___$$$

 În martie 1977, cutremurul de 7.4 grade a prăbușit parțial clădirea Institutului de Fizică din București, blocând în subsolul de la nivelul -2 o echipă de șase cercetători care lucrau la un experiment cu izotopi radioactivi, iar aceștia au supraviețuit 38 de ore îngropați sub moloz, menținând în funcțiune sistemele de siguranță ale laboratorului cu izotopi pentru a preveni scurgerea de radiații, în timp ce echipele de salvare săpau manual prin beton și oțel pentru a-i ajunge.

Institutul de Fizică Atomică din București era una dintre cele mai avansate instituții de cercetare din România. În subsolul clădirii, la nivelul -2, se afla Laboratorul de Izotopi Radioactivi, unde se desfășurau experimente cu materiale radioactive pentru cercetare medicală și industrială.

Pe 4 martie 1977, la ora 21:22, când cutremurul a lovit, în laborator se aflau șase cercetători. Conduceau un experiment planificat să dureze până la miezul nopții - testau un nou izotop pentru tratamentul cancerului. Experimentul nu putea fi oprit brusc - procesul de dezactivare sigură lua minimum 2-3 ore.

Doctorul Andrei Popescu, 46 de ani, fizician nuclear cu 20 de ani experiență, era șeful echipei. Alături de el: doi cercetători seniori, Tudor Ionescu și Elena Munteanu, ambii 38 de ani, și trei asistenți tineri - Mihai, 26 ani, Ana, 24 ani, și Gheorghe, 27 ani.

Când primul val seismic a lovit, toată clădirea s-a zguduit violent. În laborator, echipamentele sensibile au început să cadă de pe rafturi. Containere cu izotopi radioactivi au început să se miște periculos pe mese. Prima reacție instinctivă a echipei: securizați materialele radioactive.

Au acționat protocoalele de urgență. Au oprit experimentul. Au transferat rapid izotopii în containerele blindate de siguranță - cutii de plumb de 5 centimetri grosime. Au activat sistemele de ventilație de urgență pentru a preveni acumularea de gaze radioactive. Tot procesul a durat 40 de secunde - făcuseră drill-ul de sute de ori.

Apoi, în timp ce încercau să evacueze, tavanul laboratorului s-a prăbușit.

Trei tone de beton, armătură metalică și moloz de la etajele superioare au căzut, blocând complet ușa de ieșire și o parte din laborator. Lights-ul s-au stins instant. Întuneric total. Apoi, după 5 secunde, s-au aprins luminile de urgență - alimentate de baterii, slabe, dar suficiente să vadă.

Situația era clară imediat. Ușa de ieșire - blocată complet de tone de moloz. Scara de urgență - prăbușită. Erau prinși la 10 metri sub pământ, cu o singură cameră de 8 pe 6 metri și un depozit adiacent de 4 pe 4 metri. Acesta era întreaga lor lume acum.

Primul lucru verificat: personalul. Toți cei șase erau în viață. Elena avea o rană la cap, sângerând abundent dar nu gravă. Mihai avea brațul stâng probabil fracturat. Restul erau întregi, dar în șoc.

Al doilea lucru verificat: radiatiile. Doctorul Andrei a luat imediat detectorul Geiger și a măsurat nivelurile de radiație în cameră. Normal. Containerele blindate rezistaseră. Izotopii erau în siguranță. Nu exista pericol imediat de contaminare radioactivă.

Al treilea lucru verificat: aerul. Laboratorul avea sistem propriu de ventilație, independent de clădire. Dar funcționa pe electricitate de la rețea. Acum rețeaua era căzută. Ventilatorul de urgență, pe baterii, funcționa, dar bateriile durau maximum 6-8 ore. După aceea, vor respira aer stagnant într-un spațiu sigilat.

Doctorul Andrei a făcut calculul rapid. Șase persoane, într-un spațiu de aproximativ 60 metri cubi (inclusiv depozitul), consumând oxigen. Fără ventilație, vor avea aer pentru maximum 15-18 ore înainte ca nivelul de CO2 să devină periculos.

"Trebuie să economisim oxigenul", a spus calm. "Activitate fizică minimă. Stăm jos. Respirație lentă, controlată. Și trebuie să prelungim durata bateriilor pentru ventilație."

Tudor a avut o idee. "Putem conecta ventilatorul la bateria de urgență a sistemului de securitate radioactivă. Aceea e mai mare, durează 24 de ore. Dar înseamnă că pierdem alarmele și monitorizarea automată."

"Facem manual monitorizarea", a decis Andrei. "Preferăm să respirăm și să verificăm radiatiile cu mâna decât să avem alarme automate și să murim suferinți."

Au reconectat sistemele. Au cuplat ventilatorul de urgență la bateria mare. Ventilatorul continua să funcționeze. Acum aveau oxigen pentru minimum 24 de ore, poate 30 dacă sunt atenți.

Dar ce urmează după 30 de ore? Speranța era că echipele de salvare vor ajunge până atunci. Dar nu aveau cum să comunice cu exteriorul. Telefonul era mort. Radiotelefonul de urgență fusese distrus de molozul căzut. Erau complet izolați.

Prima noapte a fost cea mai grea psihologic. Știau că sunt prinși. Nu știau dacă cineva știe că sunt acolo. Nu știau dacă clădirea de deasupra lor era stabilă sau va continua să se prăbușească. Și erau într-un laborator cu materiale radioactive - dacă ceva se rupe, dacă un container se sparge, mor cu toții în câteva ore sau zile, în agonie din sindromul acut de radiație.

Au organizat tura de veghe. Doi oameni trebuie să fie treji tot timpul, verificând: nivelul de oxigen (cu un detector simplu CO2), nivelul de radiații (cu detectorul Geiger), starea containerelor cu izotopi, funcționarea ventilației. Schimb la fiecare 4 ore.

Au raționat apa. În laborator aveau un răcitor cu 20 de litri de apă pentru spălarea echipamentelor. Împărțit la șase persoane, pentru potențial 2-3 zile, înseamnă aproximativ un litru per persoană pe zi. Nu e mult, dar e suficient pentru supraviețuire.

Mâncarea era zero. Nimeni nu aducea mâncare în laborator (reguli stricte - nu mănânci unde lucrezi cu materiale radioactive). Vor tine fără mâncare câteva zile, dar slăbiciunea va veni.

A doua zi, temperatura în laborator a început să crească. Sisteme electronice, chiar și pe stand-by, generează căldură. Fără ventilație adecvată (ventilatorul de urgență era slab), căldura se acumula. După 12 ore, temperatura era deja 28 de grade. După 18 ore, peste 30. Combinat cu umiditatea ridicată, devenea greu de suportat.

Tudor a făcut o glumă neagră. "Cel puțin nu înghețăm ca în poveștile tale cu iarna, Andrei." Râsete nervoase. Umorul era singura armă împotriva disperării.

În a doua zi, au auzit zgomote. Bătăi în beton, undeva deasupra. Salvatorii! Au început să bată și ei în țevile metalice din perete. Cod SOS. Trei lovituri scurte, trei lungi, trei scurte. Au bătut ore întregi.

Zgomotele de sus au continuat, dar nu se apropiază. Salvatorii căutau supraviețuitori, dar poate nu știau de laboratorul de la -2. Poate credeau că toată lumea evacuase. Trebuia să le transmită cumva că sunt acolo.

Ana a avut o idee. Au un generator radiațtiv mic pentru testare, cu o sursă de cobalt-60. Dacă îl apropie de perete, radiațiile vor penetra betonul. Dacă cineva de sus are detector Geiger (și salvatorii în clădire cu materiale radioactive sigur au), vor detecta radiație în zona lor și vor înțelege că cineva manipulează surse radioactive - deci cineva e viu jos.

Au făcut-o. Au scos sursa din containere (cu toate precaustiile, cu cleștii speciali, cu distanță maximă), au apropiat-o de peretele spre scara principală, au ținut-o acolo 5 minute, apoi au reînchis-o în siguranță.

Expunerea la radiații pentru această manevră: aproximativ 2-3 miliSieverts fiecare. Sub limita anuală permisă pentru lucrători în domeniu (20 mSv/an), dar semnificativă. Dar era singura lor șansă de a semnaliza.

După o oră, zgomotele de sus s-au intensificat. Cineva săpa direct deasupra lor. Planul funcționase.

Dar săparea era lentă. Trei etaje de clădire prăbușită stăteau între ei și suprafață. Salvatorii trebuiau să sape manual, verificând fiecare boltă dacă e stabilă, asigurând fiecare gaură ca să nu se prăbușească peste ei înșiși.

În a treia zi, după 36 de ore de la cutremur, oxigenul începea să fie o problemă reală. Ventilatorul funcționa, dar bateria slăbise. Fluxul de aer proaspăt era minimal. Nivelul de CO2 în cameră crescuse la 2000 ppm - încă sub pericol imediat (5000 ppm e mortal), dar suficient pentru a cauza dureri de cap, amețeală, oboseală.

Toți cei șase stăteau nemișcați, respirând lent, vorbind minim. Fiecare mișcare consuma oxigen. Fiecare vorbă consuma oxigen. Stăteau și așteptau, în căldură, în aer vițiat, înconjurați de containere cu materiale radioactive, așteptând ca salvatorii să spargă ultimii metri de beton.

După 38 de ore, au auzit un zgomot diferit. O găuritoare electrică, aproape de ei. Apoi, un fascicul subțire de lumină a pătruns prin tavan. O gaură de 5 centimetri diametru. Dar prin ea venea aer proaspăt!

Toți s-au repezit la gaură, respirând adânc aerul curat. După 38 de ore de aer vițiat, aerul proaspăt era ca o drogă.

Prin gaură, au comunicat cu salvatorii. "Șase persoane, toate vii! Două răni minore! Izotopi radioactivi în siguranță! Avem nevoie de apă și ventilație!"

