$$$

 ERIK AXEL KARLFELDT

Erik Axel Karlfeldt (născut pe 20 iulie 1864, Folkärna, Suedia - decedat pe 8 aprilie 1931, Stockholm) a fost un poet suedez a cărui poezie, în esență regională, legată de tradiție , a fost extrem de populară și i-a adus Premiul Nobel pentru Literatură postum în 1931; acesta îl refuzase în 1918, cel puțin parțial din cauza poziției sale de secretar al Academiei Suedeze , care acordă premiul.

Legăturile puternice ale lui Karlfeldt cu cultura țărănească din patria sa rurală au rămas o influență dominantă asupra sa toată viața. Țăranii pe care i-a portretizat sunt, așa cum a spus un critic, „în armonie cu natura și anotimpurile”; cultura lor este uneori amenințată de eroticul și anarhicul Pan. Karlfeldt și-a publicat cele mai importante lucrări în șase volume de versuri: Vildmarks- och kärleksvisor (1895; „Cântece de sălbăticie și de dragoste”), Fridolins visor (1898; „Cântecele lui Fridolin”), Fridolins lustgård (1901; „Grădina de plăcere a lui Fridolin”), Flora och Pomona (1906; „Flora și Pomona”), Flora och Bellona (1918; „Flora și Bellona”) și, în final, cu patru ani înainte de moartea sa, Hösthorn (1927; „Cornul toamnei”). Unele dintre poeziile sale au fost publicate în traducere în engleză în Arcadia Borealis: Selected Poems of Erik Axel Karlfeldt (1938). A fost un poet neoromantic îndrăgit, a cărui complexitate artistică ocazională era mai degrabă emoțională decât intelectuală . În timp, chiar și unii dintre admiratorii săi l-au criticat pentru că și-a folosit talentele atât de exclusiv în slujba unei culturi locale pe moarte.

$$$

 CE ESTE FOCUL

Este o tehnologie pe care o stăpânim de sute de mii de ani. A încălzit peșterile strămoșilor noștri, ne-a gătit hrana și a propulsat revoluția industrială. Și totuși, dacă am fi întrebați astăzi „ce este, de fapt, focul?”, majoritatea dintre noi am ezita. Este un gaz? Este energie pură? Răspunsul științific este surprinzător de complex: focul nu este deloc materie, ci un dans vizibil al chimiei.

Pentru a înțelege adevărata natură a flăcării, trebuie să demontăm mai întâi miturile predate adesea eronat chiar și în școli. Intuitiv, știm că focul nu este un solid sau un lichid. Rămâne, așadar, opțiunea gazului sau a plasmei. Mulți sunt tentați să clasifice focul drept plasmă – a patra stare a materiei – însă fizicienii ne avertizează că aceasta este o simplificare exagerată.

De ce focul nu este plasmă (de cele mai multe ori)

Plasma se formează atunci când un gaz este atât de fierbinte încât atomii săi se descompun, pierzându-și electronii și transformându-se într-o supă de particule încărcate electric. Aceasta este starea materiei din care sunt formate stelele, fulgerele sau interiorul lămpilor cu neon. Totuși, flacăra unei lumânări sau focul de tabără sunt, din punct de vedere fizic, mult prea „reci” pentru a susține o plasmă veritabilă. Doar în punctele cele mai fierbinți ale unor incendii industriale extreme putem vorbi despre apariția unor zone limitate de ionizare, dar focul obișnuit nu îndeplinește criteriile pentru a fi etichetat astfel.

Dacă nu este plasmă și nici nu putem colecta o flacăra într-un borcan ca pe un gaz (deoarece ea dispare instantaneu fără combustibil), atunci ce rămâne?

Focul ca experiență senzorială a unei reacții

Definiția corectă este una care sfidează clasificarea materială: focul nu este un obiect, ci un proces. Mai exact, focul este manifestarea vizibilă și tangibilă a unei reacții chimice rapide numită combustie. Ceea ce vedem noi nu este o substanță de sine stătătoare, ci momentul exact în care combustibilul (ceara, lemnul) se combină violent cu oxigenul.

Acest proces eliberează energie sub formă de lumină și căldură, dar ceea ce dă „corp” flăcării este un amestec fascinant de fizică și chimie. Când privim o flacără galbenă, vedem de fapt funingine incandescentă. Particule microscopice de carbon nears se ridică în aerul fierbinte și, din cauza temperaturilor ridicate, încep să strălucească, exact cum se înroșește metalul în forjă.

În schimb, baza albastră a flăcării spune o altă poveste. Acolo, unde arderea este mai completă și oxigenul mai abundent, lumina nu vine de la funingine, ci direct de la tranzițiile cuantice ale atomilor de gaz excitați, un fenomen cunoscut sub numele de chemiluminescență.

Un fenomen unic în Univers?

Un aspect fascinant, adesea ignorat, este raritatea focului la scară cosmică. Deși universul este plin de stele (care sunt sfere de plasmă, nu de foc chimic), Pământul este singura planetă cunoscută unde focul poate exista în mod natural. Motivul este simplu: focul are nevoie de „Triunghiul Arderii” – combustibil, căldură și, cel mai important, oxigen.

Oxigenul în atmosferă este un produs al vieții, creat de miliarde de ani de fotosinteză. Astfel, paradoxal, focul – adesea văzut ca o forță distructivă – este de fapt o semnătură a vieții. Fără plante care să satureze atmosfera cu oxigen, nicio scânteie nu s-ar putea transforma în flacără.

Așadar, data viitoare când aprindeți un chibrit, amintiți-vă că nu țineți în mână o bucată de materie, ci orchestrați un eveniment chimic complex. Nu priviți un gaz sau o plasmă, ci sunteți martorii energiei eliberate de atomi care își rearanjează structura, un spectacol de lumină posibil doar pe planeta noastră albastră.

