$$$

 ANA ASLAN

Ana Aslan (1 ianuarie 1897 – 20 mai 1988), născută Anna Aslanyan, a fost o biologă și medic româncă de origine parțial armeană. S-a născut la Brăila și a murit la București . Aslan a fost specialistă în gerontologie , academiciană din 1974 și directoarea Institutului Național de Geriatrie și Gerontologie (1958–1988), cunoscută pentru inventarea medicamentului Gerovital (H3) . Aslan a primit recunoaștere internațională pentru cercetările sale în gerontologie.

Ana a fost cea mai mică dintre patru copii, doi frați și două surori, născuți de Mkrtitch și Sofia Aslanyans. Se spunea că Ana era o copilă foarte intelectuală, învățând să citească și să scrie deja de la vârsta de patru ani. La vârsta de 13 ani, tatăl ei a murit, iar familia sa s-a mutat apoi la București, România. Aici și-a început studiile la București. A absolvit Școala Centrală din București în 1915. Moartea prematură a tatălui ei, de care era apropiată, se spune că a fost motivul pentru care a vrut să devină medic. Deși domeniul medical nu era un domeniu dorit pentru femei, Ana Aslan a decis că aceasta este calea pe care dorea să o urmeze și a urmat Facultatea de Medicină din 1915 până în 1922. Mama ei nu a susținut această decizie de a deveni medic din cauza dificultăților financiare, așa că Ana Aslan a intrat în greva foamei până când mama ei i-a acceptat cariera medicală. În timpul studiilor universitare, a îngrijit soldații ca asistentă medicală în timpul Primului Război Mondial .

După absolvirea Facultății de Medicină în 1922, a început să lucreze cu Daniel Danielopolu, care i-a supervizat teza de doctorat. A obținut diploma de doctor în fiziologie cardiovasculară în 1924. S-a concentrat pe fiziologie și procesul de îmbătrânire . În timp ce experimenta efectele procainei asupra artritei , Aslan a descoperit și alte efecte benefice ale acestui medicament. Această descoperire a condus la un studiu de trei ani și, în cele din urmă, la inventarea medicamentului ei numit Gerovital (H3) , pe care l-a prescris pentru efectele îmbătrânirii. Având în vedere ezitările colegilor oameni de știință că Gerovital era o „ fântână a tinereții ”, Aslan a inițiat un studiu de cercetare pentru a demonstra rezultatele. Pe o perioadă de doi ani, au fost prelevate probe de sânge de la 15.000 de persoane, unele dintre ele primind Gerovital, iar altele un placebo. 40% dintre persoanele care au luat Gerovital au avut mai puține zile de concediu medical, iar rata mortalității cauzate de epidemia de gripă a fost de 13% la pacienții placebo, în timp ce a fost de doar 2,7% la pacienții care au luat medicamentul. În 1976, împreună cu o farmacistă pe nume Elena Polovrăgeanu, au inventat un alt medicament numit Aslavital, similar cu Gerovital, menit să întârzie procesul de îmbătrânire a pielii. 

Premii

Ana Aslan a primit numeroase distincții pentru activitatea sa de cercetare, de exemplu:

Membru al Academiei Internaționale de Științe din München și primul co-președinte

„Crucea Meritului” – Clasa I a Ordinului Meritului , Germania, 1971

Premiul „Cavalier de la Nouvelle Europe” Oscar, Italia, 1973

„Les Palmes Academiques”, Franța, 1974

„Cetățean străin de onoare și profesor de onoare de științe”, Filipine, 1978

Diploma „Membru Honoris Causa” a Societății Bohemo-Slovace de Gerontologie, 1981

Premiul „Leon Bernard”, distincție importantă acordată de Organizația Mondială a Sănătății la nominalizarea și aprobarea oficialilor unui stat membru (în acest caz de către românul Nicolae Ceaușescu ) pentru contribuția la dezvoltarea gerontologiei și geriatriei, 1982

Ana Aslan a brevetat două produse cosmetice (loțiunea și crema de păr Gerovital H3), încredințând producția acestora companiilor Farmec și Miraj. Cele două companii și-au diversificat ulterior gama de produse cosmetice, iar clorhidratul tradițional de procaină a fost eliminat din formulă. 

Ana Aslan a fost considerată o pionieră a medicinei sociale. La ani de zile după ce a devenit șefa departamentului de fiziologie de la Institutul de Endocrinologie din București, a fondat Institutul de Geriatrie din București. Ana Aslan, în 1959, a organizat Societatea Română de Gerontologie și Geriatrie. Societatea Română de Gerontologie a fost prima din lume care și-a canalizat cercetările către cercetări clinice, experimentale și sociale, a conceput o strategie terapeutică pentru prevenirea procesului de îmbătrânire și a organizat o rețea națională de sănătate pentru prevenirea îmbătrânirii. Medicamentul ei a fost folosit de mulți politicieni și celebrități din întreaga lume, inclusiv John F. Kennedy.

$$$

 CIUMA LUI CARAGEA VODĂ

Bolile şi epidemiile au fost prezente în istoria omenirii încă din cele mai vechi timpuri. Ele au influenţat cursul istoriei la fel de mult precum a făcut-o, de exemplu, războiul. Marea epidemie de ciumă izbucnită în 1346 stă drept mărturie pentru acest lucru, ea fiind responsabilă pentru moartea a milioane de oameni şi schimbarea, din punct de vedere demografic şi economic, a întregului continent european în acea perioadă.

După cum era firesc, nici teritoriul Ţărilor Române nu a fost evitat de molime, ele fiind aduse, într-o bună măsură, de valurile de năvălitori ce veneau de la Est – îndeosebi tătarii – sau de soldaţi ai diferitelor armate ce se aflau în trecere. Cu siguranţă că şi marea epidemie de ciumă a făcut victime în rândul populaţiei din Ţările Române, iar epidemiile de ciumă au continuat să apară şi după aceea, la intervale mai mari sau mai mici de timp. Însă niciodată în istoria poporului român nu a fost una mai distructivă şi mai ucigătoare decât cea izbucnită în anul 1813 şi care a fost numită ciuma lui Caragea.