Salvatorii au coborât prin gaură tuburi: apă, mancare, o pompă de aer conectată la un compresor de sus. Aerul proaspăt a început să intre. Toți au plâns de ușurare.

Dar evacuarea a durat încă 6 ore. Gaura trebuia lărgită suficient pentru ca o persoană să treacă. Betonul era armat greu - câte o bară de oțel la fiecare 20 de centimetri. Fiecare bară trebuia tăiată cu flex-ul.

Primul evacuat a fost Elena, cu rana la cap. Apoi Ana. Apoi Mihai, cu brațul rupt. Apoi cei trei bărbați. Ultimul a fost doctorul Andrei, după ce s-a asigurat că toate containerele cu izotopi sunt sigilate și etichetate pentru recuperare ulterioară.

Când a ieșit la suprafață, la lumina zilei, după 44 de ore în subsolul îngropat, doctorul Andrei și-a acoperit ochii. Prea multă lumină. Dar a zâmbit. Au reușit. Au supraviețuit și au menținut sigure materialele radioactive. Nicio scurgere, nicio contaminare. Datoria profesională îndeplinită până la capăt.

Astăzi, când laboratoarele cu materiale radioactive au sisteme multiple de siguranță, evacuare automată, comunicații prin satelit, structuri antisemnice certificate, este aproape imposibil să înțelegi că în martie 1977, șase cercetători au fost prinși 44 de ore la 10 metri sub pământ într-un laborator cu izotopi radioactivi, au menținut manual sistemele de siguranță pentru a preveni dezastrul nuclear, au supraviețuit cu un litru de apă pe zi, respirând aer din ce în ce mai rarefiat, la peste 30 de grade temperatură, așteptând să fie săpați prin trei etaje de clădire prăbușită.

Pentru că în martie 1977, când pământul s-a cutremurat și Institutul de Fizică s-a prăbușit, cei șase cercetători de la subsolul -2 nu au intrat în panică, nu și-au abandonat postul, nu au riscat scurgerea radioactivă. Au aplicat procedurile, au improvizat soluții tehnice, au raționat resursele vitale, au semnalizat ingenios poziția lor, și au așteptat 44 de ore în întuneric și căldură până când salvarea a pătruns prin beton, demonstrând că adevăratul profesionalism înseamnă să îți păstrezi responsabilitatea chiar și când viața ta depinde de a o abandona.

$$3

 În ianuarie 1980, turnul de apă principal al cartierului Nord din Ploieşti a înghețat complet din cauza unei avarii la sistemul de încălzire, blocând alimentarea cu apă pentru 23.000 de locuitori, iar echipa de 4 instalatori a fost nevoită să urce în turnul înghețat de 45 de metri înălțime și să lucreze 14 ore continuu la minus 18 grade înăuntru pentru a dezgheța manual 300 de tone de apă înghețată, în timp ce cartierul întreg rămânea fără apă potabilă.

Turnul de apă din cartierul Nord era o construcție masivă din beton și metal, înaltă de 45 de metri, cu un rezervor principal de 500 metri cubi la vârf. Construcție din anii '60, esențială pentru presiunea apei în cartier - 23.000 de locuitori depindeau de acest turn pentru apă curentă.

Sistemul funcționa simplu: apa era pompată sus în rezervor, de acolo gravitatea o distribuia în rețeaua cartierului. Pentru ca apa să nu înghețe iarna, rezervorul avea un sistem de încălzire electrică - rezistențe care mențineam temperatura deasupra punctului de îngheț.

Pe 12 ianuarie 1980, sistemul de încălzire a căzut. O defecțiune electrică, un releu ars, ceva banal. Dar în mijlocul iernii celei mai grele din ultimii ani, cu temperaturi de minus 25 de grade constante, defecțiunea banalală devine catastrofă.

În prima noapte fără încălzire, suprafața apei din rezervor a înghețat. În a doua noapte, stratul de gheață era de 10 centimetri. În a treia zi, rezervorul era înghețat solid - 300 de tone de apă transformate în blocuri de gheață.

Când pompa a încercat să pompeze apă în rezervorul înghețat, sistemul s-a blocat complet. Presiunea a căzut în toată rețeaua cartierului. La etajele superioare ale blocurilor, apa nu mai ajungea deloc. La etajele inferioare, doar un fir subțire de apă rece.

Pentru 23.000 de locuitori, aceasta însemna dezastru imediat. Fără apă la robinet. Fără apă pentru gătit, băut, spălat, toalete. În mijlocul iernii, când temperatura exterioară era minus 20 de grade.

Dispeceratul IAJP (Întreprinderea Județeană de Apă Ploiești) a primit sute de telefoane în prima oră. "Nu avem apă!" "Copiii sunt murdari!" "Cum tragem apa la toaletă?" Panica se instala rapid.

Soluția era clară dar imposibilă: trebuie dezghețat rezervorul. Dar cum dezgheți 300 de tone de apă înghețată, la 45 de metri înălțime, într-o structură metalică expusă la minus 20 de grade?

Maistrul Ion Dumitrescu, 52 de ani, șef de echipă instalatori, cu 30 de ani de experiență, a fost chemat urgent. "Ion, trebuie să urci în turn și să dezgheți rezervorul. Altfel, cartierul rămâne fără apă săptămâni întregi."

Ion a evaluat situația. A urcat până la rezervor pe scara metalică exterioară - 45 de metri, în vânt, la minus 20 de grade. Când a ajuns sus și a deschis trapă de acces, a văzut dezastrul: rezervorul transformat într-o grotă de gheață. Pereții acoperiți cu straturi groase de gheață. Suprafața complet solidă. Țevile de alimentare și distribuție blocate de gheață.

A coborât și a adunat echipa. "Avem nevoie de patru oameni. Urcăm cu echipament: lămpi cu gaz pentru topire, ciocane și vârste pentru spart gheața, găleți pentru îndepărtarea apei topite. Lucrăm sus până terminăm, oricât durează."

Echipa s-a format: Ion (52 ani), Vasile (45 ani), Gheorghe (38 ani) și Mihai (28 ani). Toți instalatori experimentați, toți înțelegând gravitatea situației.

Au urcat la ora 8 dimineața, 15 ianuarie. Fiecare cărând echipament greu pe scara metalică de 45 de metri. Lămpi cu gaz propan (10 kg fiecare). Ciocane grele. Vârste. Găleți. Franghii. Provizii pentru o zi - termoase cu ceai, sandvișuri, țuică pentru încălzit.

În rezervor, temperatura era minus 18 grade - mai cald decât afară pentru că structura bloca vântul, dar încă înghețat solid. Luminile lor de lucru arată amploarea problemei: un castel de gheață, frumos dar mortal pentru sistemul de apă.

Strategia era simplă dar epuizantă: topesc gheața cu lămpile cu gaz, apoi o sparg cu ciocane și vârste, apoi îndepărtează apa topită prin conducta de golire. Proces lent, fizic extenuant, periculos.

Primul pas: dezghețează conducta de golire pentru a avea unde să evacueze apa topită. Vasile s-a lăsat cu franghia în interiorul turnului, pe lângă țeavă, cu lampa cu gaz. A topit gheața metru cu metru, coborând pe țeavă. A durat 3 ore pentru a dezgheța 40 de metri de conductă.

În timp ce Vasile lucra la conductă, ceilalți trei au început să topească gheața de pe pereți rezervorului. Procesul era hipnotic și epuizant: ții lampa cu gaz lângă perete, gheața topește încet, apa curgând în jos, formând noi strategen de gheață dacă nu o îndepărtezi rapid.

După 4 ore de muncă, mâinile lui Ion erau amorțite de frig în ciuda mănușilor groase. Să lucrezi cu metal la minus 18 grade înseamnă că metalul "arde" pielea prin mănuși. Să respiri aer la minus 18 în interior înseamnă plămâni dureroși. Să stai în picioare pe suprafață de gheață înseamnă picioare înghețate în bocanci.

Au făcut pauză la prânz. S-au adunat în colțul cel mai adăpostit al rezervorului. Au băut ceai fierbinte din termoase. Au mâncat sandvișuri care erau deja semi-înghețate. Au băut câte o gură de țuică pentru căldură internă. Nimeni nu vorbea mult. Economiseau energia.

După pauză, au continuat. Strategia s-a schimbat. În loc să topească toată gheața (ar lua săptămâni), au decis să creeze un canal - să dezgheți un pasaj de la intrare la ieșire prin care apa să poată curge. Restul gheții se va topi treptat când vor reporni încălzirea.

Gheorghe a avut cea mai periculoasă sarcină: a coborât în interiorul rezervorului pe o scară improvizată, până la bază, unde conducta principală de alimentare intra în rezervor. Acolo, gheața era cel mai groasă - peste 30 de centimetri. A lucrat cu ciocanul pneumatic improvizat (alimentat de un compresor adus sus cu greu), spartând gheață, creând tunel.

Zgomotul ciocanului pneumatic în rezervorul metalic era asurzitor. Reverberația metalului amplifica fiecare lovitură. După o oră de lucru cu ciocanul, Gheorghe avea timpane dureroase și mâinile complet amorțite de vibrații.

În jurul orei 16, întunericul venea. Au aprins lampi de lucru pe baterii. Lucrau acum în lumină artificială, în frig, în zgomot, în epuizare. Dar nu puteau opri. Jos, 23.000 de oameni așteptau apa.

La ora 18, au avut primul success. Un jet subțire de apă a început să curgă prin canalul pe care îl deschiseseră. Nu mult, dar era ceva. Au anunțat prin radio la dispecerat. "Avem flux! Mic, dar existent! Continuăm să lărgim!"

