$$$

 Libelula este cel mai eficient vânător din regnul animal, cu o rată de succes de 95%. Spre comparație, leul reușește să prindă prada doar în 25% din cazuri, iar rechinul alb în 50%. Secretul libelulei este ingineria de zbor: ea nu urmărește prada, ci o „interceptează”. Creierul ei calculează viteza și traiectoria insectei țintă și zboară nu unde este prada acum, ci unde va fi ea în viitor. Este același principiu de ghidare folosit în sistemele moderne de urmărire și interceptare, dar libelula îl aplică cu un creier cât un bob de orez, de milioane de ani.

Această capacitate de predicție este susținută de unul dintre cele mai avansate sisteme vizuale din natură. Ochii enormi ai libelulei acoperă aproape întregul cap, oferindu-i o vedere panoramică de 360 de grade. Fiecare ochi este compus din până la 30.000 de unități individuale numite omatidii, care funcționează ca niște lentile separate. Spre deosebire de oameni, care văd lumea ca un film fluid la aproximativ 60 de cadre pe secundă, libelula procesează vizual până la 200 de imagini pe secundă, percepând realitatea cu o claritate temporală de tip „slow motion”.

Mecanica zborului este la fel de impresionantă, bazându-se pe patru aripi care pot funcționa complet independent una față de cealaltă. Această trăsătură îi permite să execute manevre imposibile pentru alte insecte sau păsări: poate zbura înainte, înapoi, lateral, poate plana într-un punct fix ca un elicopter sau poate schimba direcția instantaneu la 180 de grade. Mușchii toracici care acționează aripile sunt atașați direct de acestea, oferind o putere și un control fără egal în lumea nevertebratelor.

O tactică de vânătoare fascinantă pe care o folosește este „camuflajul de mișcare”. În timp ce se apropie de țintă, libelula își ajustează poziția astfel încât să rămână fixă pe retina prăzii, mărindu-și doar dimensiunea aparentă. Pentru insecta vizată, libelula pare un obiect static din fundal care nu reprezintă o amenințare, până când este mult prea târziu pentru a reacționa. Această iluzie optică necesită calcule geometrice complexe în timp real.

Picioarele libelulei au evoluat nu pentru mers, ci pentru capturare. Ele sunt orientate spre înainte și sunt prevăzute cu peri rigizi, formând un fel de coș sau plasă. În momentul interceptării, libelula își extinde picioarele și înșfacă prada direct din aer. Forța impactului este adesea suficientă pentru a imobiliza victima instantaneu. Deoarece trebuie să își mențină nivelul ridicat de energie, libelula începe adesea să se hrănească în timp ce încă zboară, fără a fi nevoie să aterizeze.

Rezistența fizică a acestor creaturi este uluitoare. În timpul manevrelor bruște de urmărire, corpul unei libelule poate suporta o forță gravitațională de până la 30G. Pentru comparație, piloții de avioane de vânătoare își pierd cunoștința la aproximativ 9G fără costume speciale de presiune. Exoscheletul libelulei și dispunerea organelor interne sunt adaptate perfect pentru a rezista acestor presiuni extreme fără a suferi daune.

Istoria evolutivă a libelulelor se întinde pe mai bine de 300 de milioane de ani, precedând dinozaurii. În era Carboniferă, când atmosfera Pământului era mult mai bogată în oxigen, strămoșii libelulelor de azi, numiți Meganeura, aveau o anvergură a aripilor de peste 70 de centimetri. Deși dimensiunile lor s-au redus considerabil pentru a se adapta la nivelurile actuale de oxigen și la apariția păsărilor, planul lor corporal a rămas aproape neschimbat, fiind un design biologic care a trecut testul timpului.

Ciclul de viață al libelulei petrece, surprinzător, cea mai mare parte a timpului sub apă. În stadiul de nimfă, libelula poate trăi în bălți sau râuri până la câțiva ani. Chiar și în această formă larvară, ea este un prădător formidabil, având o mandibulă extensibilă, ca un braț hidraulic, pe care o proiectează rapid pentru a prinde mormoloci sau pești mici. Ieșirea la suprafață și metamorfoza în adultul zburător reprezintă doar ultima și cea mai scurtă etapă a vieții sale.