Se pare că molima ar fi venit de la Constantinopol şi că mai întâi ar fi început în Bucureşti. Presupuşii vinovaţi pentru declanşarea epidemiei par a fi nişte lucrători imprudenţi care au deschis nişte baloturi de marfă venite din capitala Imperiului Otoman fără a lua măsuri de siguranţă. Aceştia s-au îmbolnăvit, iar în cele din urmă, şi din cauza măsurilor de igienă precare din acea vreme, boala s-a răspândit în tot oraşul. Alte surse spun că ciuma a început la o mănăstire de lângă Bucureşti, adusă de nişte călugări veniţi din Orient. Ion Ghica consemnează faptul că ciuma a apărut la 13 decembrie 1812 printre oamenii domnitorului, sosiţi cu el de la Constantinopol.

Scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri sunt printre cele mai bune mărturii cu privire la starea generală şi la atmosfera din vremea ciumei:

„A muritu până la 300 de oameni pe zi şi se crede că numărul morţiloru în toată ţara a fost mai mare de 90.000. Contagiunea era aşa de primejdioasă, în câtu celu mai micu contactu cu o casă molipsită ducea moartea, într-o familie întreagă, şi violenţa era aşa mare, în câtu unu omu lovitu de ciumă era unu omu mortu. Spaima intrase în toate inimile şi făcuse să dispară ori ce simţământu de iubire şi de devotamentu. Muma şi părăsia copiii şi bărbatulu soţia pe mânile ciocliloru, nişte oameni fără cugetu şi fără frică de Dumnezeu.”

Se pot observa asemănările cu ciuma de la 1346, mai ales că aceleaşi lucruri le consemnează şi cărturarul italian Giovanni Boccaccio în cartea sa, Decameronul, în capitolul introductiv. Nu era ceva anormal ca oamenii să părăsească oraşele mari în vremurile acestea şi să se retragă în zonele rurale, acolo unde considerau că pot fi mai în siguranţă. Este adevărat că în afara oraşelor erau mult mai în siguranţă, deoarece în aceste cazuri mediul urban este cel mai afectat, din cauza aglomeraţiei, casele fiind înghesuite, și a lipsei igienei şi a unei canalizări corespunzătoare.

Ciuma bubonică este provocată de virusul Yersinia pestis, care se dezvoltă foarte bine în organismul puricilor, principalii purtători ai acestui bacil. Puricii trăiau pe şobolanii ce se găseau în mahalalele insalubre ale oraşelor, iar oamenii intrau mereu în contact cu ei. O cauză foarte importantă, pentru care ciuma bubonică a făcut atâtea victime în timpul marii epidemii din 1346-1352, a fost faptul că oamenii au considerat câinii şi pisicile ca fiind principalii vinovaţi pentru împrăştierea flagelului, astfel că i-au ucis aproape pe toţi, când de fapt aceste animale erau cele ce ar fi putut vâna şi ucide şobolanii, adevăraţii vinovaţi. Desigur, şi lipsa de igienă şi faptul că medicina acelor vremuri se afla încă la un nivel primitiv, plină de misticism, au făcut ca pestilenţa să se răspândească şi să ucidă atâţia oameni.

Dar în vremea lui Caragea cea mai importantă cauză pentru răspândirea ciumei era, cu siguranţă, lipsa aproape totală a igienei. Medicina de început de secol XIX făcuse unele progrese faţă de cea medievală, însă nu putea lupta eficient împotriva virusului în condiţiile în care igiena lipsea cu desăvârşire.

Epidemia a fost atât de gravă încât foarte mulţi medici au fugit din oraş sau au preferat să se ascundă în casele lor, în loc să ajute la combaterea bolii. Ca mărturie ne stau câteva documente emise de Caragea-Vodă cu privire la acest lucru. Într-un document din 24 septembrie 1813, adresat lui Ioan Moscul, biv vel Vistier şi epistat al Epitropiei Obştirilor, domnitorul îi spune că el a orânduit lefuri dohtorilor politiei, nu ca să aibă această numire, ci ca să arate în faptă şi să fie nelipsiţi din politie pentru întâmplătoarele trebuinţe de patimi şi boale. De asemenea, în acelaşi document se arată faptul că înpotrivă însă, suntem pliroforisiţi (adică convinşi), că este destulă vreme decând mai cu toţii lipsesc din politie, arătându-se cu totul adiafori către a lor datorie, şi cei ce au trebuinţă pătimesc. Domnitorul va da poruncă ca medicii să nu mai primească plată, dar după ce ciuma avea să dispară, pedeapsa avea să fie ridicată.

Tot în acea vreme au apărut şi cioclii, acele persoane care duceau carele cu morţi la gropile comunale, deoarece nimeni nu mai voia să se atingă de cei decedaţi; din cauza acestui lucru se puteau vedea cadavre peste tot prin oraşe. Cioclii erau luaţi din rândurile celor care fuseseră bolnavi şi se vindecaseră, şi despre care se credea că nu se mai puteau îmbolnăvi, dar și din rândurile unor oameni marginalizaţi de societate, care nu se sfiau să fure din casele celor morţi sau să facă şi multe alte fărădelegi.

„Toţi beţivii, toţi destrămaţi îşi atârnau unu şervetu roşu de gâtu, se urcau într-unu caru cu boi, şi porniau pe hoţia din casă, din curte în curte. Ei se introduceau ziua şi noaptea prin locuinţele oameniloru şi puneau mâna pe ce găsiau, luau bani, argintării, ciasornice, scule, şaluri etc., fără ca nimeni să îndrăznească a li se împotrivi. Fugia lumea de dânşii ca de moarte, căci ei luau pe bolnavi sau pe morţi în spinare, îi trântiau în caru, clae peste grămadă, şi porniau cu carulu plinu spre Dudesci sau spre Cioplea unde erau ordiile ciumaţiloru. Se încreţia carnea pe trupu, auzindu-se grozăviile şi cruzimile făcute de aceşti tâlhari asupra bieţiloru creştini căzuţi în ghiarele loru.” (Ion Ghica)

După cum arată şi Ion Ghica, unii cioclii luau şi bolnavi din case şi-i duceau la gropile comunale, înainte ca aceştia să decedeze. În continuare, el zice:

„Rare ori bolnavulu ajungea cu viaţă la câmpulu ciumaţiloru. De multe ori o măciucă peste capu făcea într-o clipă ceea ce era să facă boala în doue, trei, zile!… Şi poate că acei ucişi astu-felu erau mai puţinu de plânsu, căci mai multu erau de jjale acei aruncaţi vii în câmpu fără aşternutu şi fără acoperământu pe pământulu udu şi îngheţatu. Cale de jumătate de ciasu se auzeau ţipetele şi vaetele nenorociţiloru din câmpulu Dudesciloru!….”