Vestea s-a răspândit în cartier. Oamenii au deschis robinetele. După 6 zile fără apă, un fir subțire de apă rece a început să curgă. Nu suficient pentru dușuri, dar suficient pentru a umple oale, găleți, a bea, a găti.

Dar echipa nu a oprit. Trebuiau să lărgească canalul, să permită flux maxim. Au lucrat încă 6 ore, până la miezul nopții, topind, spartând, evacuând gheață.

La ora 22, Mihai a leșinat. Epuizare combinată cu hipotermie ușoară. Au fost nevoiți să îl coboare urgent pe scara exterioară - o descensiune periculoasă în întuneric, cu un om semi-conștient. L-au coborât în 40 de minute, legat în frânghii, susținut de Vasile.

Jos, ambulanța l-a preluat. Hipotermie moderată, epuizare severă. Dar va fi bine. Echipa a rămas trei sus - Ion, Vasile și Gheorghe.

Au continuat până la 2 noaptea. La acea oră, fluxul de apă era deja 60% din capacitatea normală. Suficient pentru ca cartierul să aibă apă la toate etajele.

Au coborât în final, după 14 ore de muncă continuă la 45 de metri înălțime, la minus 18 grade, în condiții imposibile. Când Ion a atins pământul, picioarele nu l-au mai ținut. S-a prăbușit pe loc. Colegii l-au ridicat, l-au dus la ambulanță.

Bilanțul: patru instalatori, 14 ore de muncă extremă. Unul spitalizat cu hipotermie moderată. Toți cu degerături la mâini și picioare. Dar misiunea îndeplinită - cartierul Nord avea din nou apă.

În zilele următoare, cu rezervorul parțial funcțional și încălzirea reparată, gheața rămasă s-a topit treptat. După o săptămână, sistemul funcționa 100%.

Ion Dumitrescu a fost decorat de Primărie pentru curaj civic. Dar el a refuzat ceremonia. "Am făcut ce trebuia făcut. 23.000 de oameni aveau nevoie de apă. Cineva trebuia să urce acolo."

Astăzi, când turnurile de apă au sisteme automate de încălzire cu backup, când senzori detectează îngheț înainte să devină problemă, când instalatorii au echipament modern de protecție termică și platforme de lucru sigure, este aproape imposibil să înțelegi că în ianuarie 1980, patru oameni au urcat 45 de metri pe o scară metalică în ger, au intrat într-un rezervor înghețat și au lucrat 14 ore cu lămpi cu gaz și ciocane pentru a dezgheța manual 300 de tone de apă, salvând alimentarea cu apă a unui cartier întreg.

Pentru că în ianuarie 1980, când turnul de apă din cartierul Nord s-a înghețat și 23.000 de oameni au rămas fără apă în mijlocul iernii, Ion Dumitrescu și echipa sa nu au așteptat soluții miraculoase sau echipament sofisticat. Au urcat în turn, au intrat în grotă de gheață, au muncit până la limita epuizării și hipotermiei, și au dezghețat rezervorul cu mijloace primitive dar eficiente, demonstrând că adevăratul profesionalism înseamnă să faci ce trebuie făcut, indiferent cât de imposibil pare sau cât de mult te costă personal.

$$$

 În februarie 1976, Grădinița nr. 12 din Satu Mare a rămas complet blocată de troiene timp de 3 zile după un viscol apocaliptic care a îngropat clădirea sub 4 metri de zăpadă, iar cele 6 educatoare și 42 de copii (vârste 3-6 ani) au supraviețuit înăuntru transformând grădinița într-o micro-societate de urgență, raționând mâncarea de la cantină, dormind toți în sala de joacă pentru căldură, și așteptând să fie săpați de salvatori care au avut nevoie de 60 de ore pentru a deschide un tunel până la ei.

Grădinița nr. 12 era o clădire mică, la parter, în cartierul Micro 15 din Satu Mare. Douăzeci și cinci de metri lungime, zece metri lățime. Patru săli de grupă, o cantină, două toalete, un birou administrativ. Nimic special, o grădiniță obișnuită din anii '70.

Pe 18 februarie 1976, viscolul a început dimineața devreme. Părinții au adus copiii la grădiniță la ora 7-8, înainte ca vremea să se înrăutățească prea mult. Patruzeci și doi de copii în total - 18 la grupa mică (3-4 ani), 14 la grupa mijlocie (4-5 ani), 10 la grupa mare (5-6 ani).

Cele șase educatoare erau: Maria (directoare, 52 de ani), Elena și Ana (grupa mică, 28 și 31 ani), Ioana (grupa mijlocie, 35 ani), Rodica (grupa mare, 29 ani), plus doamna Floarea (bucătăreasa, 58 ani).

Până la ora 10, viscolul devenise apocaliptic. Vizibilitate zero. Vânt de 100 km/h. Zăpada cădea atât de dens încât în 30 de minute acumula 20 de centimetri. Directoarea Maria a încercat să sune părinții să vină după copii. Linia era moartă - viscolul rupse cablurile telefonice.

La ora 11, au realizat că sunt complet izolați. Ferestrele erau acoperite complet de zăpadă din exterior. Ușa principală, când au încercat să o deschidă, era blocată de un perete solid de zăpadă. Grădinița era îngropată.

Maria a luat o decizie calmă. "Suntem blocați aici până trece viscolul și vine salvarea. Trebuie să organizăm totul pentru 2-3 zile: mâncare, somn, activități pentru copii. Nimeni nu intră în panică. Copiii nu trebuie să se sperie."

Primul lucru: inventarul hranei. Doamna Floarea a verificat cantina. Există: 5 kg orez, 3 kg paste, 10 kg cartofi, 2 kg fasole, conserve de legume, lapte praf, pâine pentru două zile, zahăr, ulei. Suficient pentru 48 de persoane pentru 4-5 zile cu rații mici.

Al doilea: căldura. Sistemul de încălzire funcționa - grădinița avea cazan propriu pe lemne. Dar lemnele erau în șopron afară, îngropat sub zăpadă. Au inventariat ce lemne erau înăuntru: suficient pentru 24 de ore de foc continuu. După aceea, vor îngheța.

Al treilea: organizarea spațiului. Au decis să concentreze pe toată lumea în sala de joacă mare - 50 de metri pătrați, cea mai încălzită cameră. Acolo vor dormi toți, acolo vor mânca, acolo vor sta.

Copiii au fost organizați imediat. Educatoarele le-au explicat ca și cum ar fi o aventură: "Facem tabără! Dormim toți împreună ca la excursie! Va fi distracție!" Majoritatea copiilor au acceptat jocul. Cei mici, 3-4 ani, înțelegeau mai puțin, dar au simțit calmul adulților și nu s-au panicat.

Prima zi a fost suportabilă. Copiii au fost ținuți ocupați cu jocuri, cântece, povești. Doamna Floarea a gătit mâncare caldă - orez cu legume. Au mâncat toți, apoi s-au pregătit pentru somn.

Problema somnului: 42 de copii și 6 adulți trebuie să doarmă în aceeași cameră. Au împins toate saltelele din sălile de odihnă în sala de joacă. Au creat un "pat uriaș" - toate saltelele lipite, acoperite cu toate cuverturle disponibile. Copiii au dormit ca sardinele, câte 8-10 pe fiecare saltea, adulții la margini pentru supraveghere.

Noaptea, trei copii au plâns după părinți. Educatoarea Ana i-a luat în brațe, le-a cântat, i-a calmat. Dar ea însăși era îngrijorată - dacă viscolul durează mai mult de 3 zile? Dacă lemnele se termină? Dacă mâncarea nu e suficientă?

A doua zi, viscolul continua. Afară, nimic vizibil prin ferestre - doar zăpadă solidă lipită de geam. Era ca și cum ar fi fost îngropați vii. Claustrofobia începea să se instaleze la educatoare, dar nu la copii - pentru ei, era încă o aventură.

Lemnele începeau să se termine. La prânz, doamna Floarea a avut o idee disperată: "Putem arde mobilă. Avem scaune de lemn, mese vechi în depozit, dulapuri." Maria a acceptat. Au început să ardă mobila veche - scaune sparte, o masă deteriorată din depozit, rafturi de lemn din birou.

Mâncarea a fost raționată strict. Dimineața: lapte cald cu zahăr și câte o felie de pâine. Prânz: supă de fasole cu paste. Seara: piure de cartofi cu puțin ulei. Copiii se plângeau că vor mai multă mâncare, dar educatoarele le explicau că trebuie să păstrăm pentru mâine.

În a doua noapte, doi copii au făcut febră. Nu era nimic grav, probabil răceală sau stres, dar fără medic, fără medicamente puternice (mica trusă de prim ajutor avea doar aspirina pentru copii), era îngrijorător. Elena i-a pus în saltele separate, i-a menținut calzi, le-a dat aspirină și ceai. Au trecut criza.

A treia zi, 21 februarie, viscolul în final a slăbit. Dar grădinița era acum îngropată sub aproape 4 metri de zăpadă acumulată în 3 zile de viscol continuu. Erau complet invizibili din exterior. Nimeni din oraș nu știa unde se termină clădirea și unde începe troianul.

Maria a luat o decizie riscantă. "Trebuie să semnalizăm că suntem aici. Să facem zgomot." Au început să bată în țevile de încălzire cu ciocane, cu linguri de metal, cu orice produceau zgomot puternic. Au bătut ore întregi. Dar nu știau dacă cineva aude.

În oraș, când viscolul s-a terminat, autoritățile au început căutarea. Zeci de clădiri erau complet îngropate. Printre ele, Grădinița nr. 12. Părinții celor 42 de copii erau în panică absolută. "Copiii noștri sunt acolo! Trei zile! Trebuie să îi salvați!"