$$$

 ESENIENII

In primul rand nu stiu de ce Eseneii se numesc Esenieni in limba Romana. Fariseii nu se numesc Farisieni. In sfarsit, sa fie Esenieni. Intre noi fie vorba ei nici nu stiau ca se numesc Esenieni. Primul care le-a dat numele acesta a fost Flavius Iosefus (gr. Essenoi), dupa el – toata lumea, inclusiv evreii de astazi (in versiunea ebraica suna de fapt Isi’im). De fapt tot ceea ce stim despre ei vine de la 3 surse contemporane lor (aproximativ). Flavius Iosefus – “Razboaiele Evreilor”, scris intre 73-75 d.Hr (Cap 2.119-161) si mai tarziu “Antichitati Iudaice”, scris probabil 90-92 (18.11 & 18-22); nota: Idiotul care a tradus cartea probabil din chineza, nu avea nici macar cultura generala sa stie ca numele cartii este “Despre Antichitatea Iudeilor”, care este totusi cu totul altceva. A iesit in limba Romana in editura Hasefer (editura comunitatii Evreiesti in Romania). Cea de a doua sursa este Philo din Alexandria (in limba romana cunoscut sub numele Filon sau Philon) intr-o carte scrisa intre anii ‘20-‘50 d.Hr Quod Omnis Probus Liber Sit (XII.75-87) si un mic rezumat care a ramas din cartea sa (Hypothetica 11.1-18), pastrat in epocala lucrare a lui Eusebius, “Praeparatio Evangelica”. Ultima sursa este una Latina, cunoscuta drept “Istoria Naturala” a lui Plinius cel Batran. Cu mana pe inima nu am prea mare incredere in nici una din cele trei surse.

Desi contemporane cu Esenienii, toate sunt subiective si incorecte fata de ce stim noi astazi din surse arheologice si din scrierile Eseniene gasite la Qumran. Istoria formala, care este bazata majoritar pe scrierile celor mentionati mai sus, in special Iosefus, care vorbeste de trei secte principale despartite teologic si social. Saducei sau Saduchei (de fapt Zadokei – de la numele marelui preot in timpul lui David – Zadok in eb. Tzdokim – pl.), Farisei (in eb. Peroshim, de la ‘a te desprinde’, ‘cei ce s-au desprins’) si Esenei, a caror etimologie este necunoscuta, probabil inventata de Iosefus, vom vedea numele lor adevarate mai tarziu.

Cine crede ca prin Iudea (Palestina) vremurilor descrise, aceasta impartire conventionala era o realitate, greseste. In primul rand existau inca 4-5 secte cel putin, care cu toate impreuna nu ajungeau la 30-35% din populatie. Majoritatea evreilor in acele timpuri aveau credinta extrem de simpla: Pentateuhul (Tora – cele 5 carti primare ale Bibliei), Sarbatorile amintite în Deuteronom, jertfele la Templu o data pe an si sarbatorile agricole. Ca de obicei, problemele teologice-docrinare-politice-religioase erau chestiunile cu care se ocupau orasenii, bogati sau saraci, insa toti stiutori de carte. Singurul lucru profund dezbinator consta in atitudinea fata de cultura Elena (Greaca) ce invadase Iudea. Cultura fizicului promovata de greci nu putea fi compatibila cu legalismul spiritual Evreu. Rascoala Macabeilor si infrangerea temporara a Elenismului a recreat o cultura nationala si traditionalista. Acest moment de regenerare culturala nu a tinut prea mult, de fapt o singura generatie. A doua generatie de Macabei (numiti si Hasmonaim) a reintrodus Elenismul, a intrerupt linia Aaronica-Zadokita a Marelui Preot, regele asumandu-si titlul de Mare Preot. Asa a inceput schisma, care a dus de fapt la crearea acestor secte, inclusiv a Esenienilor.

Sunt cateva ipoteze legate de aparitia sectei Eseniene, toate sunt speculatii, mai mult sau mai putin fondate. Istoric vorbind nu avem nici o certitudine sau probe doveditoare pentru nici una din ipotezele prezentate. Am sa incerc sa prezint majoritatea tezelor si sa aleg teza cea mai plauzibila. De obicei ma aflu in opozitie cu majoritatea (nu o fac din bonton), de data asta am norocul sa ma alatur majoritatii. Prima ipoteza vorbeste de o formatiune religioasa ebraica paralela la cea mosaica, adica cea normativa, care a adoptat revelatia lui Moise, teologia si religia care au survenit din aceasta revelatie, aceasta a doua formatiune paralela ar fi cea enohica (de la Enoch/Hanoch). Adica o parte din Evreii antici au dezvoltat o doctrina paralela care a fost (in mare) anihilata in timpul regelui Iosia (c. 649-609 i.Hr.), perioada numita si revolutia religioasa Deuteronomica (vezi 2 Cronici – Paralipomena 34:5-8). Aceasta prezumtie nu are baza din punct de vedere documentar, istoric si arheologic.

A doua ipoteza vorbeste despre formarea sectei in exilul Babilonian si se bazeaza pe “puzderia” de ingeri din scripturile lor – escatologia si doctrinele care se vor numi mai tarziu “maniheiste“. Aceasta a doua ipoteza, sustinuta faptic de scripturile Eseniene, nu este sustinuta istoric, deoarece si Iudaismul normativ (Ezra si Nehemia) a adus aceleasi influente Zoroastriene din Babilon. A treia ipoteza pe care o sustin si eu si care apartine majoritatii cercetatorilor este ipoteza politica.

Regalitatea Iudee, de origine Macabee (Hasmonait), pentru a consolida puterea (centrala), si nefiind Davidica (deci nelegitima) a acaparat pozitia de Mare Preot (eb. Cohen Gadol), interupand linia Aaronica. Un mare preot (profund) nemultumit si-a indemnat adeptii la schisma, declarand practica religioasa a Templului din Ierusalim drept nula si nevalida. Probabil si in zilele acelea politica era la mare pret si cautare, deci aparitia eseniana este de fapt de sorginte politica. Pana aici originea.

Sa incercam acuma sa analizam putin obiceiurile Eseniene si pozitia lor sociala, ca parte din societatea acelor timpuri. Numarul Esenienilor redat de cele trei surse (Filon, Iosefus si Pilnius cel Batran) a fost de circa 4000-5000. Dupa parerea mea cel putin triplu. In acea perioada traiau in Palestina (Iudea) aproximativ 3 milioane de oameni, circa 2,5 milioane evrei, restul de jumatate de milion Greci si alte nationalitati. Nu pot crede ca niste comunitati sihastre de 4-5000 de oameni puteau produce acel corpus doctrinar religios elaborat si este clar ca a existat un “spate” Eseneian, corelat de aceste comunitati sihastre. Dovada acestei prezumtii o reprezinta asezamintele din sudul Marii Moarte (Ein-Ghedi) si cartierul Esenian din Ierusalim. Relatiile Essenienilor cu puterea centrala (adica regalitatea) nu au fost intotdeauna de inamicitie, au existat regi, in special spre sfarsitul dinastiei Macabee, cu care Esenienii au trait bine. Spre surpriza istoricilor cel mai simpatetic Rege Iudeu fata de Esenieni a fost regele Irod (Herod – Hordos) “cel mare” (73 i.Hrs – 4 d.Hr), normal gandindu-ne ca el de fapt a eliminat dinastia Macabee, si nefiind considerat nici macar evreu (origini Edomiene), nu putea sa-i deranjeze doctrinar pe Esenieni (bazat pe zicala ‘dusmanul dusmanilor mei, este prietenul meu’), viata Eseneilor in timpul lui Irod a fost mai “placuta”.