Situaţia scăpase de sub control în foarte multe privinţe, la fel cum se întâmplase şi în timpul pestilenţei medievale. Tot Ion Ghica vorbeşte şi despre un incident când unulu din aceşti miserabili fusese ruptu cu dinţii de unu tânăru care apăra cinstea soţiei sale lovită de ciumă chiar în zioa nunţii şi în urma revoltei ciumaţiloru, cari au săritu cu parulu şi au omorîtu zece cioclii, autoritatea în sfârşitu a luatu măsură de a organiza unu felu de serviciu sanitaru.

Într-adevăr, în urma unei revolte se va înfiinţa şi acest aşa-zis serviciu sanitar, iar cioclii vor fi însoţiţi de reprezentanţi ai autorităţilor, care vor striga în dreptul caselor: Sănătoşi copii! Totuşi, acest lucru nu i-a salvat pe unii bolnavi de aceleaşi fapte ale cioclilor, care aveau să-i ducă în continuare în câmpurile şi în gropile pline cu morţi, chiar dacă boala s-ar fi putut totuşi trata într-o oarecare măsură. Atenţia domnului oricum se îndrepta mai mult spre treburile de ordin politic decât spre cele privind ciuma, aşa cum arată şi istoricul V.A. Urechia în lucrarea sa despre Caragea-Vodă.

Tot de la Ion Ghica avem şi o afirmaţie destul de şocantă a unui cioclu, raportând unui superior de-al său: Azi amu adunatu 15 morţi, dar n-amu pututu îngropa de câtu 14, fiindcă unulu a fugitu şi nu l-amu pututu prinde.

Unii cioclii când treceau pe lângă o casă bogată, nu lipsiau de-a arunca sdrenţe rupte de la ciumaţi, ca să răspândească contagiunea. Tot din acele scrisori ale lui Ghica aflăm că multe averi şi case mari s-au ridicatu în Bucuresci după ciuma lui Caragea din sculele şi banii bieţiloru bolnavi.

Pentru a combate ciuma, la fiecare poartă se afla câte o şandrama, un fel de gheretă, unde stătea un servitor pus acolo pentru a da pâine, carne şi zarzavaturi. Nimic nu intra în curte, decât după ce era purificat prin fum şi trecea prin vase cu apă sau cu oţet. S-au luat şi unele măsuri cu privire la spiţierii, adică farmacii, care trebuiau să rămână deschise.

Epidemia de ciumă a început să se domolească la un moment dat – Ion Ghica spune că în timpul lunii decembrie a anului 1814 –, iar oamenii au început să-şi reia cursul vieţii lor. Oraşele au început să fie repopulate şi curăţate, iar în timp măsurile de igienă s-au îmbunătăţit, precum și medicina, ceea ce a condus la dispariţia ameninţării ciumei.

Ciuma lui Caragea ar fi putut fi controlată mult mai bine, dacă în rândul oamenilor nu ar fi apărut şi acele acte de cruzime şi violenţă împotriva semenilor lor. Lăcomia despre care vorbeşte Ion Ghica, despre palatele şi casele mari ce s-au ridicat din banii furaţi de la bolnavi şi despre faptul că însuşi cioclii împrăştiau boala arată faptul că autorităţile nu au luat o poziţie exactă împotriva bolii, lucru care a dus la răspândirea ei rapidă. Ioan Caragea, după cum spune şi V.A. Urechia, nu a fost interesat în special de combatarea ciumei, cât de consolidarea poziţiei lui politice. Din păcate acestea erau priorităţile domnitorilor din vremurile acelea, şi nu bunăstarea supuşilor lor. Tot din sărăcie şi din neajunsuri cel mai probabil au acţionat şi cioclii aşa. Ciuma lui Caragea a rămas cea mai distrugătoare epidemie din istoria Ţărilor Române şi ultima de o asemenea intensitate.

¢$$

 S-a întâmplat în 26 ianuarie1611: La această dată, Gabriel Bathory ocupa Târgoviştea şi se intitula „principe al Transilvaniei şi al Valahiei Transalpine”. Ca răspuns direct, Poarta a refuzat să-l recunoască domn şi l-a numit din nou pe Radu Mihnea. În faţa acestei situaţii, la 16 martie, Gabriel Bathory s-a retras din Ţara Românească. 

Gabriel Báthory (în maghiară Gábor Báthory, n. 15 august 1589, Oradea – d. 27 octombrie 1613, Oradea), a fost un principe de origine maghiară al Transilvaniei între anii 1608-1613, nepot al fostului rege al Poloniei, Ştefan Báthory şi ultimul principe din familia Báthory. În 1606, după moartea prințului Bocskay, István Gabriel Bathory a fost unul dintre pretendenți la tronul Transilvaniei, care în februarie 1607 a fost ocupat de Sigismund Rakoczy până în martie 1608, când acesta a fost înlăturat în urma unei răscoale. În luna noiembrie a aceluiași an 1608, Gabriel Batory a fost proclamat principe al Transilvaniei la vârsta de 19 ani. Domnia sa a fost caracterizată de o instabilitate permanentă. Prin modul său agresiv de guvernare și atitudinea sa imorală și-a făcut mulți dușmani în rândul nobilimii ardelene şi odată cu ocuparea orașului liber Sibiu și-a atras și împotrivirea națiunii săsești. Din cauza războaielor pornite împotriva Țării Românești, a stârnit mânia Porții Otomane. Îşi propusese să aducă sub stăpînirea sa Moldova şi Valahia. Şi-a început domnia în relaţii bune atât cu voievodul Radu Şerban, din Muntenia, cât şi cu Constantin Movilă, domnitorul Moldovei, dar a dorit să supună atât Moldova cât şi Ţara Românească. La scurt timp de la instalarea pe tron, Gabriel Bathory a cerut tribut de 8.000 de florini domnitorului Moldovei, Constantin Movilă. S-a pregătit de război împotriva acestuia, însă potrivit unor istorici, el a fost silit să îşi abandoneze planurile, în urma unui mesaj puternic al sultanului, venit la mijlocul anului 1610.