Neuronii specializați ai libelulei, numiți STMD (Small Target Motion Detectors), sunt obiectul unor studii intense în robotică. Acești neuroni au capacitatea unică de a filtra „zgomotul” vizual al fundalului (frunze care se mișcă, apă curgătoare) și de a se concentra exclusiv pe un punct mic care se deplasează pe o traiectorie diferită. Inginerii încearcă să replice acest algoritm biologic pentru a crea drone autonome capabile să evite obstacolele cu o eficiență similară.

Rolul ecologic al libelulelor este vital pentru confortul nostru, deși adesea neobservat. O singură libelulă poate consuma sute de țânțari într-o singură zi, acționând ca un agent natural de control al populațiilor de insecte dăunătoare. Prezența lor într-un habitat este, de asemenea, un indicator excelent al calității apei, deoarece nimfele sunt sensibile la poluare. Astfel, „elicopterul” naturii nu este doar un maestru al zborului, ci și un gardian al echilibrului ecosistemelor umede.

$$$

 George Dantzig, un student la matematică la Universitatea Berkeley în 1939, a ajuns târziu la curs. Pe tablă erau scrise două probleme. Crezând că sunt tema pentru acasă, le-a copiat. I s-au părut „puțin mai grele decât de obicei”, dar după câteva zile le-a rezolvat și i le-a predat profesorului. Câteva săptămâni mai târziu, profesorul a venit la ușa lui, tremurând de emoție. Acele probleme nu erau teme. Erau două teoreme statistice celebre pe care nimeni în lume nu reușise să le demonstreze până atunci. Dantzig le rezolvase pur și simplu pentru că nu îi spusese nimeni că sunt imposibile.

Profesorul său era nimeni altul decât Jerzy Neyman, unul dintre fondatorii statisticii moderne. Neyman scrisese acele ecuații pe tablă la începutul orei pentru a le arăta studenților exemple de probleme deschise, provocări intelectuale care blocau comunitatea științifică la acea vreme. Deoarece Dantzig a întârziat, a ratat introducerea verbală în care se specifica faptul că acelea sunt doar exemple teoretice nerezolvate și a presupus în mod natural că sunt exercițiile obligatorii pentru săptămâna viitoare.

Când Dantzig i-a predat lucrările profesorului, și-a cerut scuze pentru întârziere, explicând că problemele i s-au părut mai dificile decât de obicei. Neyman i-a spus să le lase pe birou, fără să le acorde o atenție imediată, presupunând că studentul a încercat să rezolve niște teme banale. Abia când profesorul a început să corecteze lucrările, câteva zile mai târziu, a realizat magnitudinea a ceea ce avea în față: demonstrații matematice elegante și corecte pentru teoreme considerate inabordabile.

Această întâmplare a definit cariera academică a lui Dantzig într-un mod spectaculos. Un an mai târziu, când acesta s-a prezentat la profesorul Neyman îngrijorat în legătură cu subiectul pentru teza sa de doctorat, profesorul a râs și i-a spus să nu își facă griji. I-a cerut doar să pună cele două demonstrații într-o mapă, să le lege și să le predea. Acele „teme pentru acasă” au fost acceptate imediat ca teză completă de doctorat, fiind probabil una dintre cele mai impresionante lucrări de absolvire din istoria universității.

Psihologii folosesc adesea povestea lui Dantzig ca un exemplu suprem al puterii gândirii neîngrădite de preconcepții. Dacă George ar fi ajuns la timp la curs și ar fi auzit că problemele sunt „nerezolvabile”, mintea lui ar fi creat automat un blocaj. Probabil că nici nu ar fi încercat să le abordeze, sau ar fi renunțat la primul obstacol, având scuza perfectă că nici geniile domeniului nu reușiseră. Necunoașterea limitei a fost, paradoxal, cheia succesului său.

Contribuția lui George Dantzig la matematică nu s-a oprit la acest accident fericit. El a devenit părintele „programării liniare” și a inventat algoritmul Simplex. Această metodă matematică este esențială pentru optimizarea resurselor și este folosită astăzi peste tot în lume, de la planificarea rutelor aeriene și gestionarea rețelelor de energie, până la organizarea lanțurilor de aprovizionare ale marilor magazine și eficientizarea producției industriale.