Dupa caderea templului din Ierusalim (70 d.Hr), Esenienii dispar din istoriografia Palestiniana. Probabil se refugiaza si ei in diaspora Iudaica, se convertesc la Crestinism (dupa parerea mea, majoritatea) sau raman cu o parte din traditiile lor mistice in Iudaismul rabinic. Ne vom mai intalni cu o parte din doctrinele lor, inclusiv misticismul lor angelic, cateva secole mai tarziu ca impuls religios in formarea Kabalei si a misticismului Iudaic medieval. Personal cred ca unele din cele mai importante doctrine religioase Eseniene au fost preluate de Crestinismul antic. Dupa parerea mea, Sf. Ioan Botezatorul a fost Eseneu si Iisus a cunoscut bine aceasta populatie, care a fost aproape de cea ce a propovaduit el. Despre influentele Eseniene prezente in Crestinismul Primar in articolele viitoare.

$$$

 ETA BOERIU

Nastere: 25 februarie 1923, Turda

Deces: 13 noiembrie 1984, Cluj-Napoca

Eta Boeriu a fost o scriitoare, poeta și o traducatoare romana.

S-a nascut la 25 februarie 1923 in Turda, judetul Cluj.

A facut studiile liceale la Cluj, in perioada 1933-1941, apoi studiile universitare (intre anii 1941 si 1945) la Cluj si Sibiu.

Este licentiata a Facultatii de Litere si Filosofie a Universitatii din Cluj, promotia 1946, in specialitatea limba si literatura italiana. A fost membra activa a cunoscutului Cerc literar de la Sibiu.

Dupa terminarea studiilor universitare este un timp profesoara de liceu, apoi asistenta la catedra de italiana a universitatii clujene, cercetatoare la Institutul de Lingvistica al Academiei (intre 1951 si 1952); un timp este bibliotecara la Institutul de Arte Plastice, iar din 1957 isi reia cariera universitara la catedra de limba italiana a Conservatorului "Gh. Dima" din Cluj-Napoca. Italienista de exceptie, are numeroase traduceri din literatura italiana, premiate de mai multe ori de Uniunea Scriitorilor; realizeaza studii de prestigiu despre Dante, publicate in tara si in Italia. Activitatea careia i-a consacrat toata viata i-a adus numeroase recunoasteri peste hotare (Medalia de aur a orasului Florenta si a Uniunii Florentine, in 1970, pentru traducerea lui Dante, Premiul " Citta di Monselice "si titlul de cetatean de onoare al orasului respectiv s.a.), precum si titlul de "Cavaliere Ufficiale dell' Ordine al Merito della Republica Italiana", conferit'pentru intreaga sa activitate de italienista. A murit la 12 noiembrie 1984.

Parcimonioasa in manifestarile lirice proprii, Eta Boeriu ramane in poezia romaneasca. Stefan Aug. Doinas ii reliefeaza autenticitatea lirica astfel: "dramatica in senzualitatea ei despicata", " transparenta prin luciditatea cu care sunt transcrise marile gesturi ale existentei", "riguroasa in lucrarea gracila", avand, intru totul, forta si licarul intunecat al unui sonet de Micbelangelo ".

Volume de versuri:

Ce vanat crang, Cluj, Editura Dacia, 1971;

Dezordine de umbre, Cluj, Editura Dacia, 1973;

Risipa de iubire, Bucuresti, Editura Albatros, 1976;

Miere de intuneric, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1980;

La capatul meu de inserare, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1985.

O varsta cu verigi a aparut in volumul Dezordine de umbre, Cluj, Editura Dacia,

1973.

Nocturna III a aparut in volumul Risipa de iubire, Bucuresti, Editura Albatros, 1976.

$$$

 ETICA DEONTOLOGICĂ

1) Ce este deontologia?

Deontologia, cunoscută și sub numele de etică deontologică, este o teorie morală care se concentrează pe corectitudinea sau greșeala inerentă a acțiunilor. Numele său provine din cuvântul grecesc „deon”, care înseamnă datorie sau obligație. Etica deontologică subliniază importanța respectării anumitor reguli și îndatoriri morale, indiferent de consecințele sau rezultatele care pot rezulta din aceste acțiuni.

În esență, deontologia se bazează pe convingerea că există anumite principii morale universale care ghidează luarea deciziilor etice. Aceste principii sunt considerate absolute și neschimbate, oferind un cadru pentru ca indivizii să determine moralitatea acțiunilor lor. Spre deosebire de teoriile consecționaliste care prioritizează rezultatele sau consecințele unei acțiuni, etica deontologică pune accentul pe intenție și pe respectarea regulilor morale.

Una dintre figurile cheie asociate cu etica deontologică este filosoful Immanuel Kant. Kant a susținut că îndatoririle morale derivă din rațiune și raționalitate, mai degrabă decât din dorințe sau emoții personale. Conform imperativului categoric al lui Kant, indivizii trebuie să acționeze într-un mod în care și-ar dori ca toți ceilalți să acționeze în circumstanțe similare, tratându-i pe ceilalți ca scopuri în sine, mai degrabă decât ca mijloace pentru atingerea unui scop.

Etica deontologică recunoaște, de asemenea, importanța absoluturilor morale sau a principiilor care trebuie respectate întotdeauna, indiferent de situație. De exemplu, principiul onestității dictează că trebuie să spunem întotdeauna adevărul, indiferent de potențialele consecințe negative. Aceste absoluturi morale oferă un sentiment de datorie și obligație morală, ghidând indivizii în luarea unor decizii etice.

2) Deontologie centrată pe agent

Deontologia centrată pe agent este o variantă a eticii deontologice care pune un accent puternic pe caracterul moral și intențiile agentului individual. În timp ce deontologia tradițională se concentrează în principal pe moralitatea acțiunilor, deontologia centrată pe agent mută atenția asupra valorii morale a persoanei care efectuează aceste acțiuni.

