a studiat la şcoala grecească din Bucureşti şi a avut ca elev o scurtă apariţie pe scena de la Cişmeaua Roşie. A participat la mişcarea Eteriei din 1821 ca susţinător al emancipării greceşti. La intrarea turcilor în ţară, el a trecut Oltul şi a luptat alături de eterişti la Drăgăşani. Nevoit să se refugieze, trece graniţa şi ajunge la Paris. Ajutat de filo-elenul lord Gilfort, îşi continuă aici studiile cu J. Talma. După războiul ruso-turc din 1828, el se reîntoarce în ţară şi e numit profesor de franceză şi limba elenă la liceul „Sf. Sava” şi a devenit institutor al copiilor lui Nicolae Ghica, în casele căruia a pus în scenă piese de teatru. Se împrieteneşte cu Ion Heliade-Rădulescu, şi colaborând cu acesta, face traduceri din limba greacă. A tradus din Homer, Plutarh, Alfieri etc.

În 1833, împreună cu alţi intelectuali legaţi de mişcarea revoluţionară, pune bazele primei şcoli de artă dramatică. Ca membru al Societăţii filarmonice se remarcă printre cei mai activi. Traduce opere de teatru şi joacă în câteva roluri. Pregătind primele cadre profesioniste de actori, el a pus astfel bazele teatrului cult în Ţara Românească. Printre elevii lui Aristia s-au numărat Costache Caragiale şi Eufrosina Popescu. În timpul revoluţiei de la 1848 din Muntenia este numit comandant al gărzii naţionale, însă este arestat de turci. Reuşeşte însă să se refugieze în Franţa. Se va reîntoarce după mai mulţi ani şi din 1856 va fi bibliotecar al Statului, iar din 1863 va fi din nou profesor. Ajuns la bătrâneţe, el îşi pierde vederea. Moare la Bucureşti în 1880.

Surse:

Predescu, Lucian - Enciclopedia României. Cugetarea, Editura Saeculum, Bucureşti, 199

Popescu, Ana Maria, Constantin Aristia, Editura Meridiane, Bucureşti, 1967

Ion Heliade Rădulescu, Scrisori și acte, București, 1972 (notiță biografică despre Aristia - p.27)

http://galeriaportretelor.ro/item/costache-aristia/

$¢$

 S-a întâmplat în 18 aprilie 1909,18 aprilie/1 mai: La această dată, se înfiinţa „Societatea comunală pentru construcţia şi exploatarea tramvaielor în oraşul Bucureşti”, care primea concesiunea transportului de călători. Începuturile transportului public în București datează de mai înainte, din 1871, atunci când apar primele tramcare, descrise de Alexandru Cebuc astfel: „Acest mijloc de transport avea înfățișarea unui camion acoperit, pe patru roți durate cu șine de fier, având o asemănare foarte mare cu cea a camioanelor de transportat mărfuri.”

În același an, pe 3/15 iulie, primăria a acordat o concesiune pe 45 de ani pentru crearea unor linii de tramvaie cu cai. Liniile Calea Moșilor - Piața Sf. Gheorghe și Piața Sf. Gheorghe - Calea Griviței au fost primele lansate, pe 28 decembrie 1872. Acestea au înlocuit gradual tramcarele, care au fost retrase complet în anul 1904. Pe 9 decembrie 1894 apar și primele tramvaie electrice, între Obor și Cotroceni, pe o lungime de 6,5 km. În aprilie 1909 este aprobată înființarea „Societății Tramvaielor București” (prescurtat S.T.B.), o nouă concesiune pe 40 de ani ce avea ca scop electrificarea întregii rețele de tramvaie.Capitalul social de 12 milioane de lei a fost vărsat în proporție de 50% de comună și 50% de acționari particulari. În 1921 și 1924 au apărut primele tentative de introducere a transportului de călători cu autobuzele, făcute de mici firme private, care însă nu s-au putut impune în fața concurenței tramvaielor.