În timpul carierei sale, Dantzig a fost un pionier al utilizării computerelor pentru rezolvarea problemelor complexe de logistică. Algoritmul său a permis transformarea unor probleme economice reale, cu mii de variabile și constrângeri, în ecuații care puteau fi rezolvate rapid. Fără munca sa, eficiența economică modernă și capacitatea de a gestiona sisteme globale complicate ar fi fost mult întârziate.

Povestea sa a devenit o legendă urbană care circulă de decenii în campusurile universitare, inspirând chiar și scenariul filmului „Good Will Hunting”. Deși în film protagonistul este un om de serviciu, iar în realitate Dantzig era un doctorand sclipitor, esența rămâne aceeași: geniul se manifestă adesea atunci când refuzi să accepți standardele convenționale despre ce este posibil și ce nu.

Într-un interviu acordat spre sfârșitul vieții, Dantzig a mărturisit că, deși problemele au fost grele, faptul că le-a tratat ca pe o simplă temă l-a ajutat să rămână relaxat și concentrat. El nu a simțit presiunea istorică a eșecurilor anterioare. Abordarea sa a fost pragmatică și directă, demonstrând că atitudinea mentală cu care intrăm într-o confruntare intelectuală contează la fel de mult ca abilitatea nativă.

George Dantzig a murit în 2005, lăsând în urmă o moștenire științifică uriașă, dar cea mai frumoasă lecție a sa rămâne acea dimineață din 1939. Ea ne reamintește constant că multe dintre „imposibilitățile” lumii sunt doar etichete puse de alții și că, uneori, tot ce trebuie să faci pentru a schimba istoria este să întârzii puțin la curs și să nu știi că un lucru nu se poate face.

&&&

 

Câinii vagabonzi din Moscova au învățat să folosească metroul complex al orașului pentru a face naveta. Biologii au observat că acești câini trăiesc la periferie, dar dimineața iau metroul spre centru, unde e mai multă mâncare și turiști care le dau resturi. Seara, se urcă înapoi în trenuri pentru a se întoarce „acasă” în zonele mai liniștite. Ei recunosc stațiile nu după nume, ci după mirosul specific, anunțurile din difuzoare (durata și intonația vocii) și fluxul de oameni. Ba mai mult, au învățat să aștepte ca oamenii să coboare înainte să urce ei, respectând regulile nescrise ale navetiștilor.

Cercetătorul Andrei Poyarkov, un biolog care a studiat aceste haite urbane timp de peste 30 de ani, a clasificat acești câini într-o categorie aparte, numindu-i „elita intelectuală”. Spre deosebire de câinii sălbăticiți de la gropile de gunoi, câinii de metrou sunt extrem de sociabili și psihologic stabili. Ei au înțeles că interacțiunea pozitivă cu oamenii este cheia supraviețuirii, așa că nu latră și nu sunt agresivi, comportându-se ca niște pasageri obișnuiți, adesea dormind pe scaunele libere.

O altă abilitate remarcabilă dezvoltată de acești patrupezi este traversarea străzilor aglomerate de la suprafață. Deși nu percep culorile semaforului la fel ca noi, ei au învățat să asocieze silueta „omulețului verde” cu siguranța. Mai mult, ei observă comportamentul mulțimii: când oamenii încep să meargă, pornesc și ei, folosind grupul de pietoni ca pe un scut viu împotriva mașinilor în mișcare.

Selectivitatea lor în alegerea „țintelor” pentru cerșit este fascinantă. Câinii evită de obicei oamenii care poartă uniforme sau haine de lucru murdare, asociindu-i cu paznicii sau cu persoane care i-ar putea alunga. În schimb, se apropie cu încredere de turiști sau de persoanele care transportă pungi de mâncare, folosind tehnici de manipulare emoțională, cum ar fi așezarea capului pe genunchiul pasagerului, pentru a obține o gustare (cel mai adesea șaorma sau hot-dog).