Echipele de salvare au început să sape spre grădiniță. Dar zăpada era compactată, dură ca betonul. Săpau manual, cu lopeți, cu târnăcoape. Progresau 2-3 metri pe oră. Cu 50 de metri de zăpadă compactată până la grădiniță, vor avea nevoie de o zi întreagă.

În grădiniță, resursele se terminau. Ultima mâncare consistentă: paste fierte cu puțin ulei, împărțite în porții minuscule. Ultima lemne: ultimul scaun de rezervă, ultimele scânduri din dulap. După asta, vor sta în frig.

Copiii simțeau că ceva nu e în regulă. Adulții zâmbeau mai forțat. Mâncarea era prea puțină. Lumea în joacă devenise mai puțin convingătoare. Unii copii mai mari au început să întrebe direct: "Doamna, de ce nu vin părinții? De ce suntem doar noi aici?"

Educatoarea Rodica le-a explicat adevărul, adaptat pentru copii de 5-6 ani: "Afară e multă zăpadă. Foarte multă. Părinții voștri vor să vină, dar trebuie să sape prin zăpadă. E greu, durează, dar ei vin. Trebuie să fim răbdători și curajoși."

În seara zilei a treia, în jurul orei 19:00, au auzit un zgomot. Un zgomot de săpat, venind dinspre peretele dinspre drum. Au început toți să strige: "Ajutor! Suntem aici! Patruzeci și doi de copii și șase adulți! Toți în viață!"

Zgomotul de săpat s-a intensificat. După o oră, un topor a spart peretele gipscarton din biroul administrativ. Fasicul de lumină de lanternă a pătruns înăuntru. Salvatorii ajunseseră.

Dar evacuarea era complicată. Tunelul săpat prin zăpadă era îngust, doar 60 centimetri diametru, lung de 40 de metri. Copiii trebuiau evacuați unul câte unul, târâți prin tunel, în frig, în întuneric.

Primul copil evacuat: Andrei, 6 ani, cel mai mare și cel mai curajos. L-au îmbrăcat în toate hainele disponibile, l-au legat cu o frânghie de un salvator, l-au trimis prin tunel. A durat 20 de minute de târât prin zăpadă. Când a ieșit la capătul celălalt, mama lui plângea și râdea simultan.

Evacuarea tuturor celor 42 de copii a durat 8 ore. Fiecare copil, târât prin 40 de metri de tunel îngust în zăpadă, escortat de salvatori. Copiii mici plângeau de frică, dar educatoarele îi pregătiseră: "E ca un tobogan lung! Va fi aventură!"

Ultimele evacuate au fost cele șase educatoare. Maria a ieșit ultima, după ce s-a asigurat că toți copiii au fost scoși în siguranță. Când a ajuns la suprafață, după 72 de ore îngropată sub zăpadă, s-a prăbușit în brațele salvatorilor și a plâns pentru prima dată.

Bilanțul: 42 de copii salvați. Toți cu hipotermie ușoară. Doi cu febră care a trecut. Trei cu anxietate post-traumatică tratată ulterior. Dar toți vii, toți întregi, datorită celor șase educatoare care au transformat trei zile de coșmar într-o "tabără de aventură" pentru a proteja psihicul copiilor.

Astăzi, când grădinițele au sisteme de comunicație prin satelit, când fiecare educatoare are telefon mobil, când protocoalele de urgență prevăd evacuare imediată la orice risc meteo, este aproape imposibil să înțelegi că în februarie 1976, o grădiniță întreagă a fost îngropată 3 zile sub 4 metri de zăpadă, iar șase femei au păstrat 42 de copii în viață și relativ calmi, transformând dezastrul într-o poveste de aventură, raționând mâncarea ca într-un razboi, ardând mobila pentru căldură, și așteptând 72 de ore să fie săpate manual prin tone de zăpadă compactată.

Pentru că în februarie 1976, când viscolul a îngropat Grădinița nr. 12 și cele șase educatoare au realizat că sunt singure cu 42 de copii mici într-o clădire izolată de lume, nu au cedat panicii. Au raționat resursele, au organizat viața colectivă, au inventat povești și jocuri pentru a menține copiii calmi, au ars mobila pentru căldură când lemnele s-au terminat, și au protejat până la capăt inocența copiilor, transformând supraviețuirea în aventură pentru a le salva nu doar corpurile, ci și sufletele.

$$$

 În decembrie 1982, o echipă de 200 de muncitori la Canalul Dunăre-Marea Neagră a lucrat 36 de ore continuu, fără oprire, în frig de minus 20 de grade și viscol, pentru a finaliza betonarea unei ecluze critice înainte ca betonul să înghețe, transformând șantierul într-un infern industrializat de foc, lumini și muncă brutală non-stop, unde oamenii au lucrat în schimburi de 6 ore până la epuizare totală, turnând 800 de metri cubi de beton în condiții imposibile pentru a respecta termenul final al marelui proiect național.

Canalul Dunăre-Marea Neagră era cel mai mare proiect de construcții din România anilor '80. Șaizeci și patru de kilometri săpați prin pământ, rocă și mlaștini. Zeci de ecluze, poduri, tuneluri. Zeci de mii de muncitori. Termen final: aprilie 1984. Întârzierea era inadmisibilă - proiectul era prioritate națională.

Ecluzarea nr. 7, la kilometrul 38, era una dintre cele mai complexe structuri. O construcție masivă de beton armat, 80 de metri lungime, 20 de metri lățime, 15 metri adâncime. Fundația trebuia turnată într-o singură operațiune - 800 de metri cubi de beton turnat continuu, altfel structura va avea fisuri fatale.

Planul inițial era să se toarne în martie, când vremea e mai blândă. Dar întârzierile de la alte sectoare făcuse imposibil. Dacă nu se turnă fundația în decembrie, întregul calendar al proiectului se prăbușea. Termenul aprilie 1984 devenea imposibil.

Inginerul șef Constantin Popescu, 48 de ani, veteran al șantierului, a primit ordinul direct de la București: "Fundația se toarnă în decembrie. Găsește o cale. Nu interesează frigul. Nu interesează viscolul. Termenul e sacru."

Constantin a făcut calculele. Betonul trebuie turnat la minimum plus 5 grade și menținut la acea temperatură 48 de ore pentru întărire corectă. Afară sunt minus 20 de grade. Soluția: încălzirea masivă. Transformă șantierul într-un cuptor uriaș.

Au adus 40 de generatoare diesel pentru curent. Au instalat 200 de lămpi cu halogen de 1000W fiecare pentru lumină și căldură. Au construit perdele termice din prelate plastice în jurul zonei de turnare. Au pregătit 50 de reșouri industriale electrice pentru încălzirea aerului. Au improvizat un sistem de încălzire a betonului cu abur înainte de turnare.

Dar chiar și așa, betonul va înghețată dacă opresc procesul. Cei 800 de metri cubi trebuie turnați non-stop, în flux continuu, până la final. Oprirea înseamnă eșec total.

Echipa: 200 de muncitori. Organizați în patru schimburi de câte 50, fiecare schimb lucrând 6 ore, apoi odihnă 6 ore, apoi din nou la muncă. Rotație continuă 36 de ore - timpul estimat pentru turnarea completă plus 12 ore de supraveghere.

Muncitorii erau în majoritate deținuți politici și comuni, puși să lucreze forțat pe canal - realitatea brutală a proiectului. Dar pentru această operațiune, au fost folosiți și muncitori profesioniști voluntari, plătiți dublu pentru condiții extreme.

Operațiunea a început pe 15 decembrie, ora 18:00, când întunericul cobora deja. Termometre afară: minus 22 de grade. Vânt de 40 km/h. Începea să ningă ușor.

Primul schimb a intrat în zona de lucru. Viziunea era suprarealistă: în mijlocul pustiului înghețat al Dobrogei, o insulă de lumină și căldură. Două sute de lămpi cu halogen transformaseră noaptea în zi artificială. Cincizeci de reșouri electrice arzând roșu-portocaliu creaseră o zonă de căldură artificială. Temperatura în zona de lucru: plus 8 grade. Afară, la 50 de metri, minus 22.

Betonul venea continuu de la uzina mobilă instalată la 2 kilometri. Camioane basculante aduceau beton la fiecare 10 minute. Betonul era încălzit cu abur la uzină, ajungea la șantier la plus 15 grade, era turnat imediat în cofrajele pregătite.

Muncitorii lucrau în lanț: unii descărcau betonul din camioane, alții îl transportau cu roabe și benzi transportoare, alții îl întindeau în cofraje, alții îl vibrau cu vibratoarele pentru eliminarea bulelor de aer. Proces continuu, fără oprire.

Prima oră a fost OK. Oamenii erau proaspeți, entuziaști. A doua oră, epuizarea fizică începea să se simtă. Muncă grea, în frig (chiar și cu încălzire artificială, nu era confortabil), în lumină artificială orbitoare.

Ion Dumitrescu, muncitor de 35 de ani, condamnat la 10 ani pentru tentativă de evadare din țară, era la al treilea ciclu de roabă. Ducea 80 de kile de beton de la camion la cofraje, 50 de metri distanță, apoi se întorcea și lua încărcătura următoare. Făcuse 40 de drumuri în primele două ore. Mâinile îi erau amorțite în ciuda mănușilor groase. Spatele îi ardea. Dar nu se oprea. Oprirea însemna pedeapsă.

La ora 21:00, primul schimb a fost înlocuit. Cincizeci de oameni complet epuizați au fost duși la baracile de odihnă. Cincizeci de oameni proaspeți au intrat. Procesul a continuat fără nicio întrerupere.

Inginerul Constantin supraveghea personal operațiunea. Nu a dormit deloc în cele 36 de ore. A stat lângă cofraje, verificând calitatea betonului, temperatura, consistența. Avea un termometru special cu care măsura temperatura betonului proaspăt turnat - trebuia să rămână peste plus 5 grade.