În 1936,„Societatea Comunală pentru construcțiunea și exploatarea tramvaielor în București” obține exclusivitatea transportului în comun cu tramvaie și autobuze pentru București și 12 comune suburbane. Societatea avea la dispoziție 392 de autobuze construite la compania Leonida & Co, pe baza unor șasiuri Renault, Chevrolet și Henchel. După al Doilea Război Mondial, numele societății este schimbat în „Întreprinderea de Transport București" (ITB) și se înființează prima linie de troleibuz (în toamna anului 1949, pe traseul Piața Victoriei - Hipodrom. Aceasta se adăuga celor 27 de trasee de tramvai și 24 de autobuz. În 1953, la realizarea memoriului justificativ pentru metrou, se menționează faptul că viteza medie de deplasare era prea mică, iar mijloacele de transport erau aglomerate deoarece parcul rulant nu a ținut pasul cu dezvoltarea orașului.

ITB a atins dimensiunea maximă în anii 70, înainte de apariția metroului, când avea 34.000 de salariați și 4.859 vehicule. Întreprinderea includea și servicii de taximetrie, maxi-taxi și chiar transport de marfă. Cu toate acestea, întreprinderea nu mai reușea să asigure transportul în comun în zonele nou construite ale orașului. Drept urmare, în anul 1971, în cadrul Consiliului Popular al Municipiului București (CPMB) s-a înființat o Comisie centrală condusă de președintele CPMB, Dumitru Popa, precum și un colectiv de lucru, format din specialiști de la ITB, IPB etc., cu misiunea de a se documenta și a prezenta studii pentru realizarea metroului .În 1990 „Întreprinderea de Transport București” se transformă în „Regia Autonomă de Transport București”, prin decizia PMB. Serviciile de taxi și maxi-taxi sunt desprinse din R.A.T.B. În primul deceniu al secolului XXI, sistemul STB a trecut printr-o fază de reînnoire, prin achiziționarea a o mie de autobuze Mercedes Citaro și prin construcția la URAC a unor tramvaie noi, adaptate persoanelor cu handicap.

Mai nou, STB de azi a fost creată prin reorganizarea Regiei Autonome de Transport București (RATB) în septembrie 2018. La rândul ei, RATB a fost creată prin transformarea Întreprinderii de Transport București (ITB) printr-o decizie a Primăriei Municipiului București din anul 1990 și funcționa în baza Legii serviciilor de transport public local din 2007. Mijloacele de transport ale STB sunt garate și întreținute în opt autobaze, șapte depouri de tramvaie, trei depouri de troleibuze și un depou comun de tramvaie și troleibuze, plasate pe toată întinderea rețelei. Pe lângă serviciile pentru mijloacele STB, autobazele oferă și diferite servicii pentru terți, precum verificări ITP, școală de șoferi sau atestări profesionale.

Surse:

http://stbsa.ro/istoric.php

http://stbsa.ro/urac.php

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/istoria-ratb-din-1871

https://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/dosare-declasificate-afaceri-cu-tramvaiele-bucurestene-v-5385475?p=1

$$$

 S-a întâmplat în 18 aprilie1955: În această zi, a plecat în eternitate fizicianul german Albert Einstein. Albert Einstein a fost una din cele mai strălucite minţi din istoria civilizaţiei umane. Contribuţia sa ştiinţifică pare să nu fie egalată de nimeni altcineva. Teoriile sale privind relativitatea ne ajută astăzi să înţelegem timpul, spaţiul, energia şi gravitaţia.

Albert Einstein s-a născut în Ulm, Germania, pe data de 14 martie 1879. Părinţii se numeau Pauline şi Hermann Einstein. Interesant este faptul că aceştia nu au avut niciodată vreo legătură cu domeniul matematicii sau cu ştiinţa în general. Chiar şi micul Albert nu a dovedit că ar avea vreo aptitudine pentru aşa ceva, fiind suspectat la un moment dat că ar fi chiar retardat. Vorbea lent, cu pauze îndelungate pentru a gândi temeinic ceea ce avea să spună.O povestioară pe care Einstein o spunea adesea s-a întâmplat pe vremea când avea cinci ani, văzând o „minune”: o busolă. Acul acesteia arata mereu nordul, deci există „ceva profund ascuns” ce determina acest lucru.Copil fiind, a fost stimulat de unchiul său, inginer şi de un student la medicină ce lua masa săptămânal cu familia acestuia.