În deontologia centrată pe agent, accentul se pune pe cultivarea trăsăturilor virtuoase și a calităților de caracter în sine. Valoarea morală a unei acțiuni este determinată nu numai de conformitatea sa cu regulile morale, ci și de dispoziția virtuoasă a agentului care o efectuează. Această abordare recunoaște că luarea deciziilor etice implică mai mult decât simpla respectare a regulilor prescrise; ea impune indivizilor să cultive virtuți morale precum onestitatea, compasiunea, integritatea și corectitudinea.

Perspectiva centrată pe agent recunoaște că indivizii au responsabilități morale nu doar față de ceilalți, ci și față de ei înșiși. Aceasta încurajează autoreflecția și dezvoltarea unui caracter virtuos din punct de vedere moral. Aceasta înseamnă că indivizii nu sunt judecați doar după consecințele externe ale acțiunilor lor, ci și după motivațiile lor interne și integritatea cu care își îndeplinesc îndatoririle morale.

Spre deosebire de deontologia bazată pe acțiune, care poate permite anumite acțiuni dacă acestea sunt conforme regulilor morale, deontologia centrată pe agent pune un accent mai mare pe dispozițiile și motivațiile interne ale agentului. De exemplu, în timp ce deontologia tradițională poate considera o persoană ca fiind moralmente corectă pentru îndeplinirea datoriei sale de a-i ajuta pe ceilalți, deontologia centrată pe agent ar lua în considerare și grija și preocuparea autentică pe care individul o are pentru ceilalți în îndeplinirea acelei acțiuni.

Concentrându-se pe caracterul agentului, deontologia centrată pe agent își propune să încurajeze dezvoltarea morală și să cultive virtuțile în indivizi. Aceasta recunoaște că un comportament etic depășește simpla respectare a regulilor și încurajează indivizii să tindă spre excelență morală în acțiunile și intențiile lor.

2) Deontologie centrată pe pacient

Îngrijirea centrată pe pacient este o abordare a asistenței medicale care prioritizează nevoile, valorile și preferințele pacientului. Plasează pacientul în centrul procesului decizional și urmărește să asigure autonomia, demnitatea și bunăstarea acestuia. Privită printr-o lentilă deontologică, îngrijirea centrată pe pacient se aliniază cu principiile fundamentale ale eticii deontologice, care pun accent pe respectul pentru autonomia individuală și îndeplinirea îndatoririlor morale.

În etica deontologică, indivizii sunt văzuți ca având valoare și demnitate inerente și au dreptul de a lua decizii cu privire la propria viață și corp. În contextul asistenței medicale, îngrijirea centrată pe pacient recunoaște și susține acest principiu prin implicarea pacienților în propriile decizii de îngrijire. Furnizorii de servicii medicale sunt obligați moral să respecte autonomia și autodeterminarea pacienților, oferindu-le puterea de a face alegeri informate cu privire la opțiunile, obiectivele și preferințele lor de tratament.

Etica deontologică subliniază, de asemenea, importanța îndeplinirii îndatoririlor și obligațiilor morale. În contextul asistenței medicale, acest lucru se traduce prin datoria profesioniștilor din domeniul sănătății de a acționa în interesul superior al pacienților lor. Îngrijirea centrată pe pacient se aliniază acestui principiu, concentrându-se pe furnizarea de îngrijiri individualizate care răspund nevoilor și circumstanțelor unice ale fiecărui pacient. Furnizorii de servicii medicale sunt obligați moral să acționeze în interesul superior al pacienților lor, promovându-le bunăstarea și pledând pentru drepturile și preferințele lor.

În plus, etica deontologică pune accent pe tratarea indivizilor cu respect, demnitate și echitate. În îngrijirea centrată pe pacient, acest lucru se reflectă în modul în care furnizorii de servicii medicale interacționează cu pacienții. Comunicarea respectuoasă, ascultarea activă, empatia și sensibilitatea culturală sunt aspecte integrante ale îngrijirii centrate pe pacient, care susțin principiile eticii deontologice.

Deși „Deontologie centrată pe pacient” poate să nu fie un termen specific, conceptul de centrare pe pacient se aliniază cu principiile eticii deontologice. Acesta pune accent pe respectarea autonomiei pacientului, îndeplinirea îndatoririlor morale și tratarea pacienților cu demnitate și echitate. Prin prioritizarea nevoilor, valorilor și preferințelor pacienților, furnizorii de servicii medicale respectă principiile eticii deontologice în practica lor și promovează luarea deciziilor etice în contextul asistenței medicale.

3) Deontologia contractualistă

Deontologia contractualistă este o teorie etică ce combină elemente ale eticii deontologice și teoriei contractului social. Aceasta urmărește să determine principii și îndatoriri morale pe baza ideii unui contract social ipotetic asupra căruia indivizii ar conveni în condiții juste și imparțiale.

În deontologia contractualistă, principiile morale derivă dintr-un acord sau contract ipotetic în care indivizii raționali ar intra de bunăvoie. Accentul se pune pe ideea de acord și consimțământ reciproc între indivizi, mai degrabă decât pe reguli sau îndatoriri morale absolute. Această abordare recunoaște importanța luării deciziilor colective și a contextului social în conturarea obligațiilor etice.

Conform deontologiei contractualiste, principiile morale sunt determinate printr-un proces de raționament și deliberare. Indivizii se imaginează ca ființe egale și raționale, care au capacitatea de a face alegeri și de a se angaja în discursuri morale. Ei iau în considerare ce principii și reguli ar fi corecte și juste dacă ar încheia un contract social cu ceilalți.

Principiile derivate din acest contract ipotetic servesc drept bază pentru obligațiile și îndatoririle morale. Acestea îi ghidează pe indivizi în luarea deciziilor etice prin promovarea unor principii precum corectitudinea, reciprocitatea și respectul față de ceilalți. Deontologia contractualistă recunoaște importanța tratării celorlalți ca indivizi autonomi care merită o considerație egală.

Un susținător influent al deontologiei contractualiste este filosoful TM Scanlon. El susține că principiile morale ar trebui să se bazeze pe ideea de „motive contractualiste”, care sunt motivele care ar fi acceptate de ceilalți care sunt rezonabili și se respectă reciproc. Scanlon subliniază importanța justificării acțiunilor și credințelor noastre față de ceilalți, recunoscând că principiile morale sunt supuse unei examinări și discursului rațional continuu.

Deontologia contractualistă evidențiază natura socială a moralității, subliniind rolul acordului reciproc, al echității și al imparțialității. Aceasta permite ca principiile morale să fie contextuale și să fie supuse revizuirii pe măsură ce normele și valorile societale evoluează. Prin luarea în considerare a contractului social ipotetic și implicarea în deliberarea morală, indivizii pot ajunge la principii etice care promovează cooperarea, echitatea și respectul în interacțiunile lor cu ceilalți.