În luna decembrie a anului 1610, oastea lui Gabriel Bathory a pornit din Ţara Bârsei, prin Bran, asupra Munteniei. „3.000 de oameni desfundară cu lopeţile drumul, de zăpadă, şi armata trecu peste munţi. Radu Şerban, nepregătit, trebui să se retragă în grabă spre Moldova. Mama domnitorului muntean şi o parte din bogăţii au căzut însă în mâinile năvălitorilor. A fost groază şi prăpăd deoarece oamenii fuseseră surprinşi în sate de sărbători. Nu au putut fugi după obicei, în codri, mai ales că era iarnă grea”, scrie Constantin N. Giurescu. La 29 decembrie, pe când domnul ţării, Radu Şerban (1602-1611) petrecea la Târgovişte împreună cu întreg poporul sfârşitul de an, Gabriel Báthory a trecut cu oastea prin pasul Branului şi a pătruns în Ţara Românească. Ajuns în Târgovişte la 26 ianuarie 1611, Gabriel Bathory şi-a luat titlul de „Principe, din mila lui Dumnezeu, al Transilvaniei şi Valahiei Transalpine”. A trimis o solie la Istanbul, cerând să-i fie recunoscută domnia în Muntenia şi explicând expediţia sa prin aceea că Radu ar fi vrut să-l răstoarne, împreună cu aliaţii acestuia din Polonia. Înalta Poartă nu a încuviinţat cererea lui şi l-a numit domn al Ţării Româneşti pe Radu Mihnea. Gabriel Báthory s-a aşezat stăpânitor al ţării pe care a prădat-o timp de trei luni, fapt consemnat şi în cronica munteanului Radu Popescu: „că în trei luni au şăzut procletul în ţară, jefuind, prădând, arzând; care nevoie n-au fost, nici va mai fi în pământul nostru.” Mănăstirea Dealu a fost printre primele lăcaşuri ce au căzut victimă jafului şi distrugerii. Mărturii avem de la egumenul de atunci al mănăstirii, Mitropolitul Matei al Mirelor: „câte ticăloşii şi vărsări de sânge şi profanări de biserici şi jafuri de mănăstiri, nu se pot spune cu deamănuntul… În special chinuiau pe preoţi şi pe călugări.”

„Iar uşuratecul acesta de Bathory Gabor, căci aşa-l chema, a venit pe neprevestite asupra noastră, cum s-a zis. Deci s-a luat de către dânsul Valachia fără luptă. Şi câte ticăloşii şi vărsări de sânge şi profanări de biserici şi jafuri de mănăstiri s-au făcut nu se pot spune cu de-amănuntul, multe fiind şi mai presus de orice măsură. Căci, fiind neamul acesta neomenos, cu neomenie şi mare cruzime se purta cu cei care-i avea în mână. Prădau, ardeau, chinuiau, puneau cărbuni pe pântecele oamenilor şi-i înăduşeau în fum şi de oţeturi foarte acre. Scoteau ochii, tăiau mâinile, jupuiau pieile de pe genunchi, până la oase şi spânzurau oamenii de muşchi. Iar capetele altora legându-le cu funia şi căsnindu-i le scoteau ochii. Şi unora le făceau aceste chinuri pe rând, iar asupra altora grămădindu-le pe toate deodată, le luau viaţa”, scria Matei al Mirenilor, citat de istoricul Nicolae Iorga în „Analele Academiei Române” (1900). Preoţii nu au scăpat de tortură, relata mitropolitul. „Şi mai ales se aprindea mânia lor împotriva monahilor şi preoţilor pe care cu multe chinuri şi încercări îi ucideau. Iar cei cărora le încetau caznele, mai bine ar fi fost de dânşii să nu mai scape şi să nu se mai mântuiască pe sine, decât să trăiească nenorociţi şi schilodiţi. Şi se vedeau plângeri şi lucruri vrednice de tânguire făptuite atunci de dânşii. Iar desfrânări şi lucruri ruşinoase se făceau multe. Căci nu numai că ruşinau fetele şi femeile frumoase ci şi pe babele cele bătrâne şi pe acelea înaintate în zile le ruşinau, grămădindu-şi pe capete focul cel nestins. Şi năvălind ca hoţii în mănăstirea noastră, au furat toate giuvaierurile câte le căpătase şi sfărâmând mormintele domnilor (căci obiceiul era să se îngroape aici cei răposaţi dintre domni) şi stricând lespezile bisericii, crezând să afle bogăţie de aur, punându-şi numele de furi de lucruri sfinte şi scormonitori de morminte s-au întors în aşteptarea dreptei pedepse a lui Dumnezeu. Căci s-au luat multe daruri făcute mănăstirii cucernice de către domnii cei de demult şi plumbul cu care era învelită biserica. Au sfărâmat şi mitropolia de la Argeş, cea foarte scumpă şi toate sfintele mănăstiri şi mănăstirile de călugăriţe şi bisericile le-au distrus. Iar el, afurisitul de Bathory Gabor, s-a ridicat la atâta înălţime prea mare a furiei sau mai curând a nebuniei celei mai cu vârf, încât gonind şi tăind cu suliţa, de călare câinii se făcea de râsul tuturora. Căci un om cu minte şi pus să domnească peste popoare trage cu suliţa în câini când merge pe drum?”, scria Matei al Mirenilor, citat de istoricul Nicolae Iorga în „Analele Academiei Române” (1900). 