La ora 2 noaptea, viscolul s-a intensificat. Vântul bătea cu 60 km/h, zăpada cădea densă. Perdelele termice din prelate se zbăteau violent. Una s-a rupt, lăsând frigul să pătrundă. Temperatura în zona de lucru a scăzut instant cu 5 grade.

"Reparați perdeau! Acum!" Constantin a urlat. Zece muncitori s-au repezit, au cusut prelată nouă, au reîntărit structura cu sârmă. În 20 de minute, perdeau era reparată. Temperatura a revenit la plus 8.

Dar incidentul a arătat cât de fragilă era toată operațiunea. Un generator oprit, o perdea ruptă, un reșou ars, și toată betonarea înghețată, distrugând munca.

Al doilea schimb, între orele 24:00-6:00, a fost cel mai greu. Oamenii luptau împotriva somnului natural. Unii adormiră literalmente în picioare. Un muncitor a leșinat de epuizare lângă un camion. A fost dus la baracă, înlocuit imediat.

Gheorghe Marin, maistru de 42 de ani, era responsabil cu vibratoarele. Trebuia să vibreze betonul pentru compactare perfectă. Munca necesita concentrare - vibrezi prea mult, betonul se segregă, prea puțin, rămân bule de aer. A lucrat 6 ore, apoi alte 6 ore după o odihnă de 6 ore. După al doilea schimb, mâinile îi tremurau incontrolabil de la vibrațiile aparatului. Nu mai simțea degetele.

Dimineața, la ora 8:00, după 14 ore de turnare, erau la jumătate. Mai aveau 400 de metri cubi de beton. Încă 18-20 de ore de muncă continuă.

Dar acum a apărut o problemă nouă: betonul care fusese turnat în primele ore începea să se încălzească din reacția chimică de întărire. Betonul în curs de întărire generează căldură. La suprafață, unde era expus la aer rece, se răceau rapid. Dar la bază, unde stratul era gros, temperatura începea să urce.

Diferența de temperatură între suprafață și bază creează tensiuni interne, fisuri. Constantin trebuia să echilibreze: încălzirea artificială pentru a preveni înghețul la suprafață, răcirea controlată pentru a preveni supraîncălzirea la bază. A ordonat instalarea de țevi de răcire cu apă în zonele groase de beton.

Operațiunea devenise o balanță imposibilă: prea frig - betonul îngheață, prea cald - betonul fisurează. Constantin și echipa lui de ingineri monitorizau temperatura în 50 de puncte diferite ale structurii, ajustând continuu încălzirea artificială.

La prânz, al treilea schimb lucra. Oamenii erau vizibil mai lenți decât primele schimburi. După 24 de ore de operațiune, chiar și cu rotații, epuizarea colectivă se instala. Dar nu se opriră.

Ion Dumitrescu era din nou la roabă, al treilea său ciclu de lucru. După 18 ore de muncă (cu pauze între ele), corpul său funcționa pe pilot automat. Lua roaba, o încărca, o ducea, o descărca, se întorcea. Mecanic, fără gândire. Mâinile sângerau prin mănuși. Nu mai simțea durerea.

La ora 18:00, după 24 de ore, operațiunea a întâmpinat prima criză majoră. Uzina de beton a avut o defecțiune. Malaxorul principal s-a blocat. Producția de beton s-a oprit.

Constantin a realizat că au maximum 30 de minute înainte ca betonul deja turnat să înceapă să se întărească incorect fără continuare. Dacă procesul se oprește, toată betonarea e compromisă.

A luat decizia de a folosi betoniera de rezervă, mai mică, mai lentă. Producția a scăzut la jumătate, dar a continuat. Procesul de turnare a încetinit, dar nu s-a oprit. În 40 de minute, malaxorul principal a fost reparat. Producția a revenit la normal.

Noaptea următoare, între orele 22:00-4:00, a fost coșmar. Temperaturi coborâseră la minus 25 de grade. Viscolul era violent. Consumul de energie pentru încălzire era maxim. Trei generatoare au căzut din suprasolicitare. Au fost repornite de urgență.

Muncitorii al patrulea schimb lucrau ca zombi. După 30 de ore de operațiune, nimeni nu mai avea energie reală. Lucrau pe voință pură, pe frică de pedeapsă, pe obligație.

În final, la ora 6:00 dimineața pe 17 decembrie, după 36 de ore de muncă non-stop, ultimul metru cub de beton a fost turnat. Cei 800 de metri cubi erau complet în cofraje. Fundația era turnată.

Dar nu se terminase. Acum trebuiau să mențină temperatura constantă încă 48 de ore pentru întărire corectă. Lămpile, reșourile, generatoarele au rămas în funcțiune. Echipe reduse supravegheau temperatura, ajustând încălzirea.

După 48 de ore, pe 19 decembrie, cofrajele au fost deșurubate. Fundația era perfectă. Nicio fisură, nicio zonă înghețată, nicio segregare. Lucrare perfectă, executată în condiții imposibile.

Bilanțul: 200 de muncitori, 36 de ore de muncă continuă. Cincisprezece spitalizați cu epuizare severă. Patruzeci și trei cu degerături la mâini. Ion Dumitrescu și alți 20, cu leziuni permanente la spate de la munca repetitivă cu roaba. Dar fundația turnată, termenul respectat.

Astăzi, când betonările se fac doar în condiții meteo optime, când există aditivi antigel, când normele de muncă interzic schimburile de peste 8 ore, când nicio autoritate nu ar permite muncă forțată în frig extrem, este aproape imposibil să înțelegi că în decembrie 1982, 200 de oameni au lucrat 36 de ore continuu, în frig de minus 25 de grade, turnând 800 de metri cubi de beton într-o insulă artificială de lumină și căldură creată în mijlocul pustiului înghețat, sacrificând sănătatea și demnitatea pentru a respecta termenul sacru al unui proiect național.

Pentru că în decembrie 1982, când termenul era inadmisibil și natura era ostilă, inginerul Constantin și cei 200 de muncitori nu au acceptat imposibilul. Au transformat șantierul într-un cuptor uriaș, au lucrat în schimburi până la prăbușire, au monitorizat fiecare grad de temperatură, au reparat fiecare avariet pe loc, și au turnat fundația perfectă în condiții în care orice manual de construcții spune că este imposibil, demonstrând că voluntatea politică combinată cu munca umană brutală poate învinge orice obstacol natural, indiferent de cost uman.

$$_

 În ianuarie 1978, un incendiu masiv la Rafinăria Petromidia din Năvodari a necesitat mobilizarea a 340 de pompieri din toată țara, care au luptat 18 ore continuu împotriva flăcărilor de 50 de metri înălțime, la minus 18 grade, în condiții în care apa din furtunuri îngheța instant, echipamentul de protecție se transforma în armură de gheață pe corpurile lor, iar fiecare minut de expunere la căldura extremă urmat de frig polar risca hipotermia sau arsurile, transformând stingerea incendiului într-o luptă simultană pe două fronturi: focul și gerul.

Rafinăria Petromidia din Năvodari era una dintre cele mai mari rafinării din România. Capacitate de procesare: 5 milioane tone petrol anual. Sute de rezervoare cu produse petroliere. Instalații complexe întinse pe kilometri. O structură vitală pentru economia țării.

Pe 23 ianuarie 1978, la ora 14:20, un rezervor cu benzină A-95 a explodat. Cauza nu a fost niciodată complet clarificată - probabil o scânteie statică combinată cu vapori de benzină la concentrație explozivă. Dar cauza nu conta în acel moment. Conta focul.

Rezervorul de 10.000 metri cubi a devenit o torță uriașă. Flăcările s-au ridicat la 50 de metri înălțime. În 10 minute, focul s-a extins la două rezervoare adiacente. Apoi la trei. În 30 de minute, nouă rezervoare ardeau simultan, amenințând să transforme întreaga rafinărie într-un infern.

Echipa de pompieri a rafinăriei, 40 de oameni cu 8 autospeciale, au intervenit imediat. Dar au realizat rapid că sunt depășiți. Focul era prea mare, prea intens, prea răspândit. Au chemat ajutor.

La Constanța, la București, la Ploiești, alarma a fost dată. Toate unitățile de pompieri disponibile mobilizate. În 4 ore, 340 de pompieri cu 60 de autospeciale au ajuns la Năvodari. Cea mai mare mobilizare de pompieri din istoria României până atunci.

Comandantul operațiunii, maior Vasile Dinu, 52 de ani, veteran al mai multor incendii majore, a evaluat situația. Nouă rezervoare ardeau deja. Alte douăzeci în raza de pericol, care puteau lua foc oricând din radiația termică. Dacă flăcările ajung la secțiunea de cracare catalitică, explozia va fi catastrofală.

Strategia era simplă dar brutală: răcește rezervoarele care nu ard încă, pentru a preveni extinderea. Apoi stinge focurile unul câte unul, începând cu cele mai periculoase. Operațiune estimată: minimum 12-15 ore de luptă continuă.

Dar existau două probleme masive. Prima: temperatura exterioară minus 18 grade, cu vânt de 40 km/h. A doua: temperatură la suprafața rezervoarelor în flăcări peste 800 de grade. Diferență termică de peste 800 de grade în câțiva metri distanță.

Pompierii au început atacul la ora 18:00, când se întuneca deja. Douăzeci de autospeciale au format un cordon în jurul rezervoarelor în flăcări. Au început să pompeze apă masiv - 200 de tone pe minut din toate furtunurile combinate.

Sergent Ion Păun, 32 de ani, pompier de 10 ani, era la furtunul principal pe rezervorul nr. 7. Presiune maximă, 8 atmosfere, debit 400 litri pe minut. Jetul de apă lovea flăcările cu forță suficientă să răstoarne un om.