4) Moralitatea kantiană

Morala kantiană, cunoscută și sub numele de etică kantiană, este un cadru etic dezvoltat de filosoful Immanuel Kant. Este o teorie deontologică care pune un accent puternic pe rațiune, datorie și valoarea inerentă a indivizilor. Morala kantiană se bazează pe ideea că acțiunile morale sunt cele săvârșite dintr-un simț al datoriei și în conformitate cu principiile raționale.

În centrul moralității kantiene se află conceptul imperativului categoric, care servește drept principiu fundamental pentru luarea deciziilor etice. Imperativul categoric este o lege morală universală și necondiționată care se aplică tuturor ființelor raționale. Potrivit lui Kant, indivizii ar trebui să acționeze într-un mod în care ar dori ca acțiunile lor să devină o lege universală, tratându-i pe ceilalți ca scopuri în sine și nu doar ca mijloace pentru atingerea unui scop.

Moralitatea kantiană susține importanța autonomiei și raționalității în luarea deciziilor etice. Ea subliniază datoria morală a indivizilor de a acționa în conformitate cu propria voință rațională, mai degrabă decât să fie influențați de factori externi sau dorințe personale. Acțiunile motivate de interesul personal sau de dorințe, potrivit lui Kant, nu au valoare morală deoarece nu provin dintr-un simț al datoriei sau din principii universalizabile.

În plus, morala kanțiană evidențiază conceptul de respect pentru persoane. Kant susține că indivizii posedă valoare și demnitate inerente și ar trebui tratați ca ființe raționale care merită respect și considerație morală. Aceasta înseamnă că indivizii nu ar trebui folosiți doar ca instrumente sau obiecte pentru a-și îndeplini propriile dorințe sau obiective.

Mai mult, morala kanțiană subliniază principiul consecvenței și coerenței. Principiile morale ar trebui să fie logic consecvente și aplicabile tuturor ființelor raționale. Kant susține că îndatoririle morale derivă din rațiunea pură și sunt independente de înclinațiile personale, normele culturale sau așteptările societății. Această universalitate a principiilor morale asigură că obligațiile morale sunt consecvente și obiective.

În morala kanțiană, deciziile morale nu sunt determinate de consecințele sau rezultatele acțiunilor, ci mai degrabă de intenția și respectarea principiilor morale. Accentul se pune pe valoarea morală a acțiunii în sine, indiferent de rezultatele potențiale. Acest lucru contrastează cu teoriile consecționaliste care prioritizează consecințele acțiunilor.

5) Deontologie vs. Consecvențialism

Deontologia și consecționalismul sunt două teorii etice distincte care oferă abordări contrastante ale luării deciziilor morale. Deși ambele teorii își propun să ghideze indivizii în determinarea a ceea ce este corect sau greșit din punct de vedere moral, ele diferă în ceea ce privește concentrarea și principiile pe care le prioritizează.

Deontologia, adesea denumită etică deontologică, acordă o importanță primordială corectitudinii sau greșelii inerente acțiunilor în sine, indiferent de consecințele lor. Ea subliniază respectarea regulilor, îndatoririlor și principiilor morale. Deontologii susțin că anumite acțiuni sunt intrinsec corecte sau greșite, iar indivizii au obligația morală de a acționa în conformitate cu aceste principii, indiferent de rezultatele care pot rezulta. Accentul se pune pe intențiile, motivele și îndatoririle morale asociate cu o acțiune.

Consecționalismul, pe de altă parte, este o teorie etică teleologică care evaluează moralitatea acțiunilor pe baza consecințelor sau rezultatelor lor. Conform consecționalismului, corectitudinea sau greșeala unei acțiuni este determinată de echilibrul general dintre consecințele pozitive și negative pe care le produce. Principiul central al consecționalismului este maximizarea utilității sau fericirii generale. Diferite forme de consecționalism, cum ar fi utilitarismul, se concentrează pe promovarea celei mai mari cantități de fericire sau bunăstare pentru cel mai mare număr de oameni.

O distincție cheie între deontologie și consecționalism constă în abordarea lor asupra luării deciziilor morale. Etica deontologică consideră acțiunile ca fiind intrinsec corecte sau greșite, indiferent de rezultatele lor. Subliniază importanța regulilor și îndatoririlor morale ca principii călăuzitoare. În schimb, consecționalismul se concentrează pe consecințele acțiunilor, evaluând valoarea lor morală pe baza impactului general pe care îl au asupra bunăstării indivizilor sau asupra îndeplinirii anumitor obiective.

O altă diferență dintre cele două teorii este nivelul de flexibilitate pe care îl oferă în luarea deciziilor. Deontologia menține un set mai rigid de principii morale care ar trebui urmate în mod consecvent, indiferent de situație sau de rezultatele potențiale. În schimb, consecvențialismul permite o abordare mai flexibilă, în care acțiunile pot fi considerate corecte sau greșite din punct de vedere moral pe baza consecințelor anticipate pe care se așteaptă să le producă.

Mai mult, deontologia prioritizează drepturile individuale, autonomia și valoarea inerentă a indivizilor, în timp ce consecționalismul pune mai mult accent pe bunăstarea colectivă sau pe binele comun al societății în ansamblu.

$$$

 Garabet Ibrăileanu, un "intelectual ciudat"...

"Personalitate puternică a literaturii române, Garabet Ibrăileanu (1871 - 1936), a fost un om cu multe fobii, cea mai mare dintre ele fiind teama de a nu se îmbolnăvi. 

Considerat unul dintre cei mai străluciți critici literari pe care i-a avut literatura română, Garabet Ibrăileanu era privit de mulți dintre cei care l-au cunoscut drept "un extravagant", un "intelectual ciudat".

Și-a petrecut întreaga viață, după cum el însuși spunea, în bibliotecă, citind, scriind, meditând. Cu o conduită aleasă și o valoare intelectuală de necontestat, omul Ibrăileanu și-a trăit, însă, viața, terorizat de frici.

Garabet Ibrăileanu avea o frică teribilă de boală și de moarte. Iar frica de moarte l-a transformat într-un ipohondru. "Nu întindea mîna pentru salut decât arareori (pentru a nu se contamina); cînd mergea în vizită, gazda trebuia să lase ușa crăpată pentru a nu fi silit s-o atingă Ibrăileanu cu mîna, iar dacă era închisă, o deschidea cu cotul; clanțele ușilor de la casa sa erau învelite în material de pînză îmbibat cu acid fenic, etc. etc. Era așadar un cod de norme pe care mai toți cunoscuții îl știau, dar care aveau grijă să-l transmită și altora", menționează Lucian Năstasă, în lucrarea "Intimitatea amfiteatrelor. Ipostaze din viața privată a universitarilor literari."