Navigarea acustică joacă un rol vital în orientarea lor subterană. Anunțurile din vagoane ("Urmează stația X") au o anumită durată și tonalitate. Câinii au capacitatea de a memora aceste semnături sonore. Dacă aud anunțul care corespunde stației unde știu că găsesc mâncare, se ridică și se pregătesc de coborâre. Dacă anunțul nu este cel cunoscut, își continuă somnul netulburați.

Adaptarea lor la zgomotul puternic al trenurilor este un exemplu de plasticitate neuronală. Un câine obișnuit ar fi terifiat de decibelii produși de frânele trenului sau de vibrațiile tunelului. Câinii de metrou au învățat să filtreze acești stimuli, clasându-i ca fiind inofensivi. Această trăsătură demonstrează o reducere a instinctului primar de fugă în fața zgomotelor mecanice puternice, o evoluție comportamentală rapidă.

Fenomenul a devenit atât de integrat în viața orașului, încât unii câini au devenit celebri. Cel mai cunoscut caz este al lui Malchik, un câine negru care a locuit în stația „Piața Revoluției” timp de mai mulți ani. El era considerat mascota stației și era protejat de personalul feroviar. După moartea sa tragică, autoritățile au ridicat o statuie de bronz în onoarea sa chiar în stația de metrou, un monument care este mângâiat astăzi de mii de trecători pentru noroc.

Din punct de vedere biologic, acești câini demonstrează o formă de „auto-domesticire” urbană. Presiunea selecției naturale în oraș este diferită de cea din sălbăticie. În metrou, cel mai puternic nu este cel care are colții cei mai mari, ci cel care este cel mai inteligent și mai carismatic. Câinii care manifestau agresivitate au fost eliminați rapid de oameni, lăsând să se reproducă doar exemplarele blânde și cooperante.

Iarna, metroul devine un refugiu termic esențial. Temperaturile din Moscova pot scădea drastic, iar sistemul de ventilație al metroului pompează aer cald. Câinii știu exact unde sunt gurile de aerisire și intrările cele mai călduroase. Toleranța navetiștilor față de prezența lor este, în general, ridicată, mulți considerându-i o parte pitorească a drumului zilnic spre serviciu.

În prezent, numărul câinilor care fac naveta a început să scadă datorită unor programe mai stricte de control și sterilizare, precum și montării de turnicheți moderni care sunt mai greu de trecut. Cu toate acestea, generațiile de câini care au stăpânit arta transportului în comun rămân un studiu de caz unic în etologie, demonstrând cât de rapid se poate adapta o specie inteligentă la un mediu complet artificial creat de om.

$$$

 Lucruri care se intâmplă in Japonia:

1. Din clasa întâi până în a 6-a se preda o materie "drumul despre bunul simț” din care elevii învață comportamentul civilizat și manierele de bun simț!

2. Nu rămâne nici un elev repetent din clasa întâia până la clasa a 7-a, fiindcă scopul este educația și implantarea principiilor și nicidecum învățământul și stocarea informațiilor!

3. Japonezii cu toate ca sunt considerați printre cei mai bogați oameni din lume, nu angajează femei de casa sau dădace pentru creșterea copiilor, părinții sunt primii răspunzători de educația copiilor!

4. Elevii japonezii, zilnic, timp de 15 minute, fac curat în școlile lor împreuna cu educatori, învățători și profesori, lucru ce a determinat apariția unei generații modeste și atente la fenomenul curățenie și igiena!

5. Fiecare elev japonez are tot timpul la el periuța de dinți și își spală dinții după ce mănâncă și în acest mod învață de mic cum să se păstreze igienic!

6. Profesorii iau masa cu 30 de minute înaintea elevilor, ca să fie siguri ca mâncarea este buna și nu este alterata, fiindcă elevul este considerat viitorul țarii și trebuie protejat!

7. Gunoierul în Japonia este cunoscut sub numele de ”inginer sanitar” și are un salariu de 5000 până la 8000$. Pentru a ocupa acest post candidatul trebuie să treacă proba scrisa și orala!

8. Este interzisa utilizarea mobilului în trenuri, restaurante și locurile publice cu spații închise și mobilul trebuie setat pe modul ”bun simț” care la ei este foarte important!