Deşi, în general, a avut note bune, Einstein a dispreţuit şcoala academică la care a fost trimis în Munchen, unde succesul depindea doar de memorare şi supunerea faţă de autoritate. Studiul de bază şi l-a făcut singur, acasă, ajutat de cărţile de matematică, fizică şi filosofie. Un profesor chiar a sugerat la un moment dat că tânărul Albert să părăsească şcoală, deoarece prezenţa sa deteriora respectul elevilor faţă de cadrele didactice. Datorită mutării familiei în Italia, el chiar a părăsit acea şcoală. A suferit Einstein de sindromul Asperger, o formă uşoară de autism, așa cum s-a speculat? Cert este că nu există destule date istorice pentru a se putea răspunde cu certitudine. Poate a fost doar un copil timid şi retras. Dificultăţile avute la şcoală ar fi putut fi cauzate de exigenţa profesorilor germani, iar pe de altă parte de situaţia de a fi un copil evreu într-o şcoală catolică.

În 1895, el dă examen de admitere la Institutul Federal Elveţian de Tehnologie, însă nu reuşeşte să intre. Este sfătuit să se înscrie la şcoală elveţiană din Aarau; aici profesorii sunt deschişi ideilor sale. După finalizarea acestor studii, Einstein intra la Institutul de Tehnologie din Zurich. În această perioadă îşi dă seama că fizica este ceea ce îl interesează în special, „cea care găseşte căile de a ne îndruma către esenţă”. După absolvire, Albert Einstein face eforturi pentru a rămâne să lucreze în cadrul unei universităţi, dar încercările sale eşuează. Nu găseşte decât posturi temporare, la periferia vieţii academice. Ajunge, în cele din urmă, să deţină o funcţie la Oficiul Elveţian de Patente din Berna. Acest lucru a avut o importanţă covârşitoare pentru el, pe de o parte material, având un venit stabil, iar pe de altă parte munca antrenantă la care lua parte. Pe lângă toate acestea, acum va avea timp să se dedice şi studiului, ceea ce se va concretiza în începerea publicării diverselor articole ştiinţifice.

Cel mai apropiat prieten din acele vremuri şi, de asemenea, coleg la Biroul de Patente, a fost Michele Besso. Împreună cu acesta şi cu alţi amici din Berna, necunoscuţi în lumea ştiinţifică, Einstein obişnuia să se întâlnească regulat pentru a discuta pe subiecte ştiinţifice şi filosofice. Ei s-au autointitulat, în glumă, Academia Olimpia. Einstein a început să atragă atenţia odată cu articolele publicate, urmând ca nu peste mulţi timp să fie invitat în mediul academic, ca profesor asociat la Universitatea din Zurich, apoi profesor titular la Universitatea Germană din Praga. În vreme ce studia la Universitatea din Zurich, între tânărul şi chipeşul Albert şi o tânără de origine sârbă, Mileva Maric, singura femeie din clasa de fizică a lui Albert, a apărut o pasiune. Familia lui s-a opus temeinic ideii de căsătorie, chiar şi după ce Mileva a dat naştere unei fetiţe. Această fetiţă se pare că a fost dată spre adopţie. După ce Einstein a obţinut postul la Oficiul de Patente, el şi iubita sa au reuşit să se căsătorească, în 1904 şi 1910 soţia sa dăruindu-i câte un fiu. Cei doi soţi obişnuiau să discute despre fizică, însă nu sunt dovezi certe ci multe speculaţii că Mileva ar fi adus contribuţii majore la realizările lui Albert Einstein.

Prin intermediul corespondenţei, vizitelor şi reuniunilor ştiinţifice, Einstein ajunge să-i cunoască pe cei mai mulţi dintre fizicienii de marcă ai vremii.În 1912 Institutul Federal Elveţian de Tehnologie îl invită să activeze ca profesor. Aici, cu ajutorul unui prieten vechi, reuşeşte să-şi pună la punct aparatul matematic, atât de necesar pentru formularea teoriilor sale. În 1914, guvernul german îi oferă lui Einstein calitatea de membru al prestigioasei Academii Prusace de Ştiinţă, precum şi posibilitatea de a fi cercetător la Berlin.În momentul în care Einstein părăsise ţara în care se născuse, el renunţase la cetăţenia germană, ca şi la întreaga societate militară de acolo. Însă Berlinul, fără obligaţii de predare şi cu o întreagă galaxie de oameni de ştiinţă celebri drept colegi, a fost irezistibil. Era cel mai ridicat nivel al unei cariere ştiinţifice la care putea aspira. „Cu aşa faima, nu rămâne mult timp pentru soţia sa”, se plângea Mileva. Einstein s-a simţit tot mai sufocat şi constrâns în această relaţie. A găsit consolare într-o aventură cu o verişoară a sa, Elsa Lowenthal.Soţii s-au separat în 1914, iar divorţul a urmat în 1919. În acelaşi an s-a căsătorit cu Elsa.