Frica de a nu se îmbolnăvi a lui Ibrăileanu avea rădăcini adînci. Pe când avea 11 ani, tatăl său s-a îmbolnăvit grav de pneumonie, iar trauma suferită l-a afectat multă vreme. Experiența traumatizantă din copilărie a fost evocată în scrierile de mai târziu: "Dar emoțiile cauzate de grava boală a tată-meu mi-au produs o curioasă psihopatie: la școală nu puteam să încep lecția. Deveneam mut. Ca să se încredințeze de adevăr, profesorul mă punea să scriu lecția pe tablă. O scriam, dar n-o puteam citi. Profesorul m-a sfătuit să fac baie de muștar, la picioare. Am făcut, în zadar. Această infirmitate m-a ținut multă vreme. Pînă și în liceu", mărturisea criticul în "Amintiri din copilărie și adolescență".

Fobia lui Ibrăileanu față de microbi este evocată și de scriitoarea Ștefania Velisar Teodoreanu, în lucrarea "Ursitul. Evocări. Amintiri": "În timp ce dna Ibrăileanu ridica de pe tacîmul de pe masă un ștergar imaculat și-i aducea pe rînd crăticioarele cu bucate, scoțând căpăcelele cu grijă și ținând capul într-o parte, ca un chirurg umblând cu instrumentele sterilizate, dl Ibrăileanu zîmbea ironic, privindu-mă pe sub sprâncene:

-- Știu, știu, n-are nici un rost, e inutil, microbii sunt pretutindeni, în aer și liberi să se așezecpe ce vor. Sunt suverani! Dar dacă eu sunt mai liniștit cu aceste precauții, nu face să le iau?"

În ciuda precauțiilor sale, în noaptea de 10 spre 11 martie 1936, Garabet Ibrăileanu s-a stins din viață la 65 de ani, în urma unor afecțiuni renale. La 12 martie corpul profesorului a fost incinerat și timp de un sfert de oră i s-au cîntat andantele din simfonia nr 6 (Pastorala) de Ludwig van Beethoven. Urna cu cenușa marelui dispărut a fost depusă în mormântul din apropierea bisericii Cimitirului Eternitatea, din Iași."

                 R. M.

Și pentru a justifica spusele din acest articol, în care Garabet Ibrăileanu este considerat "unul dintre cei mai străluciți critici literari pe care i-a avut literatura română", iată un scurt fragment din, poate, cel mai frumos portret făcut vreodată lui Mihai Eminescu: "Întîmplarea a făcut ca unul dintre cei mai mari poeți lirici ai secolului al XIX- lea, secol atît de bogat în lirici, cel mai bogat, să se nască la noi, într-un colț din fundul Moldovei. Iar dacă ne gîndim la calitatea pură și profundă a lirismului său, dacă ne gândim că Eminescu a apărut într-o literatură începătoare, fără tradiții, fără modele, fără limbă literară fixată; dacă ne gândim că el a avut de luptat cu mizeria, cu boala, cu răutatea oamenilor și obtuzitatea mediului, dacă mai adăugăm că opera lui, creată în condiții așa de grele, a fost înfăptuită pînă la vîrsta de treizeci și trei de ani, pînă la vîrsta cînd un poet abia începe să devină ceea ce e menit să fie - atunci poate avem dreptul să spunem că în Eminescu natura crease pe cel mai mare liric modern și că, geloasă pe propria-i creație, i-a plăcut să sfarme de timpuriu minunata oglindă în care s-a răsfrînt atît de încîntător."

Garabet Ibrăileanu

Mitu Ion · 1zi ·

$$$

 20 februarie 1927: S-a născut Mircea Malița, scriitor, matematician și diplomat român.

Mircea Augustin Malița (20 februarie 1927, Oradea – 21 mai 2018, București) a fost un academician român, diplomat, matematician, profesor universitar și eseist. Mircea Malița a fost membru al Partidului Comunist din România din 1946.

BIOGRAFIE

PRIMII ANI, EDUCAȚIE

S-a născut la Oradea, unicul fiu al avocatului Pavel Malița și al Veturiei (n. Chirilă), originară din Săcădat, respectiv Tilecuș, de pe Crișul Repede. Cei trei unchi ai săi, Augustin, Iosif și Aurel, frații mamei, toți cu studii superioare, i-au trezit interesul pentru carte, pentru tot ce era necunoscut, încă din copilărie. Școala primară și primele trei clase de liceu le urmează în localitate. Din păcate, la nici 14 ani este nevoit să se refugieze din Ardealul ocupat. Inițial învață la Liceul "Radu Negru" din Făgăraș, apoi la liceul episcopiei greco-catolice din Beiuș unde îl are profesor de matematici pe Ștefan Musta, fost asistent la Universitatea din Cluj, cel care i-a insuflat pasiunea pentru matematică. În 1944, după ce Beiușul este ocupat de trupele germane în retragere, pleacă la București și urmează Liceul "Gheorghe Lazăr". Patru ani mai târziu își ia licența în matematici la Universitatea din București. Îi are ca profesori pe Grigore Moisil, Simion Stoilow, Miron Nicolescu, Ion Barbu, Octav Onicescu, Ovidiu Drâmbă, Atanasiu și Țițeica. În paralel urmează și filosofia.

În primii ani de facultate i se deschid și primele orizonturi înspre politică. Îl ascultă pe Gala Galaction, îi vizitează pe socialiști, pe comuniști, pe liberali dar, într-un final, înclină către stânga eșichierului politic. În 1948, în timpul facultății, a fost președinte al Frontului Democratic al Studenților, devenită ulterior Uniunea Națională a Studenților din România - inițial pe facultate, apoi pe Universitate, pe capitală, și în final (1948) pe țară. După transformarea UNSR în secție a Comitetului Central al Uniunii Tineretului Muncitoresc, ocupă funcția de președinte. În această calitate îl însoțește pe Mihail Sadoveanu la Paris, în 1949, la Congresul Mondial al Păcii. Revenit în București, după absolvire lucrează ca director al Bibliotecii Academiei Române (1950-1956). O perioadă este forțat să părăsească nu numai scena politică, dar și Academia. Ulterior însă revine alături de Sadoveanu și își începe cariera diplomatică în calitate de consilier al Misiunii Permanente a României pe lângă Organizația Națiunilor Unite, apoi, pentru doi ani, între 1961-1962, director al Direcției Culturale din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

CADRU DIDACTIC UNIVERSITAR

La numai 22 de ani, în 1949, devine cadru didactic universitar, carieră pe care a desăvârșit-o în mod strălucit de-a lungul a peste 6 decenii. În 1972 obține titlul de profesor universitar la Facultatea de Matematică a Universității din București, unde a fost titularul cursurilor Modele matematice în științe sociale și Logică și inteligență artificială, la catedra de Analiză matematică.