9. Dacă te duci la un restaurant cu bufet suedez vei vedea ca fiecare pune în farfuria lui atât cât ii trebuie, nu fac risipa, nici nu lasă resturi de mâncare în farfurii!

10. Media de întârziere la trenuri pe an este de 7 secunde!.....

Sursa internet

$$$

 Când părinții îmbătrânesc: lasă-i să îmbătrânească cu aceeași dragoste cu care te lasă să crești, lasă-i să vorbească și să spună în repetate rânduri povești cu aceeași răbdare și interes cu care au auzit-o pe a ta când erai copil (a), să aibă dreptate, ca de atâtea ori lasă câștigi, lasă-i să se bucure de prietenii tăi, de discuțiile cu nepoții tăi, lasă-i să se bucure de trăirea printre obiectele care te-au însoțit de mult timp, căci suferă simțind că le rupi bucăți din viața lor, lasă-i să greșească, ca de atâtea ori tu ai greșit LASĂ-I SĂ TRĂIASCĂ și încearcă să-i faci fericiți pe ultima porțiune de drum pe care le lipsește, așa cum ți-au dat mâna lor când ai pornit-o pe a ta, pentru că atunci când vor pleca spre cer, va fi mângâiere să-ți amintești că i-ai tratat 

$$$

 3 mituri despre meditații 

1. Toți profesorii fac meditații!

Un elev are 17, 18, 19 discipline în orar. Face pregătire particulară la 1, 2, hai, 3 materii. Concluzia logică: Toții profesorii fac meditații.

E ca și cum te-ar mușca un câine și ai crede apoi că Toți câinii sunt agresivi.

Sau, ca și cum te-ar înșela iubitul și ai dezvolta convingerea că Toți bărbații sunt porci.

Sau, ca și cum ai lua o înghețată unei domnișoare cu care ai ieșit o dată și care nu te-a plăcut și ai trage apoi concluzia că Toate femeile sunt materialiste...

Într-adevăr, creierul uman funcționează pe bază de generalizări: O lebădă albă, două lebede albe, trei lebede albe. Concluzia: Toate lebedele sunt albe. 

Deși au fost de mult descoperite lebede negre și s-a dezvoltat o întreagă literatură pe marginea acestui subiect. 

Dar, cine să citească despre lebede negre într-o țară cu 42% analfabetism funcțional, pe ultimul loc la consumul de carte și la studii superioare din Europa? E mai ușor să spui Toate lebedele sunt albe, decât să te informezi despre lebedele negre...

2. Profesorii nu plătesc impozit pe meditații!

Am fost la magazinul din colț. Ce să vezi? Bonul fiscal îmi arăta că taxa pe valoarea adăugată de 19% o plătisem eu, cumpărătorul. 

Dacă prețul hârtiei crește, diferența nu va fi acoperită de tipografie, ci se va reflecta în prețul cărții. Dacă fiscalitatea meditațiilor va fi de neocolit, costul va fi suportat de beneficiari, nu de prestatorii de servicii.

3. Profesorii nu-și dau interesul la clasă, ca să cheme apoi elevii la meditații. FALS

CORECT: Elevii nu-și dau interesul la clasă, ca să cheme apoi profesorii la meditații. Oricum nu plătesc ei, ci părinții.

Am auzit de multe ori, în cancelarie, profesori de materii de examen spunând că elevii nu sunt deloc atenți la ore. "Facem la meditații" a fost motivația școlarilor pentru lipsa de implicare, la apostrofările dascălului. 

Sunt elevi în anii finali care nu rămân la pregătirea suplimentară gratuită oferită de școală, ci pleacă la meditațiile plătite de părinți. Sunt elevi care nu participă nici la orele obligatorii, din același motiv.

Știu că oamenii vor spune în continuare "Toți profesorii fac meditații". Prin definiție, 42% dintre români nu pot înțelege argumente logice. Am scris acest text pentru ceilalți 58%.

$$$

 ALEGERILE DIN 1946

Campania electorală, precum și alegerile din 1946 s-au desfășurat sub controlul strict al guvernului, în condiții nedemocratice. În momentul de față există părerea unanimă că aceste alegeri au fost falsificate.