Dar după 30 de secunde de jet continuu, Ion a realizat problema. Apa care atingea rezervorul fierbinte se transforma instant în abur. Dar apa care cădea pe sol, pe echipament, pe hainele pompierilor, îngheța instant la minus 18 grade.

În 5 minute de lucru, costumul lui de protecție era acoperit cu un strat de gheață. Furtunul era rigid de gheață. Mănușile înghețate pe mâini. Cizma dreapta, mai aproape de rezervor, fierbinte de la radiație. Cizma stângă, înghețată solid. Experimentă simultan arsura și degerătura.

Comandantul Dinu a văzut problema imediat. A ordonat rotația rapidă: fiecare echipă lucrează 10 minute, apoi se retrage pentru dezghețare și încălzire. Rotație continuă pentru a preveni hipotermia sau arsurile severe.

Au improvizat un punct de dezghețare. Trei autospeciale cu motoare diesel pornite, capotele ridicate, lăsând căldură motorului să radieze. Pompierii veneau de la incendiu, stăteau 2 minute lângă motoarele calde pentru a-și dezgheța echipamentul, apoi înapoi la foc.

Dar procesul era epuizant. Căldura extremă timp de 10 minute, frigul polar 2 minute, apoi din nou căldura extremă. Corpul uman nu e făcut pentru astfel de variații termice. După 3 cicluri, mulți pompieri aveau greață, amețeală, senzație de leșin.

Plutonier Gheorghe Marin, 38 de ani, a leșinat după al patrulea ciclu. A fost dus la ambulanță. Hipotermie moderată combinată cu deshidratare severă (transpirație excesivă de la căldură, fără timp de rehidratare). Diagnosticul medicului: "Corpul său a suferit echivalentul termic al unei zile în deșert urmate de o noapte în Arctic, de patru ori în două ore."

În jurul orei 21:00, după 3 ore de luptă, primul rezervor a fost stins. Flăcările s-au stins complet, doar fumul negru ridicându-se încă. Succes parțial, dar operațiunea era departe de finalizare. Mai erau opt rezervoare în flăcări.

Problema era că pe măsură ce pompierii stingeau rezervoare, gheața se acumula peste tot. Solul în jurul incendiului devenise o patinoar. Furtunurile erau rigide de gheață, imposibil de manevrat. Autospecialele erau acoperite de un strat gros de gheață, unele cu radiatoarele înghețate.

Au fost nevoiți să aducă utilaje pentru îndepărtarea gheții. Buldozere care spărgeau gheața de pe sol. Muncitori cu ciocane care spărgeau gheață de pe furtunuri. Mecanici care încălzeau radiatoarele autospecialelor cu lămpi cu gaz pentru a le dezgheța.

La miezul nopții, după 6 ore de luptă, patru rezervoare erau stinse. Dar pompierii erau la limita epuizării. Mulți aveau degerături la mâini și picioare. Alții aveau arsuri de gradul 1 pe față de la radiația termică. Toți erau deshidratați, epuizați, funcționând pe adrenalină pură.

Comandantul Dinu a cerut întăriri. Din Brașov, din Craiova, au mai venit echipe. La ora 2 noaptea, erau 400 de pompieri la fața locului. Rotația a devenit mai eficientă - echipele se schimbau la fiecare 8 minute în loc de 10.

Maior Alexandru Popescu, 45 de ani, șef de echipă din București, a coordonat atacul pe rezervorul nr. 3, cel mai periculos. Acesta era aproape de secțiunea de cracare. Dacă nu e stins rapid, poate cauza explozie secundară.

A folosit tactică diferită. În loc de jet frontal, au poziționat 6 furtunuri în cerc, atacând rezervorul din toate părțile simultan. Presiune redusă pe fiecare furtun, dar volum total mai mare. Metoda a funcționat. După 40 de minute de apă continuă, flăcările au scăzut, apoi s-au stins.

Dar costul era mare. Din cei 24 de pompieri care au lucrat la acel rezervor, 8 au fost transportați la spital. Cinci cu arsuri de gradul 2 pe față și mâini. Trei cu hipotermie severă. Unul cu ambele - arsuri și hipotermie simultan, o combinație pe care medicii nu o văzuseră până atunci.

La ora 5 dimineața, după 11 ore de luptă, șapte rezervoare erau stinse. Mai rămăseseră două, dar acestea erau cele mai mari și mai periculoase. Comandantul Dinu a luat decizia de a aștepta până la răsărit. În lumina zilei, coordonarea va fi mai bună.

La ora 7, când soarele răsărea, atacul final a început. Toate resursele concentrate pe ultimele două rezervoare. Cincizeci de furtunuri, 300 de tone de apă pe minut. Un potop artificial îndreptat spre flăcări.

Sergent Ion Păun, care fusese la primul furtun când incendiul începuse, era din nou acolo. Al șaptelea sau optulea ciclu de lucru, nu mai număra. Costumul său era o sculptură de gheață cu pompier înăuntru. Barba îi era înghețată solid. Genele acoperite de cristale de gheață. Dar ținea furtunul ferm, direcționând jetul spre flăcări.

La ora 10, primul dintre ultimele două rezervoare a fost stins. La ora 12, ultimul. După 18 ore de luptă neîntreruptă, incendiul era complet stins. Nouă rezervoare salvate prin răcire. Nouă rezervoare arse dar stinse. Zero propagare către secțiunea critică. Rafinăria salvată.

Bilanțul uman: 340 de pompieri mobilizați. Șaizeci și trei transportați la spital. Patruzeci și doi cu degerături de diferite grade. Douăzeci și unu cu arsuri de la radiație termică. Doi în stare critică cu arsuri severe și hipotermie combinată. Dar toți au supraviețuit.

Bilanțul material: nouă rezervoare distruse complet, 90.000 de tone de produse petroliere pierdute. Daune estimate la 150 milioane de lei. Dar rafinăria a fost salvată. Fără intervenția eroică, pagubele ar fi fost de 10 ori mai mari.

După operațiune, mulți pompieri au avut nevoie de săptămâni de recuperare. Combinația de expunere la căldură extremă și frig polar, repetată zeci de ori, a cauzat daune pe termen lung. Unii au dezvoltat probleme circulatorii cronice. Alții, sensibilitate extremă la temperatură.

Ion Păun, sergentul care a stat la furtun 8 cicluri, a pierdut trei degete de la piciorul stâng din cauza degerăturilor severe. A primit pensie de invaliditate. Dar când i s-a întrebat dacă regretă, a spus: "Am făcut ce trebuia făcut. Rafinăria a fost salvată. Pentru asta suntem pompieri."

Astăzi, când rafinăriile au sisteme automate de stingere, când echipamentul de protecție include termoregulare, când protocoalele interzic expunerea simultană la extreme termice, este aproape imposibil să înțelegi că în ianuarie 1978, 340 de pompieri au luptat 18 ore împotriva unui incendiu masiv în condiții în care experimentau simultan arsuri de la căldură și degerături de la frig, transformându-se în statui de gheață în timp ce stingeau flăcări de 50 de metri, rotind la fiecare 10 minute pentru a supraviețui schimburilor termice care ar fi ucis pe oricine expus continuu.

Pentru că în ianuarie 1978, când Petromidia ardea și România risca să piardă 20% din capacitatea de rafinare, pompierii nu au calculat riscul personal. Au intrat în infern înghețat, au dus corpurile la limita rezistenței biologice, au transformat lupta cu focul într-o luptă dublă contra focului și contra gerului, și au rezistat până când ultimul rezervor a fost stins, demonstrând că adevăratul eroism înseamnă să continui când corpul tău urlă să te oprești.

$$$

 În februarie 1969, o întârziere critică în sistemul de irrigație și o primăvară care venea anormal de timpuriu au forțat fermierii de la CAP-ul "Victoria" din Brăila să recolteze 800 de hectare de varză de iarnă în doar 5 zile, la temperaturi de minus 12 grade, mobilizând 600 de oameni care au lucrat în câmp de la răsărit până la apus, tăind cu topoarele varză înghețată dură ca piatra, transportând-o cu sute de care trase de cai prin zăpadă, curățind-o în hambare improvizate fără încălzire, într-o cursă disperată împotriva dezghețului care ar fi distrus întreaga recoltă valorând un an întreg de muncă.

CAP-ul "Victoria" din Brăila era specializat în producție de varză pentru murat. Opt sute de hectare cultivate, 40.000 de tone de varză plantate în august, crescute toamna, lăsate în câmp iarna pentru întărire naturală. Recolta normală se făcea în martie, când vremea se încălzea suficient pentru muncă ușoară dar vara nu era atât de caldă să strice varza.

Dar iarna lui 1968-1969 fusese haotică. Îngheț târziu în noiembrie, apoi dezgheț în decembrie, apoi ger brutal în ianuarie. Programul agricol era dezorganizat. Iar sistemul de irigație pentru primăvară, care trebuia reparat iarna, era cu întârziere gravă.

Pe 10 februarie, inginerul agronom Ion Popescu, 38 de ani, șef de CAP, a primit raportul meteo. O masă de aer cald venea dinspre Mediterană. În 7-10 zile, temperaturile vor urca la plus 15 grade. Mult prea devreme pentru sezon.

Pentru varza de iarnă, aceasta însemna dezastru. Varza înghețată e stabilă. Dar dacă se dezghețătă rapid la plus 15 grade, apoi înghețătă din nou, devine putredă, inutilizabilă. Întreaga recoltă de 40.000 de tone, valoare de milioane de lei, va fi pierdută.

Soluția era simplă dar imposibilă: recoltează toată varza acum, înainte de dezgheț. Opt sute de hectare, 40.000 de tone, în maximum 5 zile. Cu temperaturi de minus 12 grade, cu varză înghețată dură ca piatra, fără mecanizare (tractoarelor li se înghețau motoarele la minus 10).