Prima misiune diplomatică o are la Montevideo, la Conferința UNESCO. Apoi, la numai 29 de ani, este luat consilier de Athanase Joja în prima delegație românească la ONU (1956). În 1962 Mircea Malița primește deja postul de ministru adjunct la Ministerul de Externe, pentru ONU și relații multilaterale – diplomația conferințelor. Era perioada în care România începea să își dezvolte o politică proprie, independentă de URSS.

DIPLOMAT

În 1970, când părăsește Ministerul de externe, Mircea Malița este numit la conducerea Ministerului Educației și Învățământului. În perioada mandatului său (februarie 1970 – octombrie 1972) a reușit să promoveze studiul limbilor străine occidentale, studiul informaticii, dezvoltarea departamentelor de matematică și informatică și să susțină introducerea conceptului de management, acțiuni vizionare, de pionieriat în învățământ.

Dublu licențiat, în matematică și filosofie, în 1972 și-a susținut teza de doctorat cu tema Modele matematice pentru negocieri.

Ulterior, ocupă un post de ministru în Consiliul de Stat. Devine membru în CC al PCR din iulie 1972.

Din 1974 Mircea Malița a fost membru al consiliilor pregătitoare ale conferințelor mondiale ale ONU pentru populație, știință și tehnologie, pentru dezvoltare.

În 1980 reintră în diplomație. A fost numit ambasador la Berna și apoi la Geneva. Ulterior a fost numit și ambasador în SUA.

Vocația profesorală a academicianului Mircea Malița s-a manifestat și în domeniul diplomației, susținând expuneri și lecții diplomatice în cadrul unor înalte institute de diplomație internațională precum: Institutul Universitar de Înalte Studii Internaționale din Geneva, Asociația Austriacă de Politică Externă, în Statele Unite, în Marea Britanie.

Intrarea în dizgrația Elenei Ceaușescu a făcut ca, în 1984, să fie rechemat în țară și să i se retragă funcțiile politice.

După 1990 și-a impus un ascetism politic. Mircea Malița a ales să rămână în țară. Are două fiice, matematiciene, de la care are 3 nepoți - două fete și un băiat. Cea de a treia, cea mijlocie, artistă, l-a părăsit înainte de vreme (2008).

A fost fondator și membru de onoare al Clubului de la Roma și vicepreședinte în Asociația Română pentru Clubul de la Roma (ARCoR). A fost coautor al rapoartelor acestei organizații: „No limits to Learning. Bridging the Human Gap. Report to the Club of Rome“ (1979), care a cunoscut o serie de ediții succesive, și „The Double Helix of Learning and Work. A Report to the Club of Rome“ (2003).

ACADEMICIAN

Ca apreciere a activității sale pe multiple planuri, în 1974 devine membru corespondent al Academiei RSR iar în decembrie 1991 este ales membru titular al Academiei Române, în cadrul Secției de filosofie, teologie, psihologie și pedagogie. La 30 octombrie 2009 a susținut, în Aula Academiei Române, discursul de recepție cu tema "Opuși inseparabili în gândirea românească". A fost mandatat Președinte al Diviziei de Logică, Metodologie și Filosofia Științei din cadrul Comitetului Român pentru Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii al Academiei Române. Este Președinte fondator al Fundației Universitare a Mării Negre aflată în structura Academiei Române. În 2010 publică studiul România după criză. Reprofesionalizarea, împreună cu dr. Călin Georgescu și cu contribuția mai multor membri ai Academiei Române și cercetători.

De asemenea, a fost fondator al Centrului European de Cultură din București, membru al Academiei Mondiale de Arte și Științe, al Academiei Internaționale de Perspectivă Socială, al Federației Mondiale a Studiului Viitorului și al Academiei Internaționale „Leonardo da Vinci".

AUTOR DE NONFICȚIUNE

Debutează în literatură cu volumul de eseuri Repere (1967). În următorii zece ani reușește să abordeze în volumele sale subiecte de largă inspirație. Se dovedește interesat de istoria artei, politologie și de domeniul pe care l-a studiat intens în facultate - matematica (Teoria grafurilor, 1972; Programarea neliniară, 1972; Triade, 1973 etc). Unele dintre lucrările sale ulterioare abordează un subiect de mare interes - viitorologia, dar și concepte precum model, sistem, cibernetică etc. În paralel cu practicarea diplomației, este preocupat și de istoria și practica diplomației românești. Prin întreaga sa operă se dovedește unul dintre cei mai de seamă promotori ai studiului interdisciplinar de la noi. În majoritatea lucrărilor sale este abordat nu numai elementul concret, dar și aspectul filosofic.

Înainte de a împlini vârsta de 50 de ani primește Premiul Uniunii Scriitorilor (1975).

Pe parcursul întregii sale activități a avut ocazia să participe la aproape 150 de evenimente naționale și internaționale, și în vizite internaționale, începând încă din 1948 și până în 2011. 85 de astfel de evenimente, plasate înainte de anul 1990, au reprezentat vizite oficiale în țări de pe întreg mapamondul, reuniuni ale Clubului de la Roma și ale altor organisme internaționale (europene și mondiale), cu un vârf de activitate în anii 1976-1978. Experiența sa de o viață a fost iar solicitată în ultimii ani, în perioada 2000-2010 participând la circa 40 de conferințe, congrese, reuniuni internaționale, forumuri (ONU, UNESCO, Clubul de la Roma), sau la diverse alte evenimente pe plan național.