De starea jalnică în care se afla mănăstirea după trecerea oştilor jefuitoare a fost impresionat voievodul Radu Mihnea care, venind în 1614 să se închine bisericii şi să înalţe rugăciuni lui Dumnezeu şi Sfântului Ierarh Nicolae, a găsit „sfântul lăcaş stricat şi lovit şi sărăcit şi jefuit şi surpat cu totul de Unguri”, iar în altă parte zice că l-a găsit „pustiit, risipit, dărâmat şi de tot sărăcit de necredincioşii Unguri.” După cum mărturisea într-un hrisov emis în acelaşi an, „inima noastră a venit la umilinţă şi jale fiind atunci nastavnic şi egumen al mai sus spusului lăcaş prea sfinţitul mitropolit al Mirelor chir Matei şi cu ceilalţi călugări şi fraţi din cinul călugăresc, cari au căzut cu lacrimi de umilinţă şi smerenie spre domnia noastră, aducând înaintea domniei noastre prea umile rugăciuni ca să fiu nou ctitor al sfântului lăcaş, mai sus zis, ca să întăresc şi să înnoesc şi să împuternicesc acest sfânt lăcaş”, mai ales că nu doar sfânta mănăstire era pustiită şi stricată, ci şi biserica lui Dumnezeu, asemenea chiliile şi celelalte case pustiite.” 

La 16 martie, Gabriel Bathory s-a retras în Braşov. Între timp, domnii Munteniei şi Moldovei, Radu Şerban şi Constantin Movilă s-au aliat, iar în primăvara anului 1611 Radu Şerban şi-a recăpătat tronul în Ţara Românească. Armatele aliate moldovene şi muntene au pornit asupra oştilor lui Gabriel Bathory, într-o campanie de pedepsire a acestuia. La Sânpetru, în apropiere de Braşov, a avut loc o luptă cruntă, în urma căruia Gabriel Bathory a fost silit să fugă. „Mii de morţi rămaseră pe câmpul de luptă. A doua zi, domnul (Radu) însoţit de saşii din Braşov, vizitând locul bătăliei şi văzând mulţimea celor căzuţi porunci să se strângă trupurile şi deasupra lor ridică o movilă aşezând şi o cruce frumoasă de lemn, cu inscripţie în limba română, arătând faptele. Înfrânt lângă Braşov la data de 7 iulie 1611, Báthory scapă numai datorită unei greşeli a învingătorilor care s-au oprit din urmărire, dându-i astfel timp să se retragă după înfrângere. Drept urmare, Gabriel Báthory a putut să se menţină în fruntea Principatului Transilvaniei încă doi ani, până în anul 1613.

Cronicarii turci l-au numit „craiul cel nebun”, iar românii au relatat despre ororile comise de soldaţii acestuia care au invadat Muntenia. În cei cinci ani de domnie şi-a atras ura tuturor foştilor săi aliaţi. În anul 1613 domnii din ţările româneşti vecine Transilvaniei s-au coalizat pentru a-l înlătura de la conducerea Ardealului. Turcii pregătiseră deja un înlocuitor al lui, în persoana lui Gabriel Bethlen (Bethlen Gábor) zis „Ţiganul” datorită tenului său oacheş, nobil maghiar originar din localitatea Ilia din actualul judeţ Hunedoara. Gabriel Bethlen îl susținuse la început pe Gabriel Báthory și l-a ajutat în obținerea domniei. Văzând însă caracterul acestuia și influența sa negativă asupra stabilităţii țării, Gabriel Bethlen a pornit cu ajutor turc și român împotriva lui Gabriel Báthory. Principele Gabriel Bethlen a fost pus de turci pe tronul Transilvaniei, hotărârea Sublimei Porţi din data de 23 octombrie 1613 fiind confirmată şi de Dieta Transilvaniei. În acel an, în Ardeal a intrat o armată turcească, alături de cele moldoveană şi munteană, asigurând astfel alegerea lui Gabriel Bethlen ca principe, cu toată opoziţia Austriei.

Gabriel Báthory s-a retras în cursul acestor evenimente până la Oradea, pe care era gata să o predea turcilor pentru a-și salva tronul, dar a fost asasinat chiar de proprii săi soldați, la data de 27 octombrie 1613. Kiatip Celebi, cronicar otoman a începutul secolului al XVII, a scris următoarele despre Gabriel Bathory: „Mai sus arătatul Bethlen Gabor era unul dintre emirii Ardealului din familia Bathorylor. Bathory Gabor, care a fost craiul Ardealului înaintea lui, era cunoscut sub numele de craiul cel nebun (Deli Kiral). Fiind un nebun cu apucături câineşti, el ataca avuţiile şi familiile beilor şi notabililor din Ardeal. Pe unii dintre cei care i se opuneau îi ucidea, pe alţii îi exila. Unii reuşeau să fugă de persecuţiile lui. Deli Kiral (Gabriel Bathory) s-a întărit în cetatea Oradea. Iskender Paşa, mergând acolo, în Transilvania, l-a înscăunat pe Bethlen Gabor în Belgradul din Ardeal. Dar cât timp trăia acel afurisit era greu ca această hotărâre să fie menţinută. Prin mijlocirea lui Bethlen, Iskender paşa a atras cu nenumărate promisiuni câţiva voievozi de încredere ai Transivaniei. În felul acesta a câştigat o parte a populaţiei de acolo. După ce însă Iskender paşa, luându-şi oastea, a plecat din Transilvania, Deli Kiral ieşind din Oradea a început să facă pregătiri împotriva lui Bethlen. În acest timp, unul dintre voievozi, punând câţiva puşcaşi la trecătoare, aceştia l-au omorât pe Deli Kiral în timp ce trecea pe acolo” .

Surse:

Constantin C. Giurescu - Istoria românilor, volumul III, ediţia a V-a, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2007

Constantin N. Giurescu, în volumul Istoria Românilor, Fundaţia Regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1944

„Cronici turceşti privind Ţările Române, Mihai Guboglu”, Editura Academiei RSR, 1974)

http://www.istoria.md/articol/713/26_ianuarie,_istoricul_zilei

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Gabriel_Bathory

http://adevarul.ro/locale/hunedoara/ororile-sadicului-gabriel-bathory-mii-femei-violate-schingiuite-calugari-batjocoriti-ucisi-sate-trecute-foc

$$$

 S-a întâmplat în 26 ianuarie1823: În această zi, a murit medicul englez Edward Jenner; el a descoperit, în 1796, vaccinul antivariolic, pe care l-a introdus în practica medicală, punând bazele imunologiei moderne. Edward Jenner este un savant englez născut la data de 17 mai 1749 în Berkeley, Gloucestershire, Marea Britanie. A rămas orfan la vârsta de cinci ani, iar la 14 ani a devenit ucenicul lui Daniel Ludlow, un chirurg respectat. Se spune că în această perioadă Jenner a auzit o lăptăreasă spunând că nu se va îmbolnăvi niciodată de periculoasa variolă, deoarece deja a avut variolă taurină, acest lucru făcând-o imună, lucru ce l-a pus serios pe gânduri.