Ion a convocat adunarea generală. "Avem 5 zile să recoltăm toată varza. Altfel pierdem totul. Avem nevoie de fiecare persoană capabilă să lucreze. Plată dublă pentru fiecare zi. Cinci zile de muncă în iad, apoi un an de stabilitate economică pentru CAP."

S-au mobilizat 600 de oameni: membri CAP, familiile lor, voluntari din oraș atrași de plata dublă, studenți în vacanță, soldați de la unitatea militară din apropiere (cu aprobare specială). Toți cu un singur scop: taie varză, încarcă în care, transportă la hambare, curăță, pune în depozit.

Operațiunea a început pe 11 februarie, la ora 6 dimineața, când abia se luminase. Temperatura: minus 12 grade. Vânt de 30 km/h. În câmp, la 600 de oameni întinși pe 800 de hectare, procesul începea.

Echipele de tăiat: 300 de oameni, organizați în rânduri. Fiecare cu un topor sau o secure mare. Metoda era brutală dar eficientă: lovești varza înghețată la bază cu toporul, o tai din prima lovitură (varza înghețată se rupe curat), o arunci în spatele tău unde echipele de adunat o pun în saci.

Maria Ionescu, 42 de ani, membră CAP de 15 ani, era în prima linie de tăiat. Bătea un topor de 2 kg în varza înghețată de dimineață până seara. După prima oră, mâinile o dureau de șocul loviturilor. După două ore, spatele începea să ardă. După trei ore, corpul se mișca mecanic, fără gândire.

Dar nu se oprea. Ritmul era hipnotic: aplecă, lovește, ridică-te, trei pași la următoarea varză, aplecă, lovește. Repetă 400-500 de ori pe zi. La sfârșitul primei zile, Maria tăiase aproximativ 500 de varze. Mâinile îi erau pline de băști, spatele îi refuza să se îndrepte complet.

Echipele de adunat: 150 de oameni care umpleau sacii de iută cu varză tăiată. Fiecare sac 30 de kile. Doi oameni ridicau un sac, îl duceau la marginea câmpului unde așteptau carele. Muncă fizică brutală, repetitivă, în frig constant.

Gheorghe Marin, 28 de ani, făcea parte din echipa de adunat. După prima zi, umerii îi erau atât de dureroși că nu putea ridica brațele. A revenit a doua zi oricum. Avea nevoie de banii ăia. Familia lui avea trei copii. Plată dublă însemna diferența dintre supraviețuire și sărăcie.

Echipele de transport: 100 de care trase de cai, fiecare încărcând 500 kg de varză, făcând naveta între câmp și hambare. Caii trudeau prin zăpadă de 20 cm, trăgând sarcini grele. După 6 ore de muncă, caii oboseau vizibil. Au fost nevoiți să rotească animalele - 200 de cai în total, schimbați la fiecare 6 ore.

La hambare, alte 150 de persoane curățau varza. Eliminau frunzele exterioare îngheșate și murdare, verificau calitatea, sortau pentru murat. Munca se făcea în hambare neîncălzite - temperatura înăuntru era minus 5 grade. Mâinile înghețată în ciuda mănușilor de lână.

Ana Popa, 35 de ani, lucra la curățat. După 8 ore de manipulare varză înghețată cu mâinile, degetele îi erau complet amorțite. Nu mai simțea nimic. A continuat să lucreze astfel încă 2 ore, până când și-a dat seama că își făcuse răni la degete fără să simtă. Sângele îngheșat pe mănuși.

Prima zi: 150 de hectare recoltate, 7500 de tone. Progres bun, dar insuficient. Trebuiau să facă 160 de hectare pe zi pentru a termina în 5 zile. Ion a luat decizia: prelungim programul. Lucru de la 6 dimineața până la 8 seara, 14 ore pe zi, cu pauză de prânz de 30 de minute.

A doua zi, temperatura coborâse la minus 15. Mai frig, mai greu. Oamenii se mișcau mai încet. Topoarele se înfigeau mai greu în varza și mai dură. Progres mai lent. La final de zi: doar 140 de hectare. Înapoi de la program.

Ion a mobilizat încă 100 de oameni - bătrâni, adolescenți, oricine putea ține un topor sau un sac. Și a introdus schimburi de noapte pentru curățat în hambare. Iluminat cu lămpi pe gaz, 50 de oameni lucrând non-stop între 8 seara și 6 dimineața, asigurând că varza adusă din câmp e procesată imediat.

A treia zi, epuizarea colectivă era vizibilă. Oameni mișcându-se ca niște zombi. Topoarele căzând mai încet. Sacii cărate mai greu. Dar nimeni nu renunța. În mentalitatea CAP-ului, abandonarea însemna eșec colectiv. Toată comunitatea răspundea solidar.

Vasile Dumitrescu, 55 de ani, era prea bătrân pentru tăiat varză. Dar conducea un car cu cai, transportând varză 12 ore pe zi. După trei zile, era atât de epuizat încât a adormit în căruță în timp ce caii știau singuri drumul către hambare. Caii l-au dus acasă în loc de hambare - animalele fuseseră mai inteligente decât omul epuizat.

A patra zi, 14 februarie, vremea a început să se schimbe. Temperatura urcaseră brusc la minus 5 grade. Varza din câmp începea să se înmoaie ușor. Era semnal rău - dezghețul venea mai repede decât estimase meteorologii.

Ion a luat decizia finală: mobilizare totală. Toți oamenii valizi din sat, indiferent de vârstă sau ocupație, trebuie să vină în câmp. Au venit alți 150 de oameni. Acum erau 750 în câmp simultan.

Ultima zi, 15 februarie, a fost o cursă contra timpului. Temperatura era minus 2 grade. Varza se înmoaie vizibil. Dacă nu termină astăzi, mâine varza va începe să se altereze.

Toată lumea lucra la limită. Topoare căzând mecanic. Saci ridicați cu ultimele puteri. Care mergând în loop continuu. La hambare, oamenii lucrau în trei schimburi, 24 ore non-stop, pentru a procesa fluxul final.

La ora 19:00, 15 februarie, ultimul car cu varză a ajuns la hambar. Opt sute de hectare recoltate. Patruzeci de mii de tone de varză în hambare. Cinci zile de muncă infernală, dar reușită.

Oamenii s-au prăbușit acolo unde stăteau. În câmp, în hambare, în căruțe. Complet epuizați. Au dormit 12-14 ore continuu. Mulți nu s-au putut ridica a doua zi - mușchii refuzând să funcționeze după 5 zile de efort extrem.

Bilanțul medical: 750 de oameni mobilizați. O sută douăzeci cu leziuni musculare severe la spate și umeri. Șaizeci cu degerături la mâini de la manipularea varzei înghețate. Treizeci cu răni infectate de la tăiat continuu. Dar zero decese, zero invalidități permanente.

Bilanțul economic: 40.000 de tone de varză salvate. Valoare: 8 milioane de lei (o avere în 1969). Suficient pentru a asigura toate salariile CAP-ului pentru un an întreg plus investiții în echipament nou.

Maria Ionescu, care tăiase varză cinci zile consecutive, a primit premiu special: 1000 de lei bonus (două salarii lunare) pentru productivitate excepțională. Dar când a primit banii, a plâns. Nu de bucurie, ci de epuizare și durere. Mâinile ei au avut nevoie de trei săptămâni să se vindece complet.

Astăzi, când recoltarea se face cu combine mecanizate, când programele agricole sunt flexibile, când nimeni nu lucrează 14 ore pe zi în minus 15 grade, este aproape imposibil să înțelegi că în februarie 1969, 750 de oameni au recoltat manual 800 de hectare de varză înghețată în 5 zile, tăind cu topoarele zeci de mii de varze dure ca piatra, cărând saci de 30 de kile 14 ore pe zi, transformând o operațiune agricolă normală într-un maraton de supraviețuire economică unde comunitatea întreagă s-a mobilizat pentru a salva recolta care însemna supraviețuire pentru anul următor.

Pentru că în februarie 1969, când vremea amenința să distrugă întreaga recoltă și timpul se măsura în zile nu săptămâni, oamenii CAP-ului "Victoria" nu au acceptat eșecul. Au ieșit în câmp la minus 12 grade, au tăiat varză înghețată până când mâinile sângerau, au muncit 14 ore pe zi cinci zile consecutive, și au salvat 40.000 de tone printr-o demonstrație brutală de muncă colectivă care a transformat agricultura în sport de extremă rezistență.

$$$

 În ianuarie 1963, Dunărea la Giurgiu a înghețat atât de solid încât autoritățile au transformat gheața în drum oficial pentru 3 săptămâni, construind un "pod de gheață" cu marcaje rutiere, posturi de control și limită de viteză, pe care au trecut peste 15.000 de vehicule și 80.000 de oameni pe jos, în timp ce echipe de 40 de muncitori lucrau non-stop să mențină drumul sigur, măsurând grosimea gheții de 8 ori pe zi, reparând crăpături cu apă turnată care îngheța instant, și escortând camioane grele unul câte unul pentru a nu suprasolicita structura.

Iarna lui 1962-1963 fusese excepțional de geroasă. Din noiembrie, temperaturile nu se ridicaseră deasupra lui minus 10 grade. Dunărea, fluviul masiv care separa România de Bulgaria, începuse să înghețe în decembrie.

La Giurgiu, unde fluviul avea 800 de metri lățime, procesul de îngheț era spectaculos. Întâi, plăci de gheață la maluri. Apoi, plăcile se extindeau spre mijloc. Apoi se uneau. În prima săptămână din ianuarie, întreaga lățime a Dunării era acoperită de gheață solidă.

Inginerul Petre Ionescu, 45 de ani, șef al Podului Giurgiu-Ruse, a fost cel care a propus ideea nebunească: "Gheața e suficient de groasă. Putem face un drum temporar peste ea. Economisim timp și combustibil - în loc să meargă camioanele 200 km până la Călărași unde e pod, traversează direct aici."