LUCRĂRI PUBLICATE

- În domeniul matematicii:

•Programarea pătratică (1968) - în colaborare cu Mihai Dragomirescu, Ed. Științifică

•Matematica organizării (1971, tradusă în limba engleză în 1974) - în colaborare cu C. Zidăroiu, Ed. Tehnică

•Programarea neliniară (1972) - în colaborare cu Mihai Dragomirescu, Ed. Științifică

•Modele matematice ale sistemului educațional (1972) - în colaborare cu C. Zidăroiu, Ed. Didactică și Pedagogică

•Triade (1973) - în colaborare cu Silviu Guiașu - Ed. Științifică

•Asupra schemelor cu diferențe finite iterate - în colaborare

•Bazele inteligenței artificiale. Logici propoziționale (1987) - în colaborare cu Mihaela Malița, Ed. Tehnică

- În domeniul științelor politice:

•Pagini din trecutul diplomației românești (1966) - în colaborare cu Virgil Cândea și Dinu C. Giurescu, Ed. Politică

•Diplomația. Școli și instituții (1970, 1975) - Ed. Didactică și Pedagogică

•Diplomatie roumaine (1970, în franceză, engleză și rusă) - Ed. Meridiane

•Teoria și practica negocierilor (1972) - Ed. Politică

•Jocuri pe scena lumii. Conflicte, negocieri, diplomație (2007) - Ed. C.H.Beck

•Tablouri din războiul rece. Memoriile unui diplomat român (2007) - Ed. C.H.Beck

•Între război și pace (2007) - Ed. C.H.Beck

Istoria prin ochii diplomatului (2014) 

•Cold War Diplomacy: A Romanian diplomat's memoirs (2014)

•Zid de pace, turnuri de frăție. Deceniul deschiderii: 1962-1972 (2011) - în colaborare cu Dinu C. Giurescu, Ed. Compania

•Cumințenia pământului. Strategii de supraviețuire în istoria poporului român (2010, 2012) - Ed. Corint

- În domeniul cercetărilor prospective:

•Cronica anului 2000 (1969, 1975) - Ed. Politică (tradusă în germană-1973, polonă-1973, slovacă-1972, ungară-1972 și spaniolă-1975)

•Aurul cenușiu (3 vol. - 1971, 1972, 1973) - Ed. Dacia, Cluj

•Hrana, problemă vitală a omenirii (1976), Institutul de Științe Politice

•No limits to learning. Bridging the Human Gap (1979) - în colaborare cu J. Botkin, Mahdi Elmandjra - Raport al Clubului de la Roma, Pergamon Press, Oxford (traduceri în italiană-1979, japoneză-1981, arabă-1981, finlandeză-1979, franceză-1980)

•Orizontul fără limite al învățării (1981) - în colaborare cu J. Botkin, Mahdi Elmandjra - Ed. Politică

•Dubla spirală a învățării și a muncii (2005) - în colaborare cu Orio Giarini - Raport către Clubul de la Roma, Ed. comunicare.ro (italiană-2003 UNESCO/CEPES)

- Eseuri:

•Repere (1967)

•Sfinxul. Însemnări de călătorie (1969) - Editura pentru Literatură

•Pietre vii (1973) - Editura Eminescu

•Zidul și iedera (1977) - Editura Cartea Românească

•Idei în mers (vol. I - 1975, vol. II - 1981) - Editura Albatros

•Zece mii de culturi, o singură civilizație - Spre geomodernitatea secolului XXI (2001) - Ed. Nemira

CONTRIBUȚII, STUDII, ARTICOLE

În afara celor aproape 60 de volume proprii, Mircea Malița a mai lăsat și un important număr de studii și contribuții în alte peste 50 de volume, dar și aproape 500 de articole de popularizare din domeniul diplomației, istoriei, informaticii, al viitorologiei. Peste 200 de recenzii analizează opera publicată de Mircea Malița și numeroase alte semnalări în presă fac referire la evenimente din viața acestuia.

Peste 120 de lucrări reprezintă comunicări științifice la sesiuni și conferințe naționale și internaționale, și circa 150 de articole științifice au fost publicate în diverse periodice universitare și academice.

DISTINCȚII

- Ordinul național „Steaua României” în grad de Comandor (1 decembrie 2000) „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii, de Ziua Națională a României”

- Ordinul „Tudor Vladimirescu” clasa a II-a (1971)

- Ordinul „23 August” clasa a III-a (1974)

- Ordinul „23 August” clasa a IV-a „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei” (1964)

- Ordinul Steaua RPR clasa a V-a (1961)

- Ordinul Muncii clasa a III-a (1949)

- Medalia a XX-a aniversare a eliberării Patriei (1964)

- Medalia a XXV-a aniversare a eliberării Patriei (1969)

- Medalia a 50-a aniversare a PCR (1971)

- Medalia 25 de ani de la proclamarea Republicii (1972)

- Medalia 30 de ani de la eliberarea României de sub dominație fascistă (1974)

- Medalia a XXX-a aniversare a Zilei Armatei Republicii Socialiste România (1974)

- Medalia comemorativă A 40-a aniversare a revoluției de eliberare socială și națională antifascistă și antiimperialistă (1984)

- Doctor Honoris Causa al Universității din Oradea (1998)

- Doctor Honoris Causa al Universității Politehnica din București (2012 )

- Doctor Honoris Causa al Academiei de Științe Economice din București (2012 )

- Diploma de Excelență pentru „merite deosebite și contribuții remarcabile aduse la dezvoltarea educației, culturii și societății românești“, acordată de Ministerul Educației Naționale (2013)

- Alte 50 de premii naționale și internaționale.

ORDINE, DECORAȚII ȘI MEDALII STRĂINE

- Decorația Mare Comandor al Ordinului Pheonix, Republica Elenă (Hotărârea nr.21/6.X.1979)

- Decorația Ordinul Meritul - Marele Cordon, Republica Arabă Egipt (Hotărârea nr.7/25.III.1976)

- Marele Cordon al Ordinului Independenței, clasa I, Regatul Hașemit al Iordaniei (Hotărârea nr.12/19.V.1975)

- Decorația Ordinul Francisco de Miranda, clasa a II-a, Republica Venezuela (Hotărârea nr.29/31.X.1974)

- Marele Cordon al Ordinului Național al Cedrului, Republica Liban (Hotărârea nr.6/20.III.1974)

- Marea Cruce a Ordinului Național de Merit, Republica Ecuador (Hotărârea nr.47/30.XI.1973)

- Marea Cruce a Ordinului San Carlos, Republica Colombia (Hotărârea nr.46/30.XI.1973)

- Marea Cruce pentru Merit cu Stea și Cordon a Ordinului pentru merit a R.F. a Germaniei (Hotărârea nr.31/7.IX.1971)

- Ordinul Taaj, clasa a II-a, Iran (Hotărârea nr.44/23.X.1969)

- Medalia 20 de ani de la Victoria Marelui Război 1941-1945, URSS, 1965