În 1770, la vârsta de 21 de ani, Jenner a mers în Londra, la spitalul St. George, unde a învăţat anatomie şi chirurgie de la John Hunter, un alt medic respectat, cu care ulterior s-a împrietenit. În 1773, Jenner s-a întors în Berkeley şi a devenit un chirurg de succes, în timp ajungând cel mai bun din Anglia, fiind cunoscut şi ca un respectat biolog şi un bun aplicant al ştiinţei experimentale. Pasiunea sa de nestăvilit pentru ştiinţele naturii l-a purtat şi pe tărâmul geologiei, iar în 1785 a creat propriul său balon cu aer cald şi hidrogen, care a zburat 12 mile.La sugestia lui Hunter, Jenner a început să studieze cucii, lucrarea sa pe această temă asigurându-i un loc în Societatea Regală de Ştiinţe în 1788. În timp ce făcea experimente cu baloanele cu aer cald, a întâlnit-o pe Catherine Kingscote, cu care s-a căsătorit în anul 1788. Catherine a murit în 1815, suferind de tuberculoză. Şi-a obţinut doctoratul în medicină în anul 1792, la Universtatea St. Andrews. În anul 1805 a luat naştere Societatea Medicală şi Chirurgicală (Medical and Chirurgical Society). În acelaşi an, Jenner a devenit membru al acestei societăţi, un an mai târziu fiind ales ca membru al Academiei Regale Suedeze de Stiinţe (Royal Swedish Academy of Sciences). Pe 26 ianuarie 1823 a murit din cauza unui atac cerebral, după ce, cu o zi în urmă a fost găsit în stare de apoplexie, având partea dreaptă paralizată.

În timpul vieţii, Jenner a fost măcinat de o problemă a cărei rezolvare i-a adus titlul de părinte al imunologiei. Această problemă era variola, o boală foarte comună în secolul al XVIII-lea, dar şi foarte periculoasă, 400.000 de oameni murind pe atunci anual în Europa din această cauză. În medie, murea unul din trei oameni, supravieţuitorii rămânând cu cicatrici grave pentru tot restul vieţii.Diferiţi oameni de ştiinţă au bănuit că variola taurină, o formă mai uşoară a acestei boli, ar putea fi, în mod surprinzător, o măsură de prevenire a variolei. Unul dintre aceşti savanţi este Benjamin Jestym, un fermier din Dorset (Sud-Vestul Angliei), care a reuşit să îi imunizeze pe soţia şi copii săi folosind această metodă. Deşi deja se bănuia că variola taurină ar fi fost soluţia perfectă pentru boala care omora mii de oameni, de abia în anul 1796 Jenner a şi dovedit asta, procedura fiind în cele din urmă înţeleasă cu adevărat. Pe data de 14 mai a acelui an a primit vizita lăptăresei Sarah Nelmes, care prezenta simptomele variolei taurine. A fost ocazia perfectă de a preleva lichid din rănile ei. Teoria lui Jenner era că germenii de variolă taurină ar acţiona ca un sistem de apărare, făcând astfel organismul respectiv imun la variolă. Jenner a inoculat virusul prelevat de la Sarah unui băieţel de 8 ani, James Phipps, după care a aşteptat ca acesta să-şi facă efectul. Băiatul a avut de suferit, făcând febră şi având dureri, dar cu siguranţă nu era ceva letal. Apoi i-a inoculat lui James virusul variolei, însă nu s-a întâmplat nimic. El devenise imun, iar Jenner a considerat experimentul un succes, dovedind o dată pentru totdeauna eficacitatea acestei metode. Jenner suspecta că infecţia provine de la cai, aceasta transmiţându-se la bovine prin intermediul fermierilor şi transformându-se până când ajunge la o formă finală cunoscută drept variolă taurină.

Denumirea de „vaccin” pe care a atribuit-o Jenner tratamentului său provine de la cuvântul latinesc „vacca”, ce înseamnă „vacă”. Termenul de „vaccinare” definea la început procesul de inoculare a virusului, însă Louis Pasteur, un chimist francez, a propus ca acest termen să fie folosit pentru inocularea oricărei substanţe în scopul prevenirii unei boli. După succesul avut cu vaccinarea, Jenner a primit din partea regelui 10.000 de lire, iar mai târziu a primit încă 20.000 de lire pentru întreaga sa activitate. Instituţia Jenneriană (Jennerian Institution) este o societate ce se ocupa cu promovarea vaccinului împotriva variolei, scopul ei fiind eradicarea acestei boli. Jenner s-a implicat în acest proiect în anul 1803. Mai târziu, cu ajutorul guvernului, Instituţia Jenneriană a devenit Organizaţia Naţională de Vaccinare (National Vaccine Establishment).

La mai bine de un secol şi jumătate de la moartea lui Jenner, în anul 1980, Organizaţia Internaţională a Sănătăţii a declarat variola o boală eradicată. Totuşi, monstre din acest virus încă mai există în laboratoarele Centrelor de Control şi Prevenire a Bolilor din Atlanta, Georgia, Statele Unite, dar şi în Rusia. Deşi ideea lui Jenner de a vaccina oamenii pentru a preveni apariţia variolei nu era una originală, aceasta fiind cunoscută de mai mult timp, el îşi merită titlul de părinte al imunologiei deoarece a creat o bază ştiinţifică pentru acea teorie. Mai mult, el a fost primul care a încercat să controleze o epidemie folosind o abordare ştiinţifică, rămânând pentru totdeauna în istorie ca un adevărat erou care a salvat milioane de vieţi.

Surse:

https://www.jenner.ac.uk/edward-jenner

http://broughttolife.sciencemuseum.org.uk/broughttolife/people/edwardjenner

https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC1200696/

https://www.proimunizare.ro/istoria-imunizarii/

http://desprevaccin.ro/istoria-vaccinurilor/

https://www.historyofvaccines.org/content/jenner

https://www.britannica.com/biography/Edward-Jenner

https://www.scientia.ro/stiinta-la-minut/istoria-ideilor-si-descoperirilor-stiintifice/1364-edwar-jenner-si-realizarea-primului-vaccin.html

$$$

 S-a întâmplat în 26 ianuarie1918: În această zi, guvernul de coaliţie I. I. C. Brătianu - Take Ionescu a demisionat, deoarece a considerat inacceptabilă încheierea unei păci separate după prima conflagraţie mondială. I-a urmat (la 29 ianuarie1918) un guvern condus de generalul Alexandru Averescu. Noua formulă guvernamentală, sugerată chiar de Brătianu, avea ca principal obiectiv tergiversarea, pe cât posibil, a încheierii păcii cu Puterile Centrale şi crearea unor premise favorabile obţinerii unei păci onorabile (26.I./8.II).

Mai apoi, la data de 24 aprilie 1918, Alexandru Marghiloman a semnat un armistiţiu înrobitor, dar care a permis supravieţuirea statului român. Oricum am „învârti” condițiile de atunci ale evenimentelor, altă cale nu ar fi fost posibilă...Semnarea acestuia a fost tergiversată continuu de regele Ferdinand, iar răsturnarea situaţiilor pe front în defavoarea Puterilor Centrale, a permis României să reintre în război de partea Antantei pe 24 octombrie 1918. Astfel, sfârşitul primului război mondial (11 noiembrie 1918) a găsit România în tabăra învingătoare.

Anul 1918 a marcat şi desăvârşirea procesului de unitate naţională a românilor. Pe 27 martie şi 15 noiembrie, Basarabia şi Bucovina şi-au manifestat dorinţa de „unire necondiţionată” cu Patria-Mamă. Actul de Unire a Transilvaniei cu România de la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 încheie un procesul de formare a statului naţional unitar, la care Ionel Brătianu avusese o contribuţie majoră. După Marea Unire, oamenilor politici le revenea răspunderea de a găsi mijloacele adecvate pentru a asigura dezvoltarea României ca stat european. Pe 1/14 decembrie, regele şi guvernul au întâmpinat la Gara de Nord delegaţia Marelui Sfat Naţional Român din Transilvania, care aducea Rezoluţia Unirii de la Alba-Iulia pentru a fi predată şefului statului. La banchetul dat în această onoare, Ionel Brătianu a luat cuvântul:„De o mie de ani vă aşteptăm şi aţi venit ca să nu ne mai despărţim niciodată. Sunt clipe în viaţa unui neam de fericire atât de mare că răscumpără veacuri întregi de dureri. Bucuria noastră nu e bucuria unei singure generaţii, ea e sfânta cutremurare de fericire a întregului popor românesc, care de sute şi sute de ani a stat sub urgia soartei cele mai cumplite, fără a pierde credinţa lui nestrămutată în această zi ce ne uneşte şi care nu se putea să nu vie.”

Pe 29 noiembrie/12 decembrie 1918 s-a format un nou Consiliu de miniştri, în care erau reprezentate toate provinciile istorice, prezidat de Ion I. C. Brătianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal. În prima lună de la instalare, pe 15/16 decembrie, cabinetul publică decretul-lege privind exproprierea marilor proprietăţi rurale din Vechiul Regat, fixând şi condiţiile exproprierii. Însă, războiul lăsase răni adânci pe trupul ţării noastre: distrugeri materiale, familii sfâşiate de durere şi dezbinate, scăderea nivelului de trai, scăderea producţiei, ceea ce a generat în perioada imediat următoare nemulţumiri în rândul populaţiei, manifestate prin greve şi lupte de stradă. Se impunea astfel adoptarea unor ample reforme, care să ralieze România la noile realităţi postbelice.

Surse:

Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007

Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003

Anastasie Iordache, Ion I. C. Brătianu-un corifeu al democraţiei şi al liberalismului românesc, Editura Albatros, Bucureşti, 2007 

Ioan Scurtu, Viaţa politică a României în anii 1918-1940. Evoluţia regimului politic de la democraţie la dictatură, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996

http://www.rador.ro/2018/12/01/personalitati-care-au-creat-romania-mare-ion-i-c-bratianu/

http://www.radioiasi.ro/stiri/supliment/in-memoriam-ionel-bratianu/

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/ion-i-c-bratianu-conducatorul-din-umbra-al-romaniei-interbelice

$$$

 S-a întâmplat în 26 ianuarie1925: În această zi, s-a născut Paul Newman, actor şi regizor american de film. Paul Leonard Newman (n. Cleveland, Ohio - d. 26 septembrie 2008, Westport, Connecticut, SUA) a fost un actor, regizor și producător american. În afara carierei artistice s-a făcut remarcat și ca antreprenor, filantrop și pilot de curse.

Cariera artistică în lumea filmului i-a adus numeroase premii, printre care se numără: un premiu Oscar, de trei ori Globul de Aur, câte o dată BAFTA, Screen Actors Guild, Festivalul de Film de la Cannes și Emmy, precum și numeroase premii onorifice.Newman fost nominalizat de 9 ori pentru premiul Oscar ca actor și o dată ca producător pentru filmul Rachel, Rachel. În 1986 a fost distins cu acest premiu pentru rolul din pelicula Culoarea banilor în regia lui Martin Scorsese. În România a fost cunoscut mai ales datorită filmelor sale din anii 1960 și 1970, în care se remarcă rolurile sale, alături de Robert Redford, din Butch Cassidy and the Sundance Kid și Cacealmaua, iar recent pentru dublarea vocii în engleză a personajului Doc Hudson din producția Pixar/Disney Mașini, lansată în vara lui 2006. Alte roluri remarcabile sunt cele din Dulcea pasăre a tinereții, Pisica pe acoperișul fierbinte.Ca pilot de curse, Paul Newman a câștigat numeroase curse în competițiile organizate de Sports Car Club of America, iar el și echipa sa au câștigat mai multe titluri naționale în secțiunea open wheel a curselor IndyCar.

Newman a fost cofondator al companiei Newman's Own, o companie a cărei venituri după taxare au fost donate integral unei societăți de caritate.Newman a fost căsătorit de două ori. Prima căsătorie a avut-o cu Jackie Witte din 1949 până în 1958. Împreună au avut un băiat, Scott (1950–1978), și două fete, Susan (n. 1953) și Stephanie Kendall (n. 1954). Scott, care a apărut în filmele Breakheart Pass, Infernul din zgârie-nori și filmul din 1977 Fraternity Row, a murit dintr-o supradoză de droguri. Newman a pornit o campanie împotriva cosumurilor de droguri înființând Centrul Scott Newman în memoria fiului său. Susan este o realizatoare de documentare și filantroapă, a avut câteva apariții pe Broadway și în filme, incluzând un rol al unei fan al unuia din cei patru Beatles din filmul I Wanna Hold Your Hand (1978), de asemenea un mic rol de compoziție alături de tatăl ei în Slap Shot. A primit o nominalizare Emmy ca și co-producătoare a filmului ei The Shadow Box.

A fost căsătorit, începând din 1958, cu actrița Joanne Woodward. „Nunta de aur” au celebrat-o în ianuarie 2008.Newman a decedat la 26 septembrie 2008 în locuința sa din Westport, Connecticut, din cauza unei serii de complicații din urma unui cancer pulmonar

Surse:

https://www.imdb.com/name/nm0000056/

https://www.cinemagia.ro/actori/paul-newman-2310/

https://okmagazine.ro/legende-paul-newman-actorul-ochi-un-albastru-electrizant/a18256872

https://romanialibera.ro/cultura/arte/a-murit-paul-newman-135312

https://revistatango.ro/paul-newman-mereu-la-timpul-prezent-2253

$$$

 S-a întâmplat în 26 ianuarie1942: În această zi, s-a născut Ion Cristinoiu, compozitor, orchestrator, dirijor de muzică uşoară şi percuţionist; a fost dirijor al Orchestrei de Estradă a Radiodifuziunii Române. Ion Cristinoiu (d. 21 noiembrie 2001) a fost un compozitor, orchestrator, dirijor și instrumentist român. A urmat cursurile Școlii de muzică și ale Conservatorului „Ciprian Porumbescu” din București între anii 1959–1964. 

A făcut parte din orchestra Radioteleviziunii Române între anii 1963–1969 și din formația „Perpetuum Mobile”. Turnee cu formația Perpetum Mobile în Germania, Suedia, Norvegia, URSS, Ungaria, Polonia, Danemarca, în calitate de instrumentist. A fost membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România din anul 1969. Debutul în televiziune a fost în 1964 cu melodia Vreau să știu. A scris melodii de muzică ușoară și muzică de film. A participat în calitate de dirijor la Festivalul internațional de la Atena în 1969 și la „Festivalul cântecului”, unde și-a prezentat piesa proprie Mediterana. A scris peste șapte sute de piese de muzică ușoară; peste 3000 de orchestrații, muzică pentru cinci spectacole de revistă: „Dragoste și aventură” (1973), libret Gheorghe Dumbrăveanu, „Corăbii pentru dumneavoastră” (1976), libret Mihai Ispirescu, „Nu sunt turnul Eiffel” (1978), după piesa omonimă de Ecaterina Oproiu, la Teatrul Mic, „Trei fetițe poștărițe și-un poștaș mai poznaș” (1983), libret de Eugen Rotaru, la Teatrul Muzical din Brașov, „Trecere în revistă” (1983), libret de Eugen Rotaru, la Cluj-Napoca, Ansamblul „Doina” al Armatei. Între anii 1963-1969 a fost instrumentist al formației de estradă a Radioteleviziunii (RTV) (dirijor: Sile Dinicu), Membru al Uniunii Compozitorilor din 1969 și membru GEMA, în Germania, din 1962, Dirijorul orchestrei de muzică ușoară a RTV în perioada 1989–1995, Președinte sau membru al unor jurii la festivaluri și concursuri interne sau internaționale.

Primul șlagăr: Te-așteaptă un om; versuri: Mihai Dumbravă, interpret: Dan Spătaru, 1966. Șlagărul consacrării: Nici o lacrimă; versuri: Mihai Dumbravă; a fost interpretat de 17 concurenți străini în primele trei ediții ale Festivalului Internațional Cerbul de Aur, 1968–1971. A scris muzica pentru 7 filme de lung metraj, a primit Premiul Uniunii Compozitorilor pentru compoziție în anii 1978, 1979, 1982, 1984, 1995. Premiul pentru orchestrație la Festivalul internațional al șlagărului din Dresda, 1982.

A avut cele mai multe participări (16) la Festivalul Mamaia, unde a obținut: 5 Trofee Mamaia: 1984 De n-ai sa vii; text: Ovidiu Dumitru, solist: Angela Similea; 1988 Dacă într-o zi mă vei iubi; text: Ovidiu Dumitru, solist: Daniel Iordăchioaie și Deschid fereastra; text: Aurel Storin, solistă: Corina Chiriac; 1992 Lasă-mi pe cer o stea; text: Dan V. Dumitriu, solist: Gabriel Cotabiță; 1995 Raiul pe pământ; text: Mihai Dumbravă, solist: Gabriel Cotabiță; 1997 Daca n-ai pleca; text: Roxana Popescu, solistă: Monica Anghel, Un titlu de laureat, un premiu I, două premii II, două premii III, un premiu al criticii, un premiu al publicului, patru mențiuni.

În afara Festivalului Mamaia, a concurat la toate manifestările de gen, unde a obținut premii: nouă premii I, patru premii II, patru premii III, cinci mențiuni ale publicului, două premii speciale ale juriului. La Festivalul „Crizantema de Aur” a obținut în 1986 Premiul Uniunii Compozitorilor și în 1987 premiul I. La opt ani de la moartea sa, i-a fost conferit premiul I pentru piesa Să ne-amintim de ziua asta, în interpretarea Corinei Chiriac. Versurile aparțin tot compozitorului.

Surse:

Daniela Caraman Fotea, Meridianele cântecului, Editura Muzicală, 1989

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2019/03/17/parinti-si-copii-talentati-ion-si-bogdan-cristinoiu--275888

http://www.romaniaregional.ro/2016/11/21/muzica-unei-generatii-perene-compozitorul-ion-cristinoiu/

https://agenda.liternet.ro/articol/12861/Marian-Radulescu/O-clipa-de-sinceritate-despre-Ion-Cristinoiu.html