A făcut măsurători precise. Grosimea gheții: 60 de centimetri în zonele cele mai subțiri, 85 de centimetri în zonele groase. Capacitatea de încărcare a gheții se calculează matematic: 10 cm de gheață solidă suportă un om, 20 cm suportă un grup de oameni, 30 cm suportă o mașină ușoară, 50 cm+ suportă camioane grele.

Cu 60-85 cm, gheața putea teoretic suporta vehicule de până la 10 tone. Dar "teoretic" și "practic" sunt diferite când pui viața oamenilor pe o suprafață înghețată deasupra unui fluviu de 8 metri adâncime.

Petre a prezentat planul autorităților. Inițial, refuz categoric. "E nebunie! Gheața poate ceda! Vom avea morți!" Dar apoi au venit argumentele economice: șoferii pierdeau 6-8 ore făcând ocolul prin Călărași. Combustibilul consumat era imens. O traversare directă de 800 metri ar economisi mii de litri de motorină pe zi.

În final, la 15 ianuarie, permisiunea a fost acordată cu condiții stricte: grosime minimă 60 cm verificată zilnic, limită de greutate 8 tone per vehicul, distanță minimă 50 metri între vehicule, viteză maximă 10 km/h, traversare doar în timpul zilei.

Construcția "drumului de gheață" a început imediat. Echipă de 40 de muncitori, organizată în schimburi de câte 20, lucrând 12 ore fiecare. Sarcina lor: creează și menține un drum sigur pe gheață.

Primul pas: trasarea drumului. Au măsurat grosimea gheții pe întreaga lățime a fluviului cu burghie speciale. Au găsit zona cu gheață cea mai groasă și stabilă - un coridor de 10 metri lățime pe diagonală ușoară, 850 metri lungime totală.

Au marcat traseul cu stâlpi de lemn înfipți în gheață la fiecare 20 de metri. Au pictat stâlpii cu benzi alb-roșii pentru vizibilitate. Au montat panouri reflectorizante pentru vedere nocturnă (deși trecerea nocturnă era interzisă, marcajele ajutau la orientare).

Au creat "drumul" propriu-zis. Cu pluguri trase de tractoare, au curățat zăpada de pe gheață pe o lățime de 10 metri. Apoi, au turnat apă pe suprafață care a înghețat instant, creând un strat neted, mai ușor de parcurs. Au repetat procesul de trei ori, creând o suprafață de gheață netedă de 5 cm peste stratul gros original.

La fiecare capăt al "podului", au construit posturi de control. Căsuțe de lemn încălzite cu sobe, unde muncitorii verificau fiecare vehicul înainte de traversare. Se cântărea vehiculul (balanță mare la intrare), se verifica greutatea maximă permisă, se dădeau instrucțiuni șoferului.

Regulile erau stricte și afișate mare: viteză constantă 10 km/h (nici mai încet, nici mai repede - variația de viteză creează valuri sub gheață care o slăbesc), fără oprire pe gheață, fără manevră bruscă, distanță 50 metri față de vehiculul precedent, în caz de problemă abandona vehiculul și fugi lateral către mal.

Primul vehicul care a traversat: o mașină Dacia condusă de Petre însuși. El a vrut să fie primul, să demonstreze că e sigur. A condus cu 10 km/h exact, concentrat total. Gheața a scârțâit sub roți - un sunet sinistru care îți înghețătă sângele. Dar a rezistat. În 5 minute, a ajuns pe malul bulgar. Succes.

În primele 3 zile, au trecut doar mașini ușoare - Dacii, Trabante, ARO-uri. Aproximativ 200 de vehicule pe zi. Șoferii erau sceptici dar tentați de scurtătura uriașă. Fiecare traversare era o aventură - gheața scârțâind constant, sentimentul că în orice secundă poți cădea în apă înghețată.

Ion Marin, șofer de TIR de 38 de ani, a fost printre primii care a încercat să treacă un camion. Camionul lui, un Roman diesel de 7 tone (sub limită), încărcat cu 5 tone de marfă. Greutate totală: 12 tone. "Prea mult!", a spus controlul. "Descarcă jumătate din marfă, apoi treci."

Ion a descarcat 3 tone, lăsându-le la post. Total acum 9 tone - încă peste limită, dar limita fusese ridicată între timp la 10 tone după testări. A primit aprobare. A pornit pe gheață.

Primii 100 de metri au fost OK. Apoi a auzit un sunet îngrozitor: crac! O crăpătură în gheață, sub camion. Nu era o ruptură completă, doar o fisură superficială, dar sunetul era terifiant. Ion a continuat, piciorul tremurând pe pedală. Încă 700 de metri. Fiecare secundă părea o eternitate.

A ajuns pe malul celălalt transpirat în ciuda gerului. "Nu mai fac asta niciodată!", a jurat. A doua zi, a revenit cu alt transport. Economisea 6 ore din cursă. Merită riscul.

Echipa de mentenanță lucra non-stop. De 8 ori pe zi, măsurau grosimea gheții în 50 de puncte de-a lungul traseului. Foloseau burghie manuale, făcând găuri până la apă, măsurând exact centimetrii. Fiecare măsurătoare era notată într-un registru.

Când găseau o fisură (și apăreau zilnic din variațiile de temperatură și trecerea vehiculelor), o reparau imediat. Metoda: turnai apă în fisură, care îngheață instant la minus 15 grade, suturând cratera. Pentru fisuri mari, turnai zeci de găleți de apă, creând un "pansament" de gheață proaspătă.

Cel mai periculos moment: 25 ianuarie, când temperatura a urcat brusc la minus 2 grade. Gheața a început să se subțieze. În câteva ore, grosimea scăzuse de la 70 la 65 cm. Petre a oprit imediat traficul. Prea periculos. Au așteptat până seara când a înghețat din nou, apoi au reluat cu precauție.

În cele 3 săptămâni cât "podul de gheață" a funcționat, au trecut: 15.347 de vehicule (8.243 mașini ușoare, 5.892 camioane ușoare, 1.212 camioane grele), plus aproximativ 80.000 de oameni pe jos (traversarea pietonală era gratuită, mulți o foloseau pentru comerț cu Bulgaria).

Accidente: surprinzător de puține. Un Trabant a patinat și s-a oprit lateral pe drum (evacuare urgentă a șoferului, vehiculul lăsat până la îngheț mai puternic, apoi recuperat). Un camion a creat o fisură de 10 metri (reparată imediat, camionul trecut cu succes). Zero victime umane. Zero vehicule căzute în apă.

Dar au fost momente terifiante. Pe 2 februarie, un camion de 9,5 tone a creat o cracare audibilă pe 50 de metri în toate direcțiile. Gheața nu s-a rupt, dar sunetul a făcut pe toți muncitorii să fugă spre mal. Camionul a trecut în siguranță, dar după acel incident, limita de greutate a fost redusă definitiv la 8 tone.

Cel mai ciudat aspect: traversarea pietonală. Oameni mergând pe jos 850 de metri peste fluviu înghețat. Unii o făceau zilnic - mici comercianți care duceau marfă în Bulgaria, o vindeau, se întorceau cu altă marfă. Pentru ei, "podul de gheață" era o binecuvântare economică.

Ana Popescu, 52 de ani, vânzătoare de legume, făcea traversarea de 3-4 ori pe săptămână. "E înspăimântător prima dată. Te gândești că gheața va ceda sub tine. Dar după prima traversare, te obișnuiești. Devine rutină. Mă gândesc că e un pod normal, doar că e transparent și scârțâie."

La 10 februarie, temperaturile au început să urce constant. Gheața se subțiază vizibil. Măsurătorile arătau 55 cm, apoi 50 cm, apoi 45 cm. Sub pragul de siguranță. Pe 12 februarie, Petre a luat decizia: "Închidem podul. E prea periculos."

Ultimul vehicul care a trecut: o Dacia a unui funcționar bulgar, pe 12 februarie la ora 16:00. Apoi, panouri: "DRUM ÎNCHIS - GHEAȚĂ PERICULOASĂ". Stâlpii au fost extrași. Marcajele eliminate. "Podul" a încetat să existe oficial.

Dar ghe privat, oamenii curajoși au mai traversat pe jos încă o săptămână, până când gheața a devenit prea subțire chiar și pentru pietoni. La 20 februarie, o crăpătură mare a apărut la mijloc. La 25 februarie, gheața a început să plutească în blocuri mari. La 1 martie, Dunărea era din nou apă liberă.

Bilanțul final: 21 de zile de funcționare, 15.347 de vehicule, 80.000 de pietoni, zero accidente mortale, economii estimate de 200.000 litri de motorină. Un experiment îndrăzneț care a funcționat împotriva tuturor așteptărilor.

Astăzi, când podurile moderne au capacități uriașe și nimeni nu s-ar gândi să conducă pe gheață, este aproape imposibil să înțelegi că în ianuarie 1963, autoritățile au transformat gheața Dunării într-un drum oficial, au marcat-o cu panouri și stâlpi, au stabilit limite de viteză și greutate, au menținut-o cu echipe de muncitori care turnau apă în crăpături pentru reparații, și au permis 15.000 de vehicule să o traverseze în condiții în care un accident însemna moarte prin înec în apă înghețată.

Pentru că în ianuarie 1963, când Dunărea a înghețat solid și șoferii pierdeau ore în ocoluri, inginerul Petre Ionescu a propus imposibilul: folosim gheața ca pe un pod. Și împotriva logicii, împotriva fricii, cu măsurători precise și proceduri stricte, "podul de gheață" a funcționat perfect, demonstrând că uneori soluțiile cele mai îndrăznețe sunt cele care funcționează cel mai bine când sunt executate cu precizie și respect față de forțele naturii.