În orice an electoral, partidele politice se atacă invocând greșelile guvernanților sau promisiunile nerespectate. Acuzele reciproce de corupție, demagogie sau abuz de putere fac uneori o campanie electorală să nu respecte normele de desfășurare democratică. Reflectând asupra trecutului, putem observa că, în cazul în care o organizație politică deține puterea absolută în stat, poate foarte ușor să producă incidente violente împotriva opoziției sau să ducă intense campanii de discreditare a partidelor adverse, cu scopul victoriei categorice în alegeri. Acum aproape 70 de ani, România a fost martora celei mai mari fraude electorale din istoria sa politică, având drept consecință instaurarea totalitarismului, ce avea să domine țara pentru mai bine de patru decenii.

După lovitura de stat de la 23 august 1944 și trecerea României de partea puterilor aliate, țara a fost ocupată de Armata Roșie, care se prezenta drept eliberatoare, iar Partidul Comunist a început să joace un rol din ce în ce mai important pe scena politică. PCR, împreună cu partidele aliate, a fost adus la putere de la Moscova, cu ajutorul trimișilor sovietici. Formarea guvernului Groza, impus de sovietici la 6 martie 1945, a dus la instabilitate internă, din cauza grevei regale a regelui Mihai.

După sosirea în țară, la 31 decembrie 1945, a unei comisii interaliate alcătuite din vicecomisarul sovietic Andrei Ianuarevici Vîșinski și ambasadorii englezi și americani de la Moscova, Petru Groza a acceptat să primească în guvernul său doi reprezentanți ai opoziției: unul al Partidului Național Liberal și unul al Partidului Național Țărănesc. Cu toate acestea, membrii partidelor istorice care au făcut parte din guvernul Groza nu au avut nicio influență, nefiind nume de primă mână ale celor două structuri politice ce erau preconizate ca fiind libere. Alianța de la putere, procomunistă, dorea ca alegerile să aibă loc toamna – în ideea că țăranul român devenea mult mai destins în momentul în care avea recolta anului adusă deja în hambarul din gospodăria proprie. Anul 1946 a fost unul secetos, astfel încât alegerile, planificate până la urmă pentru 19 noiembrie, au adus la urne țărani români dezamăgiți de recoltă, deci mai curând temători pentru ziua de mâine.

În ciuda angajamentelor asumate de guvernul român, ce vizau respectarea dreptului de opinie și de exprimare, evoluțiile ulterioare au arătat o degradare permanentă, accelerată și de campania electorală care s-a declanșat aproape imediat după sfârșitul misiunii reprezentanților celor trei Mari Puteri. Deși comuniștii controlau deja guvernul, strategia lor era orientată spre exercitarea totală a influenței asupra societății. Simpla existență a partidelor politice tradiționale, așa-numite istorice, era un obstacol pe drumul PCR spre puterea absolută. Astfel că s-a folosit de toate mijloacele de care a dispus pentru a distruge partidele burgheze. Violența a îmbrăcăt, nu de puține ori, forme extreme, iar limbajul politic era plin de invective. Controlul absolut asupra presei dădea posibilitatea guvernului să suprime orice ziar care nu corespundea liniei oficiale. Cu toate că primiseră asigurări asupra libertății de exprimare, partidele istorice nu au avut la dispoziție decât un număr mic de publicații (de exemplu Liberalul, oficios al PNL, sau Timpul, ziar al PNȚ). Partidul Comunist și aliații săi, cu ajutorul organelor administrative, au ținut sub amenințare partidele de opoziție, manifestând o intoleranță evidentă.

Declanșarea oficială a campaniei electorale, marcată prin adoptarea legii electorale, a dus, în același timp, la intensificarea campaniei de intimidare din partea guvernului, fiind provocate confruntări în țară împotriva membrilor PNL și PNȚ. În luna august, manifestări electorale ale opoziției au fost supuse aceleiași agresivități din partea guvernului.

Pe măsură ce data alegerilor se apropia, lupta politică devenea din ce în ce mai încrâncenată. Ziua alegerilor a fost anunțată doar cu o lună înainte, la 15 octombrie. Incidentele s-au menținut în continuare, după anunțarea zilei votării, acestea fiind de altfel o caracteristică a întregului an 1946. Cu mijloace permise, dar și nepermise, s-a continuat blamarea și compromiterea partidelor din opoziție. Protestele acestora, îndreptate fie către guvern, fie către Marile Puteri, au rămas în general fără răspuns.