În luna martie a anului 1905, Einstein trimite celei mai de seamă reviste de ştiinţă germane, „Analele fizicii”, un articol despre un alt mod de înţelegere a structurii luminii. Şi anume structura corpusculară, ce presupune existenţa unor particule independente de energie. Max Planck sugerase că energia ar fi discretă cu câţiva ani în urmă, însă Einstein merge mult mai departe, contrazicând teoria general acceptată a luminii formate din unde electromagnetice. În mai, revista respectivă primeşte un alt articol, în care teoria energiei cinetice explica temperatura ca un efect al agitaţiei continue a atomilor. Astfel, mişcarea browniană, bine-cunoscută, căpăta o rezolvare. Se crea astfel un puternic instrument de studiere a mişcării atomice. La aceeaşi revistă, Einstein trimite în luna iunie a aceluiaşi an un articol despre magnetism şi mişcare, în care explica principiul relativităţii: un obiect se comportă în acelaşi fel indiferent că este în repaus sau într-o incintă cu mişcare uniformă. Însă în acord cu teoria electromagnetismului lui Maxwell, lumina n-ar trebui să se comporte în acest fel. Viteza luminii nu variază. Einstein găsise că principiul relativităţii era compatibil cu teoria electromagnetică. A trebuit „doar” o nouă şi mai atentă reconsiderare a timpului.

În septembrie 1905, Einstein supune atenţiei o consecinţă remarcabilă a teoriei speciale a relativităţii: dacă un corp emite o anume cantitate de energie, atunci masa corpului va scădea proporţional. Apare celebra ecuaţie E=mc2.Einstein nu a fost cel care a avut primele idei despre relativitate.Teoriile sale au fost construite pe o bază pregătită de zeci de experimente şi câteva încercări de teoretizare. După cum a spus chiar el, fără Maxwell şi Lorentz n-ar fi reuşit să descopere relativitatea. Bineînţeles, acest mare om de ştiinţă a reuşit să înţeleagă, să gândească mai departe, să lege faptele şi să construiască o teorie ce ne-a adus mult mai aproape de înţelegerea Universului în care trăim. După relativitatea specială, Einstein a simţit nevoia unei teorii generale. A început să întrevadă legătura dintre mişcare şi gravitaţie. Munca a fost una asiduă, iar o colaborare în materie de tehnici matematice a fost esenţială, teoriile sale atingând un grad de abstractizare tot mai ridicat. În acelaşi timp, viaţa particulară nu era tocmai satisfăcătoare, producându-se separarea de soţia sa. Pe lângă această, după terminarea primului război mondial, savantul a început să participe la viaţa politică.

Teoria generală a relativităţii a fost finalizată în 1915.Noile ecuaţii ale gravitaţiei prezentau o logică simplă, în ciuda matematicii complicate. Cu nouă viziune oferită asupra timpului, spaţiului, materiei şi energiei, Albert Einstein devine simbolul noii fizici. Ziarele la acea vreme chiar i-au exagerat calităţile, spunând despre el că este singurul capabil să îşi înţeleagă noile teorii.Mai ales că mulţi gânditori sau oameni de rând aveau dificultăţi serioase în a face asta. În 1922 i se acorda premiul Nobel pentru fizică. Albert Einstein se implica tot mai mult în viaţa politică şi socială, mai ales după terminarea primului război mondial. Îşi reia cetăţenia germană, susţine cauza liberală. Partidul Nazist începe să devină puternic. Fizicienii ce făceau parte din ele îl atacă pe Einstein, susţinând că teoria relativităţii e doar „fizică evreiasco-comunistă”. Odată cu venirea la putere a lui Hitler, lupta antisemită şi antifascistă începe să devină zadarnică şi, mai mult, periculoasă. 

Einstein părăseşte Germania în 1932, iar anul următor renunţa din nou la cetăţenia germană. Multe universităţi doresc să-l aibă, însă el deja acceptase oferta Institutului de Studiu Avansat din Princeton, New Jersey. În 1940 devine cetăţean american. În 1936 soţia sa, Elsa, moare. În anii ’30, oamenii de ştiinţă începuseră deja să lucreze cu aparatură tot mai sofisticată. Tendinţele erau de colaborare între tot mai multe persoane, un lucru cu care Einstein nu era obişnuit, el fiind învăţat să teoretizeze singur. În august 1939, fizicienii nucleari, ce descoperiseră deja fisiunea nucleului de uraniu, au venit la el, însă nu pentru un ajutor ştiinţific, ci politic. Ei realizaseră potenţialul distructiv al acestei descoperiri şi se temeau că naziştii experimentează deja acest lucru. Einstein îi scrie lui Roosevelt, atenţionându-l de pericol. Guvernul Statelor Unite începe să pregătească războiul nuclear...În tot acest proiect al bombei nucleare, a fost singurul rol jucat de Einstein, chiar dacă diverse surse speculează altfel!

După terminarea celui de-al doilea război mondial, savantul a făcut apel pentru dezarmarea nucleară, având influenţă atât asupra oamenilor de ştiinţă, cât şi asupra publicului larg. De asemenea, s-a opus reînarmării Germaniei şi a criticat Războiul Rece. Susţinător fervent al Naţiunilor Unite, a crezut întotdeauna că soluţia conflictelor internaţionale este legea mondială, guvernul mondial. Einstein a crezut că dacă poate găsi o teorie unificată, aceasta va putea explica structura materiei. Din această cauză a respins teoria cuantică, ce descria realitatea în termeni de probabilităţi. De-a lungul timpului, el a propus diverse teorii unificate, cărora însă le-au fost găsite diverse lacune, în special chiar de către el personal. Nu s-a descurajat însă niciodată, încercând iar şi iar. „Este de ajuns ca unul singur să încerce să înţeleagă câte o părticică de mister în fiecare zi.” Cu acest crez, Einstein a dat umanităţii o nouă viziune a universului fizic, ca şi un model despre ceea ce o persoană poate deveni.

În 1952 i se oferă postul de preşedinte al Israelului, un titlu onorific. Bătrân şi bolnav însă, trăind liniştit la Princeton, el respinge această onoare. Însă interesul pentru acţiuni publice continuă. La 17 aprilie 1955, în timp ce lucra la un discurs prin care se pregătea să marcheze cea de-a șaptea aniversare a statului Israel, Einstein a suferit un anevrism abdominal, dublat de o hemoragie internă, a fost dus de urgenţă la Centrul Universitar Medical din Princeton pentru tratament, dar a refuzat operația, declarând că și-a trăit viața şi că este mulţumit cu ce a realizat: „Dacă e momentul să mă sting din viață, prefer să fac asta într-un mod elegant”, ar fi declarat el. Einstein a murit a doua zi dimineaţa, la 18 aprilie 1955, la vârsta de 76 de ani.

Surse:

https://www.nobelprize.org/prizes/physics/1921/einstein/biographical/

https://www.ro.biography.name/fizicieni/56-germania/178-albert-einstein-1879-1955

https://www.britannica.com/biography/Albert-Einstein

https://www.descopera.org/albert-einstein-o-scurta-biografie/

https://radioromaniacultural.ro/portret-albert-einstein-povestea-extraordinara-a-unui-savant-genial/

https://www.scientia.ro/blog-gabriela-costache/2576-albert-einstein-o-biografie.html

$$$

 S-a întâmplat în 18 aprilie 2003: În această zi, a murit Emil Loteanu. Emil Loteanu (n. 6 noiembrie 1936, Clocușna, județul Hotin, Regatul României, astăzi în raionul Ocnița, Republica Moldova - d. Moscova) a fost un actor, regizor, scenarist, poet și scriitor moldovean. Printre filmele regizate de el amintim Poienile roșii (1966), Lăutarii (1971), Șatra (1975), Gingașa și tandra mea fiară (1978), Anna Pavlova (1983) și Luceafărul (1986). A fost declarat drept „cel mai bun regizor al secolului al XX-lea din cinematografia moldovenească”

Emil Loteanu s-a născut la data de 6 noiembrie 1936, în satul Clocușna, județul Hotin, Regatul României, astăzi în raionul Ocnița, Republica Moldova. A învățat la școala din Clocușna. După anexarea Basarabiei de către URSS în anul 1944, Emil a rămas la Rădăuți, împreună cu tatăl său (Vladimir), în timp ce fratele său, Marcel, și-a însoțit mama (Tatiana) la București. A urmat apoi studii la Liceul Sf. Sava din București. În decembrie 1949, rămas orfan de tată, el a trecut ilegal Prutul, refugiindu-se la casa bunicilor din Colencăuți. A fost prins și predat grănicerilor români, care l-au trimis la București, unde mama sa lucra la ambasada sovietică. În anul 1950, pe când familia Loteanu locuia lângă Studiourile Sahia, în casa lor s-a turnat filmul artistic „Viața învinge”. A încercat să dea examen la IATC București, dar dosarul său de admitere a fost respins .

În anul 1952 a cerut să fie repatriat și s-a reîntors la Clocușna, cu scopul de a urma studii de cinematografie la Moscova, deoarece fusese respins la București. În perioada 1953-1954 a fost actor la Teatrul dramatic „A.S.Pușkin” din Chișinău. A urmat cursuri de actorie la Școala Teatrală de pe lângă Teatrul Academic de Artă (MHAT) din Moscova (1954-1956) și de regie la Institutul Unional de Cinematografie (VGIK) din capitala URSS (1956-1962). După absolvirea Școlii de regie, a fost angajat în anul 1962 la studioul Moldova-film, lucrând în perioada 1973 - 1983 ca regizor la studioul Mosfilm din Moscova.În anul 1968 a devenit membru al PCUS. În anul 1985 a revenit în RSS Moldovenească, îndeplinind în perioada 1987-1992 funcția de președinte al Uniunii Cineaștilor din R.Moldova. A avut un rol important în formarea a două promoții de regizori de film în cadrul Școlii superioare de regie. El a fondat „Asociația experimentală de creație Phoenix-M", revista de teatru și film „Lanterna Magică", fiind și autorul emisiunii televizate „Se caută o stea". De asemenea, a fost conducătorul cursului de actori de teatru și film la Institutul de Arte din Chișinău. Printre tinerii actori formați de Emil Loteanu amintim pe Svetlana Toma, Grigore Grigoriu, Victor Ciutac, Maria Sagaidac, frații Victor și Mircea Soțchi-Voinicescu etc.

Ca o recunoaștere a meritelor sale în domeniul regiei de film, i s-au conferit titlurile de Maestru Emerit al Artei din RSSM (1969), Artist al Poporului din Federația Rusă (1980), titlul de membru de onoare al Academiei Internaționale de film Nike. De asemenea, a primit Premiul de Stat și Ordinul Republicii. În anul 2001, a primit Premiul pentru excelența artei regizorale, decernat la Ateneul Român din București. Emil Loteanu este autorul a peste 20 de filme, la realizarea cărora a participat atât prin regizarea lor, cât și prin scrierea de scenarii. El a debutat în cinematografie în anul doi de studenție, semnând scenariul și regia la filmele documentare de scurtmetraj Hora mare (1959), Amintiri din copilărie (1960), Piatra, timpul, cântecul (1961).

Debutul său ca autor de filme de lungmetraj a avut loc în anul 1963, cu Așteptați-ne în zori (1963), film în care au debutat o serie de actori moldoveni cum ar fi: Ion Șcurea, Ecaterina Malcoci, Ilie Guțu, Dumitru Caraciobanu, Nina Doni, Iulian Codău etc. Au urmat filme ca Poienele roșii (1966), în care au debutat actorii Svetlana Toma și Grigore Grigoriu, Această clipă (1968) (care a obținut Premiul II la Festivalul unional de filme de la Minsk din 1970) și Lăutarii (1971), cu care a obținut mai multe premii cum ar fi: Premiul Scoica de aur la Festivalul internațional de filme de la San Sebastian (1972), Marele Premiu la Festivalul internațional ce dezvăluie tema artei și folclorului (Italia, 1972), Premiul Nimfa de aur la Festivalul Internațional de filme din Neapole (Italia, 1972), premiul spectatorilor și al presei pentru cel mai bun film la Forul Cinematografic din Milano (1978) și filmul „Da tu eşti rău" cu Mihai Cernat în rolul principal.

Colaborarea sa cu studioul „Mosfilm" a fost marcată de regizarea a două capodopere: filmul Șatra (1976) despre viața țiganilor de la începutul secolului al XX-lea, care a câștigat o mulțime de premii și anume Marele Premiu Scoica de aur la Festivalul Internațional de la San Sebastian (1976); premiul pentru cea mai bună regie la Festivalul Internațional al celor mai bune filme din lume din Belgrad (Iugoslavia, 1977); premiul pentru cel mai bun film la Festivalul Internațional din Praga (1977); premiul pentru rezolvarea plastică a secvențelor la Congresul XI al UNITEX din Paris și filmul Gingașa și tandra mea fiară (1978), ecranizare a nuvelei „O dramă la vânătoare" de Anton Cehov, care a participat la Festivalul celor mai bune fime din lume din Belgrad (1979).

Participă apoi la regizarea a două episoade a filmului Anna Pavlova (film distins cu Marele Premiu Pentru cea mai înaltă contribuție în arta cinematografică, Marele Premiu pentru cea mai bună coproducție, premiul Pentru cea mai bună lucrare de operator, Premiul Pentru cel mai bun film străin), realizat în coproducție cu cineaști din Anglia, Franța, Cuba, RDG. În anul 1986, revenit în RSS Moldovenească, el a regizat filmul artistic de televiziune Luceafărul, despre viața și creația poetului Mihai Eminescu. În anul 1993, Emil Loteanu a realizat ultimul său film, intitulat Găoacea, în care are în distribuție numeroși interpreți din România: (Silviu Stănculescu, Mircea Diaconu) etc. A fost profesor onorific al Facultății de Arte Hyperion din București, al cărei decan este regizorul Geo Saizescu, interpret în ultimul film al cineastului basarabean.

În afară de filmele de ficțiune, Loteanu a realizat și filmele de scurt metraj: Frescă pe alb (1967), Academicianul Tarasevici (1970), Orașul meu alb (1973), Ecoul văii fierbinți (1974), Eugeniu Doga (1983), Svetlana Toma (1984), Grigore Grigoriu, Durerea (1985) etc. Emil Loteanu s-a făcut cunoscut și ca autor de cărți de poezie și proză scurtă. El a debutat cu versuri în paginile revistei Contemporanul din București (1949). A publicat apoi volumele de versuri Zbucium (1956), Versuri (Ed. Lumina, Chișinău, 1970), Sufletul ciocârliei (Ed. Cartea Moldovenească, Chișinău, 1974) și plachetele Chemarea stelelor (Ed. Cartea Moldovenească, Chișinău, 1962) și Ritmuri (Ed. Cartea Moldovenească, Chișinău, 1965).

A publicat și cărți de proză cum ar fi Vioara albă (Ed. Cartea Moldovenească, Chișinău, 1963), Bucolica (1966) și Lăutarii (Ed. Cartea Moldovenească, Chișinău, 1972), ultimele două fiind ecranizate de către el însuși. Deși versurile sale prevesteau un talent de poet, la sfârșitul anilor '60, Loteanu a renunțat la activitatea literară în favoarea celei cinematografice. Emil Loteanu a încetat din viață la data de 18 aprilie 2003, într-un spital din Moscova, fiind înmormântat în cimitirul Vagankovo din capitala Rusiei.

Surse:

http://m.moldovenii.md/md/people/184/

https://www.cinemagia.ro/actori/emil-loteanu-1699/

http://www.cinemarx.ro/persoane/emil-loteanu-116296.html?biografie

https://adevarul.ro/cultura/arte/va-mai-amintiti-de--emil-loteanu-1_50acf15b7c42d5a6638c4953/index.html

https://revistamagazin.ro/404/