Lunile octombrie și noiembrie au însemnat punctul maxim al desfășurării campaniei electorale, violența intensificându-se. Sub presiunea puterii, opoziția a adoptat la rândul său măsuri de autoapărare. Astfel, au avut loc acțiuni antiguvernamentale, PNȚ dând dispoziții în vederea organizării unor echipe de apărare la nivel comunal și central. Guvernul a continuat însă cu înverșunare campania de denigrare și intimidare a opoziției, orice mijloc utilizat fiind permis.

Reprezentanții sovietici în România s-au arătat foarte optimiști cu privire la aceste alegeri. Astfel, încă din decembrie 1945, vicecomisarul sovietic Vîșinski prevedea o victorie a guvernului cu 70 de procente; înaintea alegerilor, ambasadorul sovietic la București, Serghei Kavtaradze, spunea că partidul comunist poate spera, prin anumite tehnici, chiar la 90 la sută dintre voturi.

Pentru a aduce noi dovezi asupra pregătirii alegerilor, un document din arhivele americane, datat 23 august 1946 și semnat de Burton Berry, specifica:

Dată fiind prezența armatei ruse în România, viitoarele alegeri se vor desfășura probabil potrivit interpretării rusești a termenilor «libere și neîngrădite».

În ziua alegerilor, pe listele electorale au fost înscrise 7.968.714 de persoane ce urmau să aleagă 414 deputați. S-au depus 450 de liste cu 3.244 de candidați. Blocul Partidelor Democrate (din care făceau parte PCR și partidele cu care se aliase) avea semnul Soarele și a depus 59 de liste; Partidul Național Țărănesc (Maniu), cu semnul Ochiul, a depus același număr de liste ca BPD, 59; Partidul Național Liberal (Brătianu) dispunea de 49 de liste, având semnul Unghiul drept.

Rezultatul oficial al alegerilor, consemnat câteva zile mai târziu de către comuniști, a desemnat Blocul Partidelor Democratice învigător cu o majoritate zdrobitoare: 4.773.689 voturi, adică 83,8% din totalul voturilor exprimate, ceea ce însemna 347 mandate din totalul de 414. Pe locul următor s-a clasat PNȚ, la mare distanță, preferat de doar 881.304 persoane, obținând 33 locuri în noul parlament (în condițiile în care partidul avea, în 1946, 2.125.000 de membri). PNL a obținut, conform acelorași date oficiale, 3 locuri, în timp ce Partidul Democrat Țărănesc al doctorului Lupu obținea 2 locuri. Uniunea Populară Maghiară, deși făcea parte din BPD, a participat pe liste separate și a obținut 29 de mandate. Celelalte formațiuni politice nu au intrat în parlament.

Alegerile s-au desfășurat, așa cum era de așteptat, sub controlul strict al guvernului. Comunicatul oficial exprima faptul că aceste alegeri au decurs în ordine, cu unele excepții în care opoziția ar fi încercat să fure voturi sau să intimideze populația prin amenințări, făcând chiar victime. Este posibil ca opoziția să fi recurs la astfel de excese și forme de manifestare violentă. În momentul de față există însă părerea unanimă că aceste alegeri au fost falsificate, iar neregulile și intervențiile dure au aparținut puterii. Adevăratul câștigător a fost PNȚ, pe care comuniștii l-au perceput în mod corect ca fiind nucleul rezistenței împotriva sovietizării țării.

Alegerile din 1946 au reprezentat cea mai mare fraudă electorală din istoria politică a României, fiind o importantă victorie pentru comuniști, permițându-le să își continue planurile asupra țării. Se poate spune că celebra frază a lui Iosif Stalin s-a respectat perfect. Următorul an a însemnat desființarea partidelor istorice, arestarea principalilor lideri ai opoziției și, inevitabil, abdicarea forțată a regelui Mihai, în ziua de 30 decembrie, ceea ce a dus la proclamarea Republicii Populare Române și la începutul procesului de sovietizare